8 sept. 2008

ARGUMENTE ŞI DOVEZI ALE EXISTENŢEI LUI DUMNEZEU ŞI ALE EXISTENŢEI VIEŢII VEŞNICE DE DINCOLO DE MOARTE (A RAIULUI ȘI A IADULUI))

Motto: "Dacă tabla înmulţirii sau teorema lui Pitagora ar avea precepte (reguli) morale, s-ar găsi mulţi să le conteste adevărul." (Nicolas Malebranche)

Precizări iniţiale:

- În acest text sunt prezentate, foarte pe scurt, câteva dintre argumentele şi dovezile existenţei lui Dumnezeu şi ale existenţei vieţii veşnice de dincolo de moarte. Evident că textul de faţă nu poate cuprinde toate argumentele şi dovezile. Mai sunt multe alte argumente şi dovezi care demonstrează existenţa lui Dumnezeu şi a existenţei vieţii veşnice de dincolo de moarte, astfel încât ar putea fi scrise tomuri întregi.

- O rugăminte:  Este bine să recomandaţi şi altora acest articol şi întregul blog, ca să circule pe internet şi astfel să le folosească şi lor. 

Pentru întrebări sau dialog pot fi contactat:

- pe contul de facebook / messenger:
- pe contul de facebook / messenger:
http://www.facebook.com/augustincezarvieru
sau
- pe whatsapp la numărul de telefon 0743642874
sau 
- pe adresa de e-mail vieru_cezar_iasi@yahoo.com

Dumnezeu a revelat existenţa sa şi existenţa vieţii veşnice de dincolo de moarte. Cuvântul Revelaţie provine din expresia în limba latină "retro velum dare", adică "a da vălul la o parte", "a dezvălui", "a descoperi". Revelaţia înseamnă comunicarea lui Dumnezeu. Revelaţia ne ajută să cunoaştem mântuirea la care suntem invitaţi, precum şi mijloacele necesare pentru a ajunge la mântuire. Revelaţia este o iniţiativă liberă a lui Dumnezeu, care a venit în întâmpinarea oamenilor, s-a pus în contact cu ei, a comunicat cu ei şi le-a arătat mijloacele necesare pentru a ajunge la mântuire.
Sunt două feluri principale de Revelaţie: naturală şi supranaturală. Deci, putem cunoaşte existenţa lui Dumnezeu pe două căi principale:

 - Prin lumina raţiunii umane - Revelaţia naturală. Prin aceasta cunoaştem în mod indirect existenţa lui Dumnezeu, prin deducţie şi analogie, pornind de la creaţie;

 - Prin faptul că Dumnezeu însuşi a dezvăluit oamenilor existenţa sa, în mod supranatural – Revelaţia supranaturală.

Referindu-se la Revelaţia naturală şi la Revelaţia supranaturală, Galileo Galilei spunea că cele două izvoare: "cartea" naturii şi cartea Scripturii (Biblia) provin, amândouă, de la Dumnezeu, deci nu pot fi în conflict. 

1) Revelaţia naturală: 

Revelaţia naturală este revelaţia lui Dumnezeu prin intermediul operelor creaţiei. Universul este ca o mare carte deschisă care vorbeşte despre Dumnezeu. Fiinţele acestei lumi reflectă, mai mult sau mai puţin, perfecţiunile lui Dumnezeu. În creaţie, Dumnezeu oferă oamenilor o neîntreruptă mărturie despre el însuşi, iar oamenii au posibilitatea ca, pornind de la creaţie, să-şi dea seama de existenţa Creatorului. Sfânta Scriptură (Biblia) şi Sfinţii Părinţi ai Bisericii arată că operele creaţiei sunt ca o primă manifestare a lui Dumnezeu faţă de oameni, o mărturie permanentă a lui Dumnezeu faţă de omenire.

a) Mărturia macrocosmosului şi a microcosmosului despre existenţa lui Dumnezeu: 

Oricât ar progresa ştiinţa, aceasta poate răspunde, cel mult, la întrebarea „cum” a evoluat universul după primul moment, dar nu ar putea răspunde la întrebarea „de ce există universul", „de ce” există ceva în loc de nimic, deci nu ar putea explica rostul universului. Răspunsul la ultima întrebare depăşeşte orice minte umană, de aceea Dumnezeu ne-a venit în ajutor, dându-ne şi Revelaţia.

Să nu confundăm ştiinţa cu ateismul: ştiinţa studiază numai un mic segment din întreaga realitate, adică studiază numai ceea ce este văzut, material, studiază numai ceea ce se poate observa şi măsura cu ochiul liber şi cu ajutorul aparatelor, deci nu poate să nege existenţa Creatorului, care este imaterial, nevăzut, nici nu poate să nege că există și creaţia imaterială, nevăzută. Savantul Albert Einstein spunea că “ceea ce se poate observa şi măsura este mai puţin de o milionime a realităţii” (deci, cea mai mare parte a realităţii este imaterială, nevăzută, nedetectabilă de către om), iar savantul român Nicolae Constantin Paulescu spunea că ateismul e doar un “parazit” în corpul ştiinţei, un fel de “virus” infiltrat în ştiinţă, “care paralizează ştiinţa şi îi împiedică progresul”, dar nici pe departe ateismul nu reprezintă ştiinţa însăşi, cei mai mulţi oameni de ştiinţă fiind credincioşi. 

Sunt numai două opţiuni: sau Dumnezeu, care nu are început, a creat universul (opţiunea logică) sau nimicul a creat universul (opțiunea imposibilă). Este clar că nimicul nu poate să creeze ceva, nici nu poate să se transforme singur în univers. Este imposibil ca nimicul să se fi transformat singur în univers, dar nu este imposibil că Dumnezeu, care e veşnic, deci nu are început, a creat universul din nimic. Dumnezeu este veşnic, nu are început, dar universul are început (oamenii de ştiinţă au calculat vârsta universului: aproximativ 14 miliarde de ani). Big bangul trebuia să fie cauzat, nu putea avea loc fără să fie cauzat. Chiar dacă, mai târziu, a existat o evoluţie sau nu, universul are un început, iar acest început nu putea apărea din nimic fără intervenţia creatoare a lui Dumnezeu. Iată un exemplu despre absurditatea ateismului: ateismul poate fi definit ca o credinţă că nu a fost nimic şi nimic nu s-a întâmplat nimicului şi apoi acel nimic a explodat fără nicio raţiune, creând totul, şi apoi o serie de nimicuri s-au aranjat magic replicându-se pe ele până au ajuns dinozauri. 

Mergând cu gândul în trecut pe firul cauzelor secundare, ne oprim la prima Cauză, Cauza principală, Cauza tuturor cauzelor, care nu e cauzată la rândul ei: Dumnezeu, Fiinţa supremă care nu are început, există din veşnicie şi a creat universul din nimic. Acesta este argumentul cosmologic, prin care ne dăm seama de existenţa lui Dumnezeu din şirul de cauze, Dumnezeu fiind prima Cauză, Ființa supremă care nu e cauzată la rândul ei, ci există din veșnicie, adică nu are început. Dumnezeu, care este veşnic, pur şi simplu ESTE (în sensul deplin al cuvântului) s-a revelat prezentându-se astfel: „Eu sunt cel care sunt.” (Exod 3,14) Noi nu putem să înţelegem în viaţa de pe pământ existenţa lui Dumnezeu din veşnicie (nu putem să înțelegem cum de nu are început), pentru că aici trăim în timp şi spaţiu şi avem gândire mărginită.

Un documentar foarte interesant, intitulat Înșelăciunea ateistă (sau amăgirea ateistă), (The atheist delusion), subtitrat în română, care arată absurditatea și înșelăciunea ateismului:
Iată şi un articol de pe site-ul doxologia, care arată că e imposibil ca nimicul să fi creat totul:
http://www.doxologia.ro/religie-stiinta-filosofie/cum-nimicul-putut-crea-totul

Articol care arată că cercetătorii dovedesc existența lui Dumnezeu cu ajutorul științei

https://www.mediafax.ro/life-inedit/dumnezeu-stiinta-dovezile-cercetatorii-se-folosesc-de-stiinta-pentru-a-demonstra-ca-dumnezeu-exista-20293878

Un articol intitulat “Ştiinţa şi credinţa răspund la aceleaşi întrebări, dar din unghiuri diferite”:

http://www.catholica.ro/2012/08/26/stiinta-si-credinta-raspund-la-aceleasi-intrebari-dar-din-unghiuri-diferite/

Paleontologul iezuit Pierre Teilhard de Chardin spunea că „Religia şi ştiinţa sunt cele două feţe ori faze conjugate ale unui act complet de cunoaştere.”

Iar Sfântul Tihon din Zadonsk a scris: „Dumnezeu-Ziditorul nu a creat lumea aşa cum fac oamenii. Oamenii creează ceva din altceva, adică fac un lucru dintr-o materie deja existentă; şi chiar şi aceasta o fac cu osteneală. Dumnezeu însă a creat această lume, adică cerul, pământul şi toate cele ale lor, din nimic şi fără de osteneală, doar cu voinţa şi cu cuvântul. El a zis şi s-au făcut, El a poruncit şi s-au zidit. Această lucrare arată puterea atotstăpânitoare a lui Dumnezeu. Mintea noastră, care ne spune că din nimic nu se poate crea ceva, nu poate înţelege cum a fost săvârşită din nimic alcătuirea măreaţă a acestei lumi. Dar credinţa completează lipsurile raţiunii şi o convinge să recunoască aceasta: că Dumnezeu poate să facă orice, pentru că este Atotputernic. „Că la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă.” (Lc.1,37). „Prin credinţă înţelegem că s-au întemeiat veacurile prin cuvântul lui Dumnezeu, de s-au făcut din nimic cele ce se văd.” (Evr.11,3).” (Sfântul Tihon din Zadonsk, Comoară duhovnicească, din lume adunată, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2008, p. 5) 

Dar creaţia nu exclude şi evoluţia biologică dirijată (condusă) de Dumnezeu, după cum veţi vedea, mai pe larg, pe parcursul acestui text.

 Un alt argument, mai clar decât cel cosmologic, este argumentul teleologic:
Toată creaţia arată existenţa lui Dumnezeu, atât macrocosmosul, cât şi microcosmosul. Fiinţele acestei lumi reflectă, mai mult sau mai puţin, perfecţiunile lui Dumnezeu. Privind prin microscop şi văzând câtă complexitate şi ordine există în celule şi molecule, ne putem da seama de Fiinţa Inteligentă Supremă care a creat totul. Este vorba de argumentul teleologic al existenţei lui Dumnezeu, dedus din complexitatea creaţiei. Biologia, chimia, matematica şi teologia sunt în strânsă legătură. În Occident există chiar disciplina de studiu care se numeşte matematică teologică.

 Jacques Loew a devenit credincios practicant la vârsta de 20 de ani, după ce a fost cuprins de uimire văzând regularitatea cristalelor de zăpadă. Mai târziu, ca preot muncitor la Marsilia, a făcut un apostolat foarte rodnic printre docherii din port, învăţându-i să privească cerul prin telescop sau picioruşul unei albine la microscop.

Şi splendoarea unei flori, a cerului înstelat, a unui răsărit sau a unui apus de soare sunt semne care arată existenţa lui Dumnezeu. Psalmistul scrie: „Mare este Domnul în Sion şi până-ntr-un fir de iarbă pe pământ.” (Ps.124,4)
Iar filosoful Kant spunea: „Două lucruri mă fascinează în mod deosebit: cerul înstelat deasupra mea şi legea morală din mine.” 

În esenţă, argumentul teleologic susţine că această organizare şi proiectare din univers este o dovadă a existenţei unui Creator inteligent al universului. Există un proiect în univers în sensul creării condiţiilor apariţiei vieţii şi omului, nu în sensul predestinării oamenilor. Deci, în proiectul lui Dumnezeu, libertatea şi responsabilitatea voinţei umane rămân neatinse. Ordinea creaţiei nu înseamnă lipsa necazurilor în lume, deoarece omul, coroana creaţiei văzute a lui Dumnezeu, a fost înzestrat cu liber arbitru (libertatea voinţei de a alege între bine şi rău), iar căderea în păcat a primilor oameni a implicat efecte pentru întreaga creaţie văzută. Dar despre aceasta voi arăta mai pe larg pe parcursul textului, mai ales în capitolul intitulat Despre cauzele necazurilor din lume.  

Fiind coroana creaţiei văzute, omul este o fiinţă foarte complexă. Este imposibil ca omul să fi apărut din întâmplare. Întâmplarea este „oarbă”, deci nu putea face să apară fiinţe complexe şi mai ales fiinţe raţionale (cu gândire şi conştiinţă). În acest sens, Montesquieu spunea că cea mai mare absurditate este a crede că întâmplarea a creat fiinţe raţionale: „Fatalitatea oarbă care ar fi creat fiinţe raţionale este cea mai mare absurditate.” În privinţa creării condiţiilor favorabile vieţii în general şi omului în special, argumentul teleologic este exprimat şi în forma principiului antropic (cuvântul grecesc antropos = om). Principiul antropic susţine că mărimile constante universale sunt proiectate în mod special de Dumnezeu pentru a permite ca viaţa umană să existe. Mărimile constante universale şi elementele favorabile vieţii omului sunt indicii ale proiectului inteligent al creaţiei. De exemplu, dacă Pământul s-ar situa la numai câteva sute de kilometri mai aproape sau mai departe de soare, nu ar putea să aibă viaţă pe el. Dacă elementele din atmosfera terestră ar avea proporţii diferite cu numai câteva procente, orice vieţuitoare de pe Pământ ar muri. Se observă, deci, că mărimile constante universale au fost proiectate în mod intenţionat cu scopul de a fi favorabile existenţei vieţii în general şi omului în mod special.

Un alt exemplu în această privinţă este despre teoria big bang (teoria marii explozii primordiale) şi e dat de profesorul de fizică Walter Thirring, care scrie în cartea sa, Impresii cosmice. Urmele lui Dumnezeu în legile naturii (Viena, 2004, pp. 48 – 49): „Dacă explozia primordială ar fi fost prea slabă şi dacă totul s-ar fi năruit din nou, atunci nu am mai exista. Dacă ar fi fost prea puternică, atunci s-ar fi rarefiat totul prea repede şi nici în acest caz nu am fi existat.” El compară începutul universului cu startul unei rachete pentru a aduce un satelit în orbita circumterestră: „Dacă se ia prea puţin carburant, se prăbuşeşte imediat din nou. Dacă se ia prea mult, scapă în univers”. Însă, adaugă el, la explozia primordială condiţiile „exactităţii ţelului” din primele momente erau incomparabil mai mari decât la startul unei rachete pentru a aduce un satelit în orbita circumterestră. Precizia acestui fapt, care s-a petrecut în fracţiuni de fracţiuni ale primelor secunde, este într-o asemenea măsură „dincolo de capacitatea de închipuire umană”, spune profesorul Thirring, încât exclamă: „Că asta a avut loc din întâmplare este o idee absurdă!” (ibidem, p. 49). Deci, teoria big bang nu numai că nu contrazice existenţa lui Dumnezeu, dimpotrivă, arată şi mai clar existenţa lui Dumnezeu. Amintesc şi faptul că întemeietorul teoriei big bang a fost Georges Henri Lemaître, care era preot şi fizician belgian.

Vechii greci au numit universul cosmos, care înseamnă podoabă, ordine; aceste atribute nu pot fi cauzate de întâmplare.

Nimeni nu poate susţine că ar putea exista un calculator electronic fără o inteligenţă umană care să-l fi proiectat şi construit. Tot la fel, nu ar putea exista creierul omenesc cu treisprezece miliarde de piese (neuroni), fiecare având funcţia ei precisă, mai complicat decât orice calculator electronic, dacă nu ar exista un Creator inteligent suprem care să-l fi proiectat şi creat.

Faimosul savant sovietic A. I. Oparin a considerat teoria hazardului (întâmplării) ca fiind depăşită şi sterilă. El scria deja în 1964: “Progresele enorme ale ştiinţelor naturii au permis să se obţină convingerea că apariţia vieţii pe pământ nu a fost “o întâmplare fericită”, aşa cum s-a crezut mai înainte. Asta ar însemna să amesteci la întâmplare matriţele dintr-o tipografie, reprezentând 28 de litere, sperând că, din întâmplare, ele se vor aranja şi vor da la iveală cutare sau cutare poezie pe care noi o cunoaştem.” Iar scriitorul francez Léon Bloy numea hazardul (întâmplarea) “dumnezeul imbecililor”, vrând să spună prin aceasta că este imposibil şi absurd ca universul, viaţa şi omul să fi apărut din întâmplare. Teoria care a încercat să explice formarea lumii prin hazard (întâmplare) este considerată astăzi ridicolă şi absurdă chiar de savanţii de orientare materialistă.

Ştiinţele cele mai avansate - chimia, biologia, genetica - arată clar că hazardul (întâmplarea) nu explică aranjarea atomilor într-o moleculă, hazardul nu explică aranjarea moleculelor în acele molecule gigantice care sunt, de exemplu, proteinele nucleului, hazardul nu explică organizarea moleculelor în universul central şi viu care este celula.

Ştiinţa şi religia nu sunt în conflict, ci sunt în armonie, adică sunt complementare (se completează reciproc). Numai ştiinţa superficială intră în conflict cu religia, dar ştiinţa profundă îl conduce pe om spre religie şi spre credinţa în Dumnezeu, aşa cum spunea şi filosoful Francis Bacon: „Puţina gustare a ştiinţei poate duce la ateism, iar adâncirea ştiinţei îl conduce pe om la credinţă.”

Ateismul este o ideologie falsă care a parazitat un timp ştiinţa, aşa cum spunea şi marele savant român Nicolae Paulescu. Religia nu e absurdă, dar ateismul e absurd şi conţine afirmaţii nu numai neverificabile, ci chiar false. Faptul că afirmaţiile ateiste nu sunt verificabile este explicat şi în cartea intitulată „Nu am destulă credinţă ca să fiu ateu”, scrisă de Norman Geisler şi Frank Turek. O recenzie a acestei cărţi poate fi citită pe internet, accesând linkul următor: 
http://www.stiri.resursecrestine.ro/64845/nu-am-destula-credinta-ca-sa-fiu-ateu

Iată un fragment din această recenzie: „Nu e uşor să fii ateu. Trebuie să laşi deoparte rezonabilul, să negi evidenţele clare, să te autocontrazici şi să îmbrăţişezi inconsecvenţa practică în virtutea păstrării unităţii măcar la nivelul limbajului. Ateismul este şi el un sistem de credinţă care-şi înglodează susţinătorii în mlaştina densă a negării dovezilor şi a „nădăjduirii împotriva oricărei nădejdi”.” 
Tot în acest sens, David Raphael Klein spunea: „Oricine contemplează ochiul unei muşte, mecanica degetului omenesc, camuflajul unei molii sau structura oricărei materii din variaţiile în aranjamentul protonilor şi electronilor şi susţine apoi că totul a apărut la întâmplare, datorită unui accident orb, acea persoană crede într-un miracol cu mult mai uluitor decât orice se găseşte în Biblie.”

Recomand şi o serie de articole cu titlul „Douăzeci de argumente pentru existenţa lui Dumnezeu”, care pot fi citite în revista Lumea Catholică, inclusiv pe internet, accesând linkul următor:

Ateismul nu are nicio bază. Nu este niciun argument şi nicio dovadă că Dumnezeu nu există, dimpotrivă, sunt foarte multe argumente şi dovezi că există. Faptul că nu-l putem vedea pe Dumnezeu şi nu putem vedea viaţa de dincolo de moarte, asta nu înseamnă că nu există. Dumnezeu şi viaţa de dincolo de moarte sunt la fel de reale ca şi lumea materială, deşi sunt invizibile acum pentru noi.

 În Psalmul 13,1 este scris: "Zis-a cel nebun în inima sa: "Nu este Dumnezeu".", adică a afirma sau a crede că nu există Dumnezeu este o absurditate.
Un ateu nu are nicio justificare pentru necredinţa sa chiar dacă nu ar avea niciun fel de informaţie religioasă, deoarece existenţa lui Dumnezeu se poate deduce chiar numai din creaţie (chiar dacă nu ar exista Revelaţia supranaturală), după cum spune şi psalmistul: "Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria. O zi istoriseşte alteia acest lucru, o noapte dă de ştire alteia despre el." (Psalm 18, 1-2) precum şi Sfântul Apostol Pavel în scrisoarea către romani: "În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui, se vad lămurit, de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Aşa că [necredincioşii] nu se pot dezvinovăţi." (la Judecată necredincioşii nu se vor putea scuza că n-au ştiut) (Romani 1, 20). Credinţa e o condiţie necesară pentru mântuire, pentru ajungerea la fericirea veşnică, dar nu e suficientă, după cum veţi vedea pe parcursul textului. Sfântul Apostol Iacob a scris: "După cum trupul fără duh este mort, tot aşa şi credinţa fără fapte este moartă." (Iac. 2, 26) Un ateu poate fi iertat pentru păcatul ateismului, ca şi pentru orice alt păcat, dacă îşi curăţă sufletul prin Taina Pocăinţei în viaţa de pe pământ. Taina Pocăinței trebuie făcută bine, după un Îndreptar pentru Spovedanie sau chestionar și cu toate condițiile necesare, care se găsesc tot în Îndreptar pentru Spovedanie.

Despre ignoranţa ateilor şi a celor indiferenţi, marele matematician, fizician şi filosof francez Blaise Pascal a scris:
"Această superficialitate, într-o chestiune în care este vorba de ei înşişi, de veşnicia lor, de fiinţa lor, mă irită mai mult decât mă înduioşează; mă uimeşte şi mă înspăimântă. E un monstru pentru mine.
În zadar se îndepărtează ei cu gândul de la veşnicia care îi aşteaptă, căci nu o pot nimici negândindu-se la ea...
Cel care se îndoieşte şi care nu cercetează este totodată şi nedrept şi foarte nenorocit. Iar dacă, în această stare, el este liniştit şi satisfăcut, dacă se făleşte cu ea şi dacă se arată mândru, dacă din ea face subiect al bucuriei şi al deşertăciunii sale, n-am termeni să calific o atât de extravagantă creatură.
Unde se pot căpăta asemenea simţăminte? Ce motiv de bucurie găseşte cineva în a nu mai aştepta decât mizerii fără sfârşit ?
Ce motiv de vanitate de a te crede în întunecimi de nepătruns şi cum este posibil un astfel de raţionament la un om cu judecată ?
Şederea aceasta liniştită în ignoranţă este un lucru monstruos a cărui extravaganţă şi stupiditate trebuie arătată celor care îşi petrec astfel viaţa, pentru a-i face să-şi dea seama de ce se petrece în ei înşişi şi pentru a-i ruşina prin arătarea nebuniei lor.
Există oameni indiferenţi faţă de ruina fiinţei lor şi de pericolul unei eternităţi de mizerie. Această poziţie a lor mi se pare nefirească, deşi faţă de celelalte lucruri ei iau cu totul altă atitudine: se tem până şi de cele mai mici dintre ele, le prevăd, le simt." (Blaise Pascal – Cugetări, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti 1992)

 Filosoful francez Claude Tresmontant susţine că "ateismul este de negândit, dacă se ţine cont de datele experimentale obiective care se observă astăzi graţie ştiinţelor experimentale. Ateismul este incompatibil cu realitatea evoluţiei cosmice, fizice şi biologice."

Isaac Newton şi-a exprimat uimirea în faţa sistemului nostru solar astfel: "Acest sistem deosebit de frumos format din soare, planete şi comete a putut apărea doar prin sfatul şi stăpânirea unei Fiinţe inteligente şi puternice." 

Astrofizicianul Robert Jastrow spune: "Datele astronomice ne conduc la viziunea biblică a originii lumii." (Ian G. Barbour, Când ştiinţa întâlneşte religia – Adeversare, străine sau partenere?, Ed. Curtea Veche, Bucureşti 2006, p. 77)

Cunoaştem existenţa lui Dumnezeu prin deducţie (raţiune) şi prin Revelaţie, dar nu prin evidenţă (nu prin vedere directă) din trei motive complementare (care se completează reciproc):

1. Dacă am avea evidenţa existenţei lui Dumnezeu, adică dacă am cunoaşte existenţa sa în mod nemijlocit (prin vedere) atunci n-ar mai avea nicio valoare credinţa. Dacă ar dori, Dumnezeu ar putea pur şi simplu să apară în faţa întregii lumi pentru a demonstra că El există. Însă, dacă ar face acest lucru, credinţa nu ar mai avea nicio valoare iar oamenii n-ar mai avea libertatea voinţei. Domnul Isus Cristos i-a zis lui Toma: „Toma, pentru că M-ai văzut, ai crezut. Ferice de cei ce n-au văzut, şi au crezut.”(In. 20,29). La fel ca şi credinţa oricărui om, şi credinţa apostolilor a fost pusă la încercare, mai ales prin jertfa de pe cruce a Domnului Isus Cristos. Apostolii nu au văzut toată plinătatea Dumnezeirii Domnului Isus Cristos decât după înviere, când Domnul Isus Cristos le-a apărut cu Trup glorificat, Trup de slavă, iar trei dintre ei (Petru, Iacob şi Ioan) au văzut un crâmpei din slava Dumnezeirii lui şi mai înainte de pătimire şi Înviere, în momentul schimbării la faţă a Domnului Isus Cristos, pe muntele Tabor.
În privința faptului că nu-L putem vedea pe Dumnezeu în timpul vieții de pe pământ, Sfântul Apostol Pavel a scris corintenilor: „Aşadar, noi totdeauna suntem plini de încredere, ştiind că, dacă suntem acasă în trup, suntem departe de Domnul, pentru că umblăm prin credinţă, nu prin vedere.” (2 Cor. 5,6-7). 
Credinţa în Domnul Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, Persoană din Sfânta Treime, este o condiţie necesară pentru mântuire, dar nu e suficientă: pe lângă credinţă, este necesară şi trăirea credinţei şi a iubirii: curăţirea sufletului de păcate prin Taina Pocăinţei şi urmarea Domnului Isus Cristos (adică imitarea lui, pe cât ne este nouă omeneşte posibil) şi punerea în practică a cuvintelor sale, iubindu-l pe Dumnezeu mai presus de toate şi iubindu-i pe oameni ca pe noi înşine din iubire pentru Dumnezeu, după cum voi explica mai pe larg pe parcursul acestui text.

2. Noi avem duh şi trup, dar Dumnezeu nu are trup, el este doar Duh. Deci, pentru că avem şi trup material, nu-l putem vedea în viaţa pământească pe Dumnezeu, care este Duh pur. Dumnezeu i-a vorbit lui Moise pe muntele Horeb din mijlocul unui arbust care ardea fără să se consume. Când  Moise a cerut să-i vadă faţa, Dumnezeu i-a zis: „Faţa Mea însă nu vei putea s-o vezi, că nu poate vedea omul faţa Mea şi să trăiască.” (Ex. 33,20).  

3. Dumnezeu este perfect şi acesta e încă un motiv pentru care nu-l putem cunoaşte în profunzime, nici nu-l putem înţelege cu mintea noastră mărginită. Deşi s-a revelat, pe de altă parte Dumnezeu rămâne ascuns, tainic, de nepătruns în profunzimea esenţei sale. Evagrie din Pont spunea: „Dumnezeu nu poate fi cuprins de mintea umană; dacă ar fi cuprins, n-ar mai fi Dumnezeu.” Blaise Pascal spune despre Dumnezeu că se descoperă, dar nu în mod evident: pe de o parte se descoperă, dar pe de altă parte rămâne ascuns, „Deus absconditus” („Dumnezeu ascuns” sau „Dumnezeu tainic”). Atributul „ascuns” sau „tainic” se referă atât la faptul că nu-l putem vedea pe Dumnezeu, cât şi la faptul că nu-l putem înţelege în esenţa sa cu mintea noastră mărginită. În legătură cu acest aspect iată un fragment din cartea Cugetări scrisă de marele matematician, fizician şi filosof francez Blaise Pascal: „Şi astfel voind să apară clar în ochii celor ce-l caută din toată inima lor şi să rămână ascuns celor ce fug cât pot de el, a moderat cunoaşterea sa, în aşa fel că a dat semne evidente despre sine celor ce umblă pe căile lui şi semne confuze celor ce nu-l caută deloc. Lucrurile sunt destul de clare pentru cei ce doresc să vadă şi destul de obscure pentru cei ce fac contrariul. Ceea ce se vede în lume nu arată nici o lipsă totală, nici o prezenţă evidentă a Divinităţii, ci prezenţa unui Dumnezeu care se ascunde : totul poartă acest caracter. Dacă niciodată n-ar fi apărut nimic despre Dumnezeu, această lipsă veşnică ar fi echivocă şi ar putea tot aşa de bine să se refere la absenţa oricărei Divinităţi ca şi la nevrednicia oamenilor de a-l cunoaşte. Dar faptul că el apare uneori şi nu totdeauna alungă echivocul. O singură dată dacă apare, el există pentru vecie. De aici nu se poate trage altă concluzie decât că există un Dumnezeu. Dacă n-ar exista locuri neclare, omul nu şi-ar da seama de slăbiciunea sa. Dacă n-ar exista deloc lumină, omul n-ar nădăjdui niciun remediu. Astfel, nu este numai drept, ci şi de folos pentru noi ca Dumnezeu să fie în parte ascuns şi în parte descoperit, deoarece este tot atât de periculos pentru om de a cunoaşte pe Dumnezeu fără a cunoaşte propria sa mizerie ca şi de a cunoaşte mizeria sa fără a cunoaşte pe Dumnezeu.” (Blaise Pascal, Cugetări, Editura Ştiinţifică, Bucureşti 1992, pp. 394-395)

În legătură cu faptul că nu-l putem înţelege pe Dumnezeu cu mintea noastră mărginită, în Biblie este scris: „Căci gândurile mele nu sunt gândurile voastre, şi căile voastre nu sunt căile mele, zice Domnul. Ci cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât sunt de sus căile mele faţă de căile voastre şi gândurile mele faţă de gândurile voastre.” (Isaia 55, 8 – 9)

Marele sfânt şi filosof Toma de Aquino a formulat cinci argumente pentru a demonstra existenţa lui Dumnezeu, printre care şi argumentul teleologic. Una din formele cele mai populare ale acestui argument a fost dată de William Paley (1743-1805), arhidiaconul de la Carlisle. Paley spunea că, dacă cineva găseşte pe un câmp gol un ceasornic, el va trage pe bună dreptate concluzia că acesta a avut un ceasornicar care l-a proiectat. La fel, dacă privim la proiectul mult mai complex al lumii, al universului, ajungem la concluzia că în spatele acestui proiect este un mare Proiectant.
Schematic, acest argument poate fi prezentat în felul următor:
1. Un ceas arată că a fost întocmit de un proiectant pentru un scop inteligent (să măsoare timpul)
2. Universul evidenţiază (mai bine decât un ceas) existenţa unui proiect.
3. Dacă un ceas presupune un ceasornicar, atunci pentru univers este necesar un Proiectant mult mai mare şi mai inteligent.

Nimeni nu poate susţine că există un calculator electronic fără o inteligenţă umană care să-l gândească şi să-l contruiască. Tot la fel nu ar putea exista un creier cu treisprezece miliarde de piese (neuroni), fiecare având funcţia ei precisă, mai complicat decât orice calculator electronic, dacă nu ar exista o gândire care să-l fi realizat.
Robert Clark întăreşte argumentul teleologic, folosind legea a doua a termodinamicii, după cum urmează:
1. Orice lucru a avut un început şi un începător.
2. Universul a avut un început (fapt evidenţiat de legea a doua termodinamicii)
3. De aceea, universul a avut un începător.
4. Acest începător trebuie să fie:
a) Inteligent, pentru că a realizat o planificare anticipată (planificare anticipată a creaţiei, nu şi a vieţilor oamenilor, care depind în cea mai mare măsură de alegerile deliberate ale fiecărui om);
b) Moral, pentru că a dat în mod evident valoare creaţiei;
De vreme ce inteligenţa şi moralitatea sunt nişte caracteristici ale personalităţii, începătorul universului trebuie să fie personal. El poate fi mai mult decât personal, dar nu poate fi mai puţin decât personal.

 Ştiinţa şi religia sunt diferite dar nu sunt contradictorii, ci complementare (se completează reciproc). Numai ştiinţa superficială intră în conflict cu religia, însă ştiinţa adâncă îl conduce pe om spre religie. Francis Bacon spunea: „Puţina gustare a ştiinţei poate duce la ateism, dar adâncirea ştiinţei îl aduce pe om la Dumnezeu.” (adică adâncirea ştiinţei îl aduce pe om la convingerea că există Dumnezeu).

Psihologul Carl Gustav Jung spunea că e sigur de existenţa lui Dumnezeu: „Eu nu cred, eu sunt sigur că Dumnezeu există.” Aici trebuie precizat că unii înţeleg cuvântul „credinţă” ca identic cu cel de „părere”, dar cuvântul „credinţă” trebuie înţeles în sensul lui tare: credinţă înseamnă fermitate, convingere fermă şi adeziune. Înţeles astfel, în mod corect, cuvântul credinţa este egal cu siguranţa la care se referea Jung.

Fizicianul Max Planck a scris: “Oricât de profund am ajunge cu cercetările, nu găsim nici o contradicţie între religie şi ştiinţă, ci dimpotrivă, o concordanţă esenţială. Religia şi ştiinţa nu se exclud, cum cred unii, ci se completează.” (Max Planck, ibidem)
 
Oamenii de ştiinţă îşi dau seama că, dincolo de realitatea materială, există o realitate spirituală, "o vastă gândire pe care, după o jumătate de secol de tatonări, noua fizică începe să o înţeleagă" (ibidem, p. 75) Ştiinţa, care a trecut progresiv de la reprezentarea materialistă a universului văzut la energie şi de la energie la reprezentarea informatică, a ajuns să sesizeze această ordine raţională, această raţionalitate care se află la temelia întregului cosmos şi pe care teologia a pus-o în evidenţă cu multe secole înainte de orice întreprindere ştiinţifică modernă. Puţini ştiu că unul dintre principalii făuritori ai teoriei big bangului, Georges Lemaître, era monsenior, şi că Papa Pius al XII-lea a luat poziţie publică în favoarea teoriei big bang - ului, afirmând că această teorie confirmă relatarea biblică a creaţiei. 

Şi savantul Albert Einstein a folosit cunostinţele de fizică cuantică în descoperirile sale. La fel ca mulţi alţi savanţi, şi Albert Einstein era convins de existenţa lui Dumnezeu şi a vieţii veşnice de dincolo de moarte şi spunea: „În veacul nostru materialist, singurii oameni de ştiinţă serioşi sunt oamenii profund religioşi.”
De asemenea, Einstein susţinea că în univers există o infinită raţiune superioară şi că cine pretinde că el e ateu înseamnă că nu a înţeles teoriile sale ştiinţifice: „Orice om de ştiinţă serios trebuie să încerce un sentiment religios neputând să-şi imagineze că armonia pe care o descoperă s-a putut face de la sine. În acest univers incomprehensibil se descoperă o infinită raţiune superioară. Opinia actuală care pretinde că eu sunt ateu, este eronată. Acela care susţine acest lucru nu a înţeles teoriile mele ştiinţifice.” 
Elogiind Turnul Eiffel de la Paris, Einstein a scris în cartea de onoare: „Admiraţia mea pentru inginerul Eiffel, arhitectul turnului şi cea mai mare admiraţie pentru cel mai mare Arhitect, care a creat universul, Dumnezeu! ” 
Albert Einstein afirma că "religiozitatea lui (a omului de ştiinţă) stă în uimirea extaziată faţă de armonia legităţii naturale, în care se dezvăluie o raţiune atât de superioară, încât orice gândire cu sens şi orânduire omenească reprezintă un reflex cu totul neînsemnat."
Einstein mai spunea că „Religia fără ştiinţă e şchioapă, iar ştiinţa fără religie e oarbă.”
El afirma că ceea ce nu este materie şi nu se poate simţi şi măsura este cu mult mai mult decât materia şi că oamenii de ştiinţă au început să-şi dea seama mai clar de acest lucru începând cu descoperirea spectrului electromagnetic: "Până în secolul XX realitatea a fost ceea ce oamenii puteau atinge, mirosi, vedea şi auzi. De la prima publicare a spectrului electromagnetic, oamenii au învăţat că ceea ce ei pot atinge, mirosi, vedea şi auzi este mai puţin de o milionime a realităţii."

Ideea greşită că religia s-ar opune ştiinţei sau că optând pentru una te împotriveşti celeilalte este anulată de realitatea de azi care ne arată că numeroşi savanţi sunt profund religioşi. Cei mai mulţi dintre cercetători au înţeles că fără credinţă în Dumnezeu nu se poate dobândi adevărata cunoaştere.

Există şi oameni care experimentează starea de extaz mistic. Şi Blaise Pascal a experimentat starea de extaz mistic. Misticii descriu starea de extaz ca fiind însoţită de sentimentul unei certitudini superioare. Sufletul se simte atunci reînnnoit pe un plan mai înalt. Revelator în această privinţă este faimosul Memorial al lui Pascal. El însemnase pe un petec de pergament cele simţite într-o stare de extaz. Petecul a fost găsit după decesul lui, cusut în căptuşeala hainei. Pascal nu-l scrisese decât pentru sine. În acest text el încearcă să exprime în cuvinte cele simţite în starea de extaz mistic. Iată o parte din acest text: "Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isac, Dumnezeul lui Iacob, nu al filosofilor şi savanţilor. Certitudine. Certitudine. Sentiment. Bucurie. Pace. Dumnezeul lui Isus Cristos." Bineînţeles că Dumnezeul filosofilor şi savanţilor este acelaşi cu Dumnezeul lui Isus Cristos, însă Pascal vrea să evidenţieze prin acest text faptul că dovezile filosofice şi ştiinţifice sunt departe de gândirea obişnuită a oamenilor, dar în Domnul Isus Cristos avem întreaga revelaţie despre Dumnezeu, deoarece Domnul Isus Cristos „s-a făcut trup şi a locuit între noi.“ (In. 1, 14) El este supremul Revelator şi, totodată, supremul Revelat. Dumnezeu nu s-a retras în cer, ci este prezent peste tot şi susţine creaţia în existenţă, el nu este îndepărtat, ci este aproape de noi, bate la uşa inimii: „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine.” (Ap. 3, 20)
Mulţi autori au explorat recent şi alte paralele dintre ştiinţă şi religie. De exemplu, în ştiinţă, comunicarea informaţiei permite comparaţii foarte interesante cu viziunea biblică referitoare la rolul Cuvântului divin în creaţie. Informaţia (ADN – ul organismelor vii, programele informatice, structurile neuronale cerebrale) este un concept important în mai multe discipline ştiinţifice. 

Iată şi o carte cu dovezi ale existenţei lui Dumnezeu. Poate fi citită direct pe internet, fără a fi necesar să fie descărcată în calculator:

b) Câteva exemple de scriitori, foşti atei, care au devenit creştini 

Scriitorul francez André Frossard a fost intâi ateu, apoi a devenit creştin şi a scris cartea "Dumnezeu există, eu L-am întâlnit", precum şi cartea "Întrebări despre Dumnezeu" (în carte oferă şi răspunsurile la acele întrebări), care sunt traduse în limba română şi le recomand. 

Alt scriitor, Antony Flew, a fost un ateu care a devenit creştin şi a scris cartea Există Dumnezeu, care a fost tradusă recent şi în limba română. Citind cartea, puteţi vedea cum şi-a schimbat poziţia acest ateu. Recenzia acestei cărţi poate fi citită pe site-ul următor:
http://www.stiricrestine.ro/2015/03/09/cartea-exista-dumnezeu-de-antony-flew-acum-si-in-limba-romana/?fb_action_ids=378848378967353&fb_action_types=og.likes 

Un alt exemplu de ateu care a devenit creştin este scriitorul francez Paul Claudel. Şi exemplele pot continua.

c) Creaţia şi evoluţia biologică dirijată (condusă) de Dumnezeu nu sunt opuse:  

În ceea ce priveşte creaţia şi evoluţia biologică, greşeala unora este că le consideră opuse, deoarece ei merg doar pe logica terţului exclus: „sau...sau...” : „sau creaţie sau evoluţie”. Dar în unele cazuri (cum e şi cazul creaţiei şi evoluţiei biologice) se aplică logica terţului inclus: „şi...şi...” : „şi creaţie şi evoluţie”. Logica terţului inclus nu se aplică la lucrurile contradictorii, ci se aplică la lucrurile complementare (care se completează). Logica terţului inclus este ilustrată şi de microfizică, deoarece particula luminii, fotonul, este şi undă şi particulă.

Conflictul dintre creaţie şi evoluţia biologică se datorează unei greşite înţelegeri a situaţiei. Evoluţie şi creaţie nu sunt două noţiuni care se contrazic: ceea ce este creat poate evolua după legile interne pe care Creatorul i le-a dat.

În legătură cu originea fiinţei umane, poate fi admis un proces evolutiv cu privire la natura sa corporală, însă în cazul sufletului, fiindcă este spiritual, este necesară o acţiune creatoare directă din partea lui Dumnezeu, întrucât ceea ce este spiritual nu poate să fie iniţiat de ceea ce nu este spiritual. Există o discontinuitate între materie şi spirit. Spiritul nu poate să apară din materie. De aceea, între om şi celelalte fiinţe vii există o discontinuitate, un "salt ontologic". 

 Între om şi celelalte fiinţe vii există o discontinuitate un „salt ontologic“ care echivalează cu o intervenţie creatoare directă a lui Dumnezeu. În cartea Genezei, pe lângă citatele care se interpretează la propriu, există şi citate care se interpretează metaforic, la figurat. De exemplu, cele şase zile ale creaţiei lumii sunt de fapt epoci sau ere, „dimineţile” şi „serile” acelor „zile” fiind denumite astfel tot în sens metaforic, ele putând însemna delimitările unor ere îndelungate. Deşi conţine şi adevăruri ştiinţifice, totuşi cartea Geneza nu e carte de ştiinţă şi nu trebuie interpretata în totalitate la propriu, ci are și unele fragmente care se interpretează la figurat. În acest context, metaforele din Cartea Genezei trebuie privite cu mai multă atenţie şi înţelese ca afirmări ale unei istorii exemplare, fără ca aceasta să presupună o descriere ştiinţifică a facerii universului, a vieţii şi a omului. Biblia şi ştiinţa nu sunt contradictorii, ci complementare (se completează reciproc). Adevărul din cartea Geneza este de tip religios. Cartea Geneza se foloseşte de genurile literare nu pentru a descrie exact cum s-au petrecut lucrurile, ci pentru a comunica mai profund ceea ce înseamnă “sensul”. Cartea Geneza vrea să răspundă la întrebarea “de ce?” nu la întrebarea “cum?”

Accesând linkul următor puteţi citi o carte foarte interesantă despre adevărul şi structura Bibliei. Cartea poate fi citită direct pe internet:

 Iată ansamblul cărţii şi cuprinsul:
http://www.ercis.ro/cateheza/ansfscript.asp#adolescenti

Lumea noastră este o lume a devenirii. Pe acest drum al devenirii există ivirea cu adevărat a noului. Dar acest nou înseamnă un salt la ceva mai mult. Nimic din experienţă nu confirmă că ceva inferior poate da naştere la ceva superior, fără acţiune orientativă, organizatoare, pur şi simplu din sine şi pe lângă asta şi în mod întâmplător.

Creaţia specială se aplică doar omului, nu şi celorlalte specii. Deci, omul a fost creat de Dumnezeu în mod special, ca o coroană a creaţiei văzute. În plus, între om şi animal există deosebiri esenţiale (nu doar deosebiri graduale), pentru că omul, spre deosebire de animal, este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. (Când vorbim despre chipul lui Dumnezeu ne referim atât la un chip spiritual, cât şi la un chip trupesc, ambele accepţiuni ale chipului fiind revelate prin întruparea Domnului Isus Cristos).
 
Pierre Teilhard de Chardin a dezvoltat o teorie în care se împletesc creaţionismul şi evoluţionismul. Iar Jacques Monod (n. 1910), medic şi biochimist francez (premiul Nobel pentru psihologie şi medicină, în 1965 pentru lucrări de biochimie şi genetică) spunea: Nu-i exclus că aşa au evoluat toate, dar nu fără Dumnezeu.

Creaţia nu a fost doar în momentul iniţial, ci este continuă. Evoluţia biologică nu este la întâmplare, ci este dirijată sau condusă de Dumnezeu. Creaţia nu s-a oprit niciodată. Actul de creaţie e un gest uriaş, continuu, trasat pe tot parcursul timpului. El continuă încă. Omul este chemat să participe şi el la creaţie, în calitate de co - creator creat.
Folosirea de trei ori în primul capitol din cartea Genezei a verbului ebraic „bara” (a creat), sugerează acţiunile creatoare ale lui Dumnezeu în privinţa celor trei niveluri principale: universul, viaţa şi conştiinţa. În descrierea biblică, pământul şi apele (mineralul) sunt activate spre rodirea viului (vegetalele şi animalele), biologia devenind suport pentru evenimentul uman al conştiinţei. 

Sfântul Maxim Mărturisitorul a scris că întemeierea faptului e cristologică: Tatăl creează universul privind chipul lui Cristos (Pentru că Dumnezeu este dincolo de timp şi la el toate sunt prezente, a privit chipul lui Cristos întrupat, cu mult înainte de întrupare). Şi pentru că Cristos are structură teandrică (Divino – umană), niciun moment al istoriei creaţiei nu se desfăşoară în afara acestei paradigme ori altfel decât printr-un act al sinergiei, adică printr-un act al conlucrării dintre supranatural şi natural (în sensul prezenţei Divine active pe tot traseul devenirii universului), aşa cum în Cristos cele două firi (Divină şi umană) se manifestă simultan şi unitar.

Cartea Geneza nu intenţionează propunerea unei ştiinţe, ci o relatare teologică şi teleologică. În acest context, metaforele din Cartea Genezei trebuie privite cu mai multă atenţie şi înţelese ca afirmări ale unei istorii exemplare, fără ca aceasta să presupună o descriere ştiinţifică a facerii universului, a vieţii şi a omului.

Dumnezeu l-a creat pe om din pământ şi din tot ce conţine acesta (elementele pământului). Aceasta înseamnă că, pentru a-l înfăptui pe om, Dumnezeu s-a folosit de întreaga natură şi de evoluţia acesteia, dar, mai mult, a însufleţit omul din propriul Duh. Dumnezeu l-a creat pe om după chipul său, adică l-a făcut fiinţă spirituală, cu inteligenţă şi voinţă şi în acest scop i-a transmis un principiu de viaţă, care este sufletul. 

 A crea înseamnă a aduce la existenţă din nimic. În ceea ce priveşte trupul, este de remarcat că, luând citatul biblic chiar în sens propriu, nu se spune că Dumnezeu ar fi creat (adică ar fi făcut din nimic) corpul omului, ci că s-a folosit de "ţărâna pământului", deci de un lucru creat mai înainte. Citatul nu impune deci o veritabilă creaţie a trupului primului om (o creaţie din nimic); el dă să se înţeleagă mai curând că Dumnezeu s-a servit de o materie preexistentă, creată înainte, fără a preciza de ce natură era ea.
Prin urmare, textul biblic din cartea Geneza lasă poarta larg deschisă ipotezei evoluţiei, după care trupul ar fi cu siguranţă rezultatul transformărilor succesive al unei materii create. Din aceste motive, cea mai mare parte a teologilor din zilele noastre primesc cu simpatie această părere pe care enciclica Papei Pius XII a îngăduit oficial să fie reţinută ca ipoteză ştiinţifică. Ei sunt totuşi cu toţii de acord să admită că Dumnezeu a trebuit să intervină nu numai dirijând evoluţia, ci direct, pentru a adapta acest trup - fruct al evoluţiei - la sufletul care urma să-i fie transmis.
Nu este oare curios faptul că, încă din primele secole ale creştinismului, scriitori bisericeşti cu mare renume au interpretat citatele din Geneza cu o libertate cel puţin echivalentă aceleia care presupune ipoteza transformistă (evoluţionistă)? De exemplu, Sfântul Grigore de Nyssa scrie: "De la primul impuls creator toate lucrurile au existat virtual, ca un fel de forţă seminală proiectată pentru naşterea tuturor lucrurilor în univers; însă nici una nu avea încă o existenţă distinctă şi actuală" (Sfântul Grigore de Nyssa, în Migne. P. G. t. XLIX. col. 72)

Iar sfântul Augustin scrie: "După părerea mea Dumnezeu a creat la început toate fiinţele deodată, pe unele în mod real, pe altele în principiile lor ... Aşa cum într-o sămânţă se găsesc reunite, într-un mod invizibil toate părţile care trebuie să se dezvolte cu timpul într-un arbore, astfel trebuie să ne reprezentăm şi lumea care, în momentul când Dumnezeu a creat simultan opera sa, conţinea în mod virtual şi cauzal lucrurile pe care pământul le-a produs, înainte ca ele să se fi dezvoltat de-a lungul timpului, aşa cum le cunoaştem". (Sfântul Augustin. De Genesi ad litteram, passim)
Evoluţia a avut loc prin selecţie, însă nu numai naturală, dacă avem în vedere principiul sinergiei (a îmbinării dintre natural şi supranatural). Faptul evoluţiei se poate explica, din punctul de vedere al teologiei patristice, printr-un principiu al sinergiei, proiectat de Dumnezeu mai înainte de a fi universul. 

Dacă admitem teoria că omul a apărut la sfârşitul unei evoluţii îndelungate, este evident că el a apărut în urma unui salt ontologic, a unui salt calitativ datorat creării spiritului (sufletului). Spiritul nu putea fi rezultatul natural al procesului evolutiv, ci a fost un fapt nou, provenind din afară, adică a fost rezultatul intervenţiei creatoare directe a lui Dumnezeu. Aşa cum am amintit, creaţia specială se aplică numai omului, nu şi celorlalte specii, pentru că numai omul este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Conform unei teorii, numită monogenism, este posibil ca acest salt, adică trecerea de la animal la om prin primirea spiritului, să se fi realizat la mai mulţi indivizi, la mai multe cupluri. Însă la un singur cuplu uman s-a realizat al doilea salt calitativ: trecerea de la natura umană la starea supranaturală a harului. Celelalte cupluri umane nu au avut urmaşi. A rămas unicul cuplu uman, Adam şi Eva, care a fost înzestrat cu harul supranatural şi cu darurile supranaturale. Această teorie, numită monogenism (originea omenirii dintr-un singur cuplu uman) este cea mai conformă cu cele mai recente descoperiri ale geneticii. Diferenţele dintre rasele umane au apărut în timp, din cauza traiului acestora în zone diferite şi, deci, în condiţii diferite de climă.

Darurile supranaturale, pe care primul cuplu le avea înainte de căderea în păcat, au fost pierdute prin păcatul strămoşesc, pe care îl moştenesc toţi oamenii. Păcatul strămoşesc se şterge prin Botez, dar rămân consecinţele lui pământeşti, printre care natura umană lipsită de darurile supranaturale de la început. (Acest lucru îl voi explica mai pe larg pe parcursul textului). Din unicul cuplu uman se trage întreaga omenire. Adam şi Eva au avut mai mulţi fii şi fiice. În cartea Genezei, cap. 5, 4 este scris: „Zilele pe care le-a trăit Adam după naşterea lui Set au fost şapte sute de ani şi i s-au născut fii şi fiice.” În acel timp viaţa oamenilor pe Pământ era mult mai lungă decât astăzi. De asemenea, în acel timp, relaţiile între fiii şi fiicele lui Adam şi Eva (fraţi şi surori) erau permise moral, nu erau păcate de incest, pentru că nu existau alţi oameni, dintre care ei să cunoască persoane pentru căsătorie. Azi relaţiile între fraţi şi surori sunt păcate de incest, pentru că noi avem posibilitatea să cunoaştem alte persoane pentru căsătorie în afara familiei şi rudelor.

Teologul – filosof Nancey Murphy şi fizicianul teoretician George Ellis susţin o teologie a kenozei. Dumnezeu nu ne impune ascultarea, ci aşteaptă răspunsul nostru liber în calitate de agenţi morali. În mod similar, Dumnezeu nu intervine coercitiv, respectând astfel integritatea ordinii create. Murphy şi Ellis afirmă că procesul evoluţiei a fost unul lent şi dureros.

William Hubert Vanstone spune că răul este inevitabil în procesul îndelungat al creaţiei. Dumnezeu trebuie să aştepte răspunsurile din partea creaţiei. Vanstone extinde vechea temă a kenozei (autolimitarea lui Dumnezeu). În actul Întrupării sale, Dumnezeu s-a coborât, s-a smerit şi "chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, s-a smerit pe Sine, ascultător făcându-se până la moarte, şi încă moarte pe cruce." (Fil. 2, 7–8).

Teoria evoluţiei e perfect compatibilă cu Biblia, a declarat arhiepiscopul Gianfranco Ravasi, ministrul Culturii din Vatican. Ravasi a făcut aceste declaraţii cu prilejul organizării la Vatican, între 3 şi 7 martie 2009, o conferinţă prilejuită de aniversarea a 150 de ani de la publicarea volumului Asupra originii speciilor, în care Darwin şi-a expus teoria evoluţiei. Evenimentul a reunit în egală măsură oameni de ştiinţă, teologi şi filosofi.
Arhiepiscopul Ravasi a mai spus că teoriile lui Darwin n-au fost niciodată condamnate de Biserica Catolică, după cum nici cărţile lui n-au fost interzise. Papa Pius al XII-lea a declarat, în 1950, că Biserica Catolică nu interzice studiul evoluţiei, iar Papa Ioan Paul al II-lea a spus, în 1995, că evoluţionismul încetase să fie o “simplă ipoteză” pentru catolici. Astfel, Vaticanul nu sprijină interpretarea literală a întregii cărţi a Genezei. De exemplu, cele şase zile ale creaţiei lumii pot fi, de fapt, epoci sau ere. În acest sens, Biserica Catolică susţine un evoluţionism teist (un evoluţionism condus sau dirijat de Dumnezeu), spunând că nu există niciun motiv pentru care Dumnezeu nu s-ar fi putut folosi de un proces evolutiv în creaţie.

 Un articol foarte interesant pe această temă a creaţiei şi evoluţiei poate fi citit accesând linkul: http://www.profamilia.ro/revista.asp?id=2006_01_03

 Lamarck şi Darwin, pe ale căror idei materialiştii moderni şi-au edificat sistemul, erau credincioşi:
Jean-Baptiste de Lamarck: "Natura nefiind o inteligenţă, nefiind nici măcar o fiinţă, ci numai o ordine a lucrurilor, constituind o putere în întregime supusă legilor, această natura, zic, nu este însuşi Dumnezeu. Ea este produsul sublim al voinţei sale atotputernice. Astfel, voinţa lui Dumnezeu este pretutindeni exprimată prin funcţionarea legilor naturii, pentru că aceste legi vin de la El. Iar această voinţă nu poate fi limitată, puterea din care ea emană neavând limite." (Lamarck, Histoire naturelle des animaux sans vertébres, I, ediţia a doua, Editura Baillière, Paris, 1885, pag. 267)

Charles Darwin: "O altă cauză a credinţei în existenţa lui Dumnezeu, care ţine de raţiune iar nu de sentimente, mă impresionează prin greutatea sa. Ea provine din extrema dificultate - sau mai bine zis din imposibilitatea - de a concepe acest imens si prodigios Univers, cuprinzând omul şi facultatea sa de a privi în viitor, ca pe rezultatul unui destin şi al unei necesităţi oarbe. Cugetând astfel, mă simt nevoit să admit o Cauză primară cu un spirit inteligent." (La vie et la correspondance de Charles Darwin par De Varigny, I, Editura Reinwald, Paris, 1888, pag. 363)

 Aşa cum spuneam, nu toată cartea Genezei trebuie interpretată la propriu, ci unele pasaje, cum sunt cele ale creaţiei în şase zile, trebuie interpretate simbolic, metaforic. Helmut Hofling arată cum cele şase “zile” din cartea Genezei sunt de fapt cele şase ere geologice:

- era arhaică (prima zi)
- era algonkiană sau precambrianul (a doua zi)
- paleozoicul (a treia zi)
- mezozoicul (a patra zi)
- era neozoică are două zile care se împart astfel:
- terţiarul (a cincea zi)
- cuaternarul (era în care suntem şi care continuă de fapt) este a şasea zi
«Odihna» lui Dumnezeu în ziua a şaptea, se poate încadra în acel « deja...şi nu încă » al Împărăţiei sale. Dumnezeu este în afara timpului; timpul curge pentru noi, dar la Dumnezeu toate sunt prezente, astfel că, Împărăţia lui Dumnezeu, deşi pentru noi e « în construcţie », putem considera că, pentru Dumnezeu, e prezentă deja. Asta nu înseamnă nicidecum că Dumnezeu stă undeva în afara creaţiei. Dumnezeu se îngrijeşte de creaţie, dar doreşte şi din partea noastră implicare liberă şi efort.

Tot cu ajutorul logicii terţului inclus, putem înţelege că Domnul Isus Cristos este totodată şi Dumnezeu şi om. Denis de Rougemont spunea că fără practica creştinismului - a Dumnezeului-om - fizicienii n-ar fi ajuns niciodată să accepte că fotonul poate fi şi undă şi corpuscul. Deci şi fizica ne arată practic logica terţului inclus, prin faptul că fotonul, particula luminii, este şi undă şi corpuscul.

d) Mărturii ale oamenilor de ştiinţă referitoare la existenţa lui Dumnezeu, a vieţii veşnice de dincolo de moarte şi a armoniei dintre religie şi ştiinţă

Savantul român Nicolae Constantin Paulescu, care a descoperit insulina, a scris: „Demonstraţia existenţei unei cauze primare a vieţii, imateriale, unice şi înţelepte, este termenul sublim la care ne conduce fiziologia. Această cauză primară este Dumnezeu. Prin urmare, omul de ştiinţă nu se poate mulţumi să spună: Cred în Dumnezeu, ci trebuie să afirme: Ştiu că Dumnezeu este.” (Nicolae Constantin Paulescu - Fiziologie filosofică. Noţiunile de suflet şi Dumnezeu în fiziologie, Editura Anastasia, Bucureşti, 1999, pag. 115)
Nicolae C. Paulescu a mai scris: „În ceea ce mă priveşte, afirm sus şi tare că sunt tot aşa de sigur de existenţa sufletului ca de orice adevăr bine stabilit de ştiinţa experimentală. Şi această siguranţă nu este o simplă credinţă, ci o convingere profundă, dobândită în mod ştiinţific.” (Nicolae Constantin Paulescu, ibidem, pag. 110).

Iar despre materialism şi ateism Nicolae Paulescu a scris: „Astăzi, o mişcare de reacţie împotriva încălcărilor pe care Materialismul şi corolarul său, Ateismul, le săvârşesc asupra domeniului ştiinţei, începe să se producă pretutindeni, în Franţa şi mai ales în Germania. Să sperăm, prin urmare, că în curând ştiinţa va ajunge să scape de acest parazit, care nu numai că o compromite, dar o şi paralizează, împiedicându-i progresul.” (Nicolae Constantin Paulescu, ibidem, pag. 129)

Nicolae C. Paulescu a scris mai departe: „Ideea de Dumnezeu este o noţiune fundamentală, fără de care ştiinţa cade în absurd. Materialismul ateu a năpădit societatea modernă, care l-a primit orbeşte tocmai pentru că el s-a dat drept expresia ştiinţei, drept rezultatul sau sinteza celor mai recente descoperiri ale ei. El s-a servit de prestigiul ştiintei - deşi, ca sistem, este însăşi negaţia acesteia - ca să impună mulţimii semi-savanţilor, incapabili să-i priceapă ipocrizia. Prin ei, s-a introdus în şcoli (unde, în mod laş, a exploatat şi exploatează candoarea şi naivitatea copiilor sau a tinerilor neexperimentaţi, care nu au nici cunoştinţe suficiente, nici spirit critic destul de dezvoltat pentru a deosebi minciuna de adevăr) şi a otrăvit astfel, cu doctrinele sale răufăcătoare, mai multe generaţii. Ca orice eroare, materialismul înseamnă ignoranţă -fie prin lipsa de cultură, fie prin lipsa de inteligenţă, fie prin caracterul pătimaş. La şaptesprezece ani, eram materialist pentru că nu aveam decât o sumă foarte restrânsă de cunoştinţe asupra naturii; pentru că raţiunea mea nu era încă dezvoltată, aşa că, neavând spirit critic, credeam tot ce auzeam şi citeam; pentru că mă lăsam prins în cursa perfidei afirmaţii că oamenii de ştiinţă sunt toţi materialişti. Ei bine, dacă de atunci nu aş fi dobândit, printr-un studiu continuu, noi cunştinţe asupra naturii brute şi asupra fiinţelor vieţuitoare, sau dacă, din nenorocire, facultăţile mele intelectuale ar fi rămas în acel stadiu infantil, sau dacă nu aş fi constatat că adevăraţii savanţi resping sistemul materialist, atunci aş fi şi astăzi o victimă a acestei doctrine.” (Nicolae Constantin Paulescu, ibidem, pag. 119 – 120).

Wernher von Braun (1912-1977), inginer american de origine germană. Creatorul fusibilelor V2 şi al rachetelor spaţiale americane. A scris multe articole despre ştiinţă şi credinţă. într-o conferinţă ţinută la Colegiul Belmont din Carolina de Nord, în iunie 1972 spunea: “Ştiinţa nu este incompatibilă cu religia. În timp ce ştiinţa ne învaţă tot mai multe despre creaţiune, religia ne învaţă tot mai mult despre Creator!”
Între cuvintele care-i plăceau mai mult să le citeze erau cele spuse de astronautul american Frank Borman, după misiunea astronavei Apollo 8, care de Crăciun în anul 1968 a înconjurat luna. Celor care după acest Crăciun petrecut în spaţiu îl întrebau dacă a văzut pe Dumnezeu (aluzie care se referea la cosmonautul sovietic Titov, care în 6 aug. 1961 după întoarcerea sa din spaţiu a declarat că nu l-a întâlnit pe Dumnezeu), Frank Borman răspundea: “Nu, pe Dumnezeu nu l-am văzut, dar am văzut clar dovezile existenţei Sale”. Werhner von Braun mai spunea: “Cu cât vom înţelege mai bine universul, cu atât vom admira mai mult pe Creator!”

Jurien de la Graviere, preşedinte al Academiei de Ştiinte din Paris, in C. R. Acad. des Sciences, şedinţa din 27 decembrie 1886, p. 1293: „Botanica este o ştiinţă care, cu umilinţă, se mulţumeşte să-l admire pe Creator în operele sale”.

 Duane T. Gish, biochimist, spunea în legătură cu genomul (codul genetic) uman: „Pe măsură ce acumulăm toate aceste informaţii despre genomul uman, descoperim că ele dezvăluie complexitatea şi interdependenţa acestui material. El arată că la origine stă intervenţia unui Creator inteligent.” De asemenea, raportul echipei care a realizat analiza completă şi harta genetică a omului arată că întâmplarea nu putea produce o structură atât de complexă şi perfectă precum structura genetică.

Karl Linne, mare savant suedez, primul care a stabilit sistematizarea botanică, spunea: “Din papilele limbii unui ateu, eu voi dovedi existenţa lui Dumnezeu. ”

Hervé Faye, astronom ilustru, membru al Academiei de Ştiinte: „Şi cum inteligenţa noastră nu s-a facut ea insăşi, trebuie să existe o inteligenţă superioară din care derivă a noastră. Şi cu cât ideea pe care ne-o vom face despre această inteligenţă supremă va fi mai înaltă, cu atât ne vom apropia mai mult de adevăr; nu riscăm să ne înşelăm considerând-o drept autoarea tuturor lucrurilor, raportând la ea aceste splendori ale Cerurilor care au deşteptat cugetarea noastră; şi, în fine, iată-ne pregătiţi să înţelegem şi să primim formula tradiţională: Dumnezeu, Tatăl, atotputernicul, creatorul cerului şi al pământului...”. (Faye Sur l'origine du monde. Theories cosmogoniques des anciens et des modernes, Ed. Gauthier-Villars, Paris, 1884, p. 9)

Pierre P. Grasse, biolog, membru al Academiei de ştiinţe din Paris, răspunde întrebării cu privire la ştiinţă şi credinţă: “Este sigur că ştiinţa nu îndepărtează pe om de Dumnezeu, ci dimpotrivă, ea îl conduce direct spre El.”

Arthur S. Eddington (1882-1946), astronom şi fizician englez. El a determinat masa, temperatura şi constituţia a numeroase stele. Spunea: “Fizica modernă ne conduce în mod necesar la Dumnezeu!”

Louis Pasteur, descoperitorul bacteriologici şi al virusului turbării, omul de ştiinţă de la care începe o nouă eră în medicină şi microbiologie, spunea că, odată cu adâncirea cercetării, creşte şi credinţa sa: “Eu sunt credincios ca un ţăran breton, tocmai fiindcă am cercetat. Iar dacă aş cerceta şi mai mult aş fi credincios ca o ţărancă bretonă.”

Astronomul Johannes Kepler (1571-1630) şi-a rezumat crezul afirmând: “Sunt creştin”. L-a recunoscut pe Dumnezeu drept "Creatorul plin de bunăvoinţă, care a adus în fiinţă natura din nimic". Legile descoperite de el, ale mişcării planetare, au fost rezultatul credinţei în Dumnezeu, ca Dumnezeu al ordinii, şi nu al haosului. În cartea sa, Armonia lumilor, publicată în 1619, pentru a prezenta cel de-al treilea principiu al mişcării planetare, Kepler scria: "Mare este Dumnezeu, Domnul nostru, mare este puterea Sa şi întelepciunea Lui nu are sfârşit. " Afirmatiile lui Kepler reflectă credinţa creştină pe care acest mare om de ştiinţă a avut-o: "Văd acum că, prin strădaniile mele, Dumnezeu este slăvit şi în astronomie, întrucât cerurile spun slava lui Dumnezeu."

Guglielmo Marconi (1874-1937), fizician italian, a realizat primele linii de telegrafie fără fir. Premiul Nobel în 1909. De pe vasul său din marea Mediterană a aprins lămpile de la Congresul euharistic ţinut la Sidney în Australia. Un fapt fără precedent! El zicea: “Ştiinţa singură nu poate lămuri multe mistere, în primul loc, al existenţei noastre: cine suntem, de unde venim şi unde mergem? Eu declar cu mândrie că sunt creştin. Credinţa o am nu numai ca membru al Bisericii Catolice dar şi ca om de ştiinţă!”
 
Wilder Smith, doctor în ştiinţe naturale şi filosofie, profesor la Universitatea din Illinois, scrie: “În momentul de faţă savanţii au explorat nenumărate căi de a explica originea vieţii şi a omului, de pe o bază pur materială, în cadrul dimensiunilor de timp şi spaţiu cunoscute azi. Dar s-a constatat că nu pot explica aceste fapte pe baza legilor tridimensionale proprii lumii în care trăim (termodinamica, spaţiul, gravitaţia) adăugând şi timpul, de ce şovăim să introducem o altă dimensiune, aceea a supranaturalului? Negreşit vedem că toate în natură se conduc după un anumit plan, anumite reguli şi legi, care se succed neîncetat, şi la materie şi la fiinţele vii. Dacă există acest plan, şi nu-l putem tăgădui, trebuie să postulăm şi existenţa unui planificator. Iar dacă acest planificator nu este găsit în dimensiunile materiei pe care omul o cunoaşte, trebuie să admitem că el se găseşte în afara acestor dimensiuni. Dar dacă nu înţelegem această dimensiune nu-i putem nega existenţa.”
Este vorba de un plan al lui Dumnezeu în sensul proiectului creaţiei pe care l-am explicat la început, adică în sensul că parametrii universului sunt proiectaţi şi reglaţi în mod special ca să conducă la apariţia vieţii şi a omului. Nu e vorba de un plan în sensul de predestinare a vieţii omului, pentru că, în cadrul acestui plan al creaţiei, omul are liberul arbitru, adică libertatea voinţei de a alege între bine şi rău. Dumnezeu ştie unde vom ajunge (în rai sau în iad) în funcţie de alegerile pe care le vom face pe pământ şi în funcţie de starea în care ne va găsi clipa decesului (cu sufletul curăţit sau necurăţit de păcate), dar această preştiinţă a lui Dumnezeu nu înseamnă predestinare, pentru că avem liber arbitru şi Dumnezeu nu predestinează alegerile noastre. În plus, dacă ar fi existat predestinare a alegerilor omeneşti, n-ar mai fi avut nici un sens poruncile şi apelul la viaţa morală. Există un proiect al lui Dumnezeu în univers în sensul creării condiţiilor apariţiei vieţii şi omului, nu în sensul predestinării vieţilor oamenilor.

Sir James Jeans (1877-1946), astronom, matematician şi fizician englez, a fost unul dintre primii fizicieni care a prezentat marelui public teoria relativităţii şi a quantelor. În cartea sa, Universul enigmatic, scrie: “Universul se aseamănă tot mai mult cu o gândire uriaşă, decât cu o maşină uriaşă. Descoperim că Universul dă la iveală prezenţa unei puteri planificatoare şi diriguitoare. Teoria ştiinţifică modernă ne obligă să ne gândim la Creator ca lucrând în afara timpului şi spaţiului, care sunt parte a creaţiei Sale, tot aşa după cum pictorul se află în afara pânzei sale. Universul pare să fi fost proiectat de un matematician pur”. 

Alexandro Volta, care a descoperit electricitatea, era un credincios plin de zel. Duminica, după ascultarea Sfintei Liturghii, făcea cateheză cu copiii în biserica parohială S. Donnino.

André Ampère, a descoperit magnetismul şi a creat ştiinţa electrodinamicii, a descoperit legea gazelor, a inventat primul telegraf electric. Prietenul său Ozanam spunea despre Ampère: “Îl vedeam în genunchi alături de copii şi de văduve sărace înaintea altarelor, unde fuseseră înainte de el Descartes şi Pascal... ” Acest geniu plin de umilinţă spunea adesea: “O, cât e de mare Dumnezeu, ştiinţa noastră nu-i nimic."  

e) Există în om un "desiderium", care înseamnă "dorinţă de fericire totală"

Dorinţa de fericire i-a fost sădită omului în suflet de Dumnezeu. Acestei dorinţe de fericire totală îi corespunde realitatea împlinirii ei în Dumnezeu, care va fi acordată celor ce vor ajunge la mântuire, la fericirea veşnică. 
Fericirea adevărată şi veşnică poate fi găsită numai în Dumnezeu. Oricât de mulţi bani ar avea omul şi oricât de împlinit ar fi pe pământ, tot îi va rămâne în suflet acest "desiderium", această dorinţă de împlinire totală. Orice om are în suflet această dorinţă de fericire, de împlinire totală, numai că unii o caută unde nu este, în loc să caute împlinirea ei în Dumnezeu.

f) Foarte pe scurt despre "pariul" lui Pascal 

După cum am arătat, Blaise Pascal a fost un om de ştiinţă şi filosof profund credincios. Pentru atei, pentru cei care nu sunt convinşi şi pentru cei care nu s-au hotărât să-l urmeze pe Domnul Isus Cristos şi cuvintele sale, el a scris celebrul său „pariu”, care, pe scurt, poate fi redat astfel: „Dacă Dumnezeu nu există dar ai crezut în el şi ai făcut Pocăință de păcate, nu ai pierdut nimic. Dar dacă Dumnezeu există şi nu ai crezut în el şi nu ai făcut Pocăință de păcate, atunci ai pierdut totul.” Iată un fragment din opera Cugetări, referitor la acest „pariu”: „Să punem în cumpănă câştigul sau pierderea în caz că aţi lua partea credinţei că Dumnezeu există. Dacă câştigaţi, câştigaţi tot; dacă pierdeţi, nu pierdeţi nimic. Deci, pariaţi că există; faceţi-o fără şovăire.”(Blaise Pascal, Cugetări, Editura Ştiinţifică, Bucureşti 1992, p. 328) Deci, chiar şi cei care nu sunt convinşi de existenţa lui Dumnezeu şi a vieţii veşnice de dincolo, totuşi ar trebui să creadă, să-şi cureţe sufletul de păcate prin Taina Pocăinţei şi să-l urmeze pe Domnul Isus Cristos punând în practică ceea ce a spus el, iubindu-l pe Dumnezeu mai presus de toate şi iubindu-i pe oameni ca pe ei înşişi din iubire pentru Dumnezeu, măcar pentru un singur motiv: pentru a ajunge la fericirea veşnică, nu la suferinţa veşnică.
Recomand spre lectură întreaga carte Cugetări a lui Blaise Pascal. Este foarte interesantă.

g) Despre cauzele necazurilor din lume 

Dumnezeu nu e autorul necazurilor din lume. Întreaga răspundere pentru necazurile din lume îi revine omului. Necazurile şi bolile au intrat mai întâi în lume din cauza păcatului primilor oameni. De asemenea, au şi diferite cauze genetice, precum şi alte cauze (viaţa vicioasă, fumatul, alcoolismul înaintaşilor care pot avea consecinţe în urmaşi, etc). Deci, necazurile şi bolile nu sunt date de Dumnezeu, ci sunt cauzate de alegerile rele ale oamenilor. În general răul este împărţit în trei categorii: răul moral (păcatul), răul fizic şi răul metafizic. Răul fizic şi metafizic provin din răul moral, din păcat. Dacă Dumnezeu ar fi suprimat răul, ar fi însemnat să suprime şi liberul arbitru al omului şi ar fi însemnat să creeze roboţi coordonaţi de el, nu oameni cu voinţă liberă.
Vanstone reia tema kenozei (Dumnezeu îşi autolimitează atotputernicia sa pentru a nu încălca liberul arbitru al omului). În actul Întrupării sale, Dumnezeu a renunţat la atotputernicie şi „chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, s-a smerit pe Sine, ascultător făcându-se până la moarte, şi încă moarte pe cruce.” (Fil. 2,7–8). Ştim din Revelaţie că primii oameni primiseră sfinţenia şi dreptatea de la început nu numai pentru ei, ci pentru întreaga natură umană. Cedând în faţa ispititorului, ei au săvârşit un păcat personal, însă acest păcat afectează natura umană pe care ei au transmis-o într-o condiţie decăzută. E un păcat care se transmite prin propagare la toată omenirea, adică prin transmiterea unei naturi umane lipsite de sfinţenia şi de dreptatea de la început. De aceea, păcatul strămoşesc este numit păcat în mod analogic: este un păcat contractat, nu săvârşit; o stare, nu un act. Botezul, dăruind viaţa harului Domnului Isus Cristos, şterge păcatul strămoşesc şi îl întoarce pe om spre Dumnezeu, însă consecinţele acestui păcat asupra naturii slăbite persistă în om şi îl provoacă la luptă spirituală. Noi nu suntem vinovaţi în mod direct de păcatul strămoşesc, dar îl moştenim. Păcatul strămoşesc se şterge prin Botez, dar rămân consecinţele lui pământeşti, adică natura umană decăzută, slăbită, lipsită de darurile de la început. În acest sens, este următoarea asemănare: dacă un mare dregător de la curtea unui rege comite un act de înaltă trădare şi este dat afară din funcţie pierzându-şi rangul, va avea de pierdut nu numai el, ci vor avea de pierdut şi copiii lui şi nepoţii şi toţi urmaşii, pentru că nici ei nu vor mai avea acel rang. Aşa este şi cu moştenirea păcatului strămoşesc şi a consecinţelor sale: păcatul strămoşesc şi natura umană decăzută, slăbită a primilor oameni se propagă şi la urmaşii lor. 

Sfântul Augustin şi Sfântul Irineu au dat două explicaţii complementare (care se completează reciproc) despre răul din lume:
Sfântul Augustin susţine că e necesar pentru creaţia divină ca oamenii să fie înzestraţi cu liber arbitru. Răul este o privaţiune, o lipsă care poate să apară din punct de vedere metafizic, datorită faptului că Dumnezeu crează ex nihilo (din nimic) şi nu ex Deo (nu din Sine însuşi). Odată cu exercitarea liberului arbitru este actualizată şi posibilitatea răului. Dacă Dumnezeu s-ar opune acesti actualizări, ar însemna să încalce liberul arbitru. Aşa cum am amintit, este vorba de kenoză, adică de autolimitarea lui Dumnezeu, pentru a nu încălca liberul arbitru al omului.

 Sfântul Irineu spune că lumea aceasta trebuie judecată nu din perspectiva cantităţii de durere şi plăcere existentă, ci din perspectiva rolului pe care îl are pentru desăvârşirea indivizilor. Motivul pentru care Dumnezeu crează fiinţe imperfecte este acela că perfecţiunea obţinută prin exercitarea alegerilor morale libere şi responsabile este mai valoroasă decât cea produsă de-a gata (aici intervine şi liberul arbitru). De asemenea, un element al teodiceei irenaice (prezent şi la Leibniz) este tema binelui de un ordin superior (ex: pericol - curaj; suferinţă - compasiune, etc.), care depinde în mod necesar de existenţa răului.

Nenorocirile şi bolile provin din folosirea improprie şi nepotrivită a libertăţii umane. Oare nu noi poluăm apa pe care o bem, aerul pe care-l respirăm, alimentele cu care ne hrănim, pământul pe care trăim? Oare nu noi provocăm grave dureri fizice şi boli incurabile cu această gestionare improprie a comorilor pe care Dumnezeu ni le-a pus la dispoziţie? Oare nu noi suntem direct responsabili chiar şi faţă de atâţia copii care sunt încă în sânul matern?

O mentalitate greşită ne face să-l considerăm pe Dumnezeu responsabil de necazuri, fără motive reale şi concrete; trebuie să renunţăm la afirmaţia devenită proverbială că toate se întâmplă pentru că “este voinţa lui Dumnezeu”. De exemplu, ştim că circa 250.000 de persoane mor anual în lume din cauza bolilor cum ar fi malaria, febra tifoidă, holera. în realitate, este vorba de afecţiuni provocate de poluarea apelor şi a ambientului, cauzate de fuga omului după câştig, fără se ţină cont de valoarea vieţii. Şi apoi se aude afirmaţia resemnată a celui care nu ştie să distingă responsabilităţile, adică faptul că “trebuie acceptată voinţa lui Dumnezeu”.
Sunt multe femei care dau vina pe Dumnezeu pentru sterilitatea lor şi care se întreabă de ce Dumnezeu le refuză maternitatea. Aceste femei ştiu că pesticidele de pe fructe sau de pe verdeţuri au un grad aşa de mare de toxicitate, încât provoacă daune grave şi ireversibile pentru capacitatea lor reproductivă?

O atentă analiză medicală demonstrează că 75% dintre cazurile de cancer înregistrate în lume pot fi evitate în mod normal. Totuşi, mulţi vor muri întrebându-se în mod inutil: “De ce mi-a trimis Dumnezeu cancerul?” Statisticile mai afirmă că, în orice ţară din lume, dotată cu un grad destul de ridicat de bunăstare privată şi socială, mor în fiecare an circa 15.000 de persoane şi alte 120.000 sunt rănite în accidente de circulaţie. Care sunt cauzele acestei statistici descurajatoare? 69% dintre ei mor din cauza unei erori a şoferului; 17% din cauza stării drumurilor; 6% din cauza unei erori a pietonului; 5% din cauza avariilor maşinii şi 3% din cauze naturale. Însă persoanele care supravieţuiesc în aceste accidente consideră, în mod greşit, că vina este a lui Dumnezeu…

În fiecare an, mor în lume milioane de persoane din cauza fumului; mii de copii se nasc cu malformaţii, orbire, handicap, traume provocate de plăgi sociale, cum sunt malnutriţia, alcoolismul cronic al părinţilor sau lipsa de vitamine. Şi prea mulţi părinţi încă se întreabă: “De ce a voit Dumnezeu aceasta pentru mine? De ce i s-a întâmplat aceasta copilului meu?” Planeta noastră produce actualmente mai mult cu 10%peste necesarul de hrană pentru tot neamul omenesc. Egoismul ţărilor bogate, neglijenţa, proasta administrare a structurilor politice şi sociale şi chiar interesele meschine ale anumitor guverne fac ca aproape 500 de milioane de persoane să sufere şi să moară de foame. Şi totuşi, nu lipsesc cei care au curajul să spună: “Cum pot eu să cred în Dumnezeu când atâta lume moare de foame?”, ca şi cum Dumnezeu ar fi responsabil de neglijenţa noastră și de egoismul nostru! Dar Dumnezeu nu este responsabil de neglijenţa noastră și de egoismul nostru!

 Edificii care îmbolnăvesc
Recent, un grup de specialişti a denunţat faptul că în arhitectură nu se face nimic pentru a evita aşa-numitul “sindrom al edificiului bolnav”: o plagă socială care cuprinde de acum milioane de persoane. Într-adevăr, în multe edificii moderne se folosesc unele tipuri de materiale plastice, de conglomerate, de ciment şi alte materiale care emană substanţe toxice şi cancerigene, fără ca locatarii să fie avertizaţi cu privire la riscurile pe care le au; însă, în momentul în care contactează boli grave, acestea vor fi, în opinia lor, o povară a “crucii grele pe care Dumnezeu le-a dat-o”.

Şi marile inundaţii, considerate fenomene capricioase şi necontrolabile, capabile să provoace imense pierderi economice şi un număr foarte mare de victime, în realitate, sunt şi rodul intervenţiei iresponsabile a omului asupra naturii. Acelaşi lucru se petrece în cazul cutremurelor: sunt evenimente naturale, dar multe dintre ele sunt cu adevărat funeste din cauza iresponsabilităţii omului care nu le înfruntă cu structuri corespunzătoare. Trebuie să ţinem seama de două lucruri: 
1) Lumea creată de Dumnezeu e cea mai bună şi mai potrivită pentru scopurile urmărite de Creator. 
2) Omul a fost creat de Dumnezeu şi cu scopul de a-i fi colaborator în opera de îmbunătăţire şi perfecţionare a lumii. Porunca dată primei perechi de oameni: Creşteţi şi vă înmulţiţi, umpleţi pământul şi-l stăpâniţi. (Gen. 1,28) arată tocmai rostul omului pe pământ în această privinţă. Şi de ce n-am recunoaşte această activitate a omului, când ne gândim la grandioasele realizări pe care omenirea le-a făcut în decursul timpului şi mai ales în ultimele decenii ale veacului nostru? Cât priveşte existenţa unor boli, aceasta este legată de existenţa răului în lume, datorat fie vieţii dezordonate a celui în cauză, fie o consecinţă a vieţii dezordonate a strămoşilor săi. Se ştie faptul că multe boli se transmit peste generaţii datorită vieţii vicioase a înaintaşilor, cum ar fi, de exemplu, multe din bolile venerice.

Practic, omenirea a înfrânt boli grave cum sunt variola şi poliomielita. Câte alte boli ar putea să fie şterse de pe pământ dacă, în loc să se irosească banii în orice tip de arme de ucidere, s-ar folosi multe resurse economice şi intelectuale în cercetarea ştiinţifică? Noi suntem cei care favorizăm moartea: îi netezim drumul cu ura şi neglijenţa; putem să-i blocăm excesul de victime, pe care le seceră, prin iubire, generozitate şi un profund simţ de responsabilitate personală şi socială.

Dumnezeu nu dă necazurile. El ar fi vrut o lume fără necazuri, dar acestea sunt aduse de alegerile rele ale omului, aşa cum am arătat. Dumnezeu nu le dă, ci doar le îngăduie inclusiv în scop pedagogic, educativ. Un efect al necazurilor este - sau ar trebui să fie - cel pedagogic, educativ. Marele scriitor Giovanni Papini spunea : «Dacă aş fi suferit când eram tânăr cât sufăr acum când sunt bătrân, aş fi ajuns un geniu.» Un copil care suferă e mai matur în gândire decât un adult care nu a cunoscut suferinţa. Însă, sunt şi unii oameni care nu învaţă nimic nici în urma necazurilor. Necazurile sunt îngăduite de Dumnezeu pentru că au şi rolul de a ne da ocazii pentru a practica iubirea unii faţă de alţii. În acest sens, papa Ioan Paul al II – lea scria despre suferinţă : «Suferinţa e prezentă în lume pentru a face să se descătuşeze iubirea, pentru a face să se nască fapte de iubire faţă de aproapele.» Iar aproapele nostru este orice om, fără nicio deosebire, chiar şi cei care ne duşmănesc. Domnul Isus Cristos a spus să-i iubim pe toţi, chiar şi pe cei care ne duşmănesc, ca să depăşim înclinaţia obişnuită de a-i iubi numai pe cei care ne iubesc : «Dacă iubiţi pe cei care vă iubesc, ce răsplată puteţi aştepta? Şi păcătoşii iubesc pe cei care-i iubesc pe ei. » (Lc. 6, 32)
 
«Dumnezeu nu a venit să suprime suferinţa, nu a venit să o explice, dar a venit ca să o umple de prezenţa Sa», spune un alt scriitor, Paul Claudel. Şi asta până în rădăcinile sale cele mai profunde.
Sfântul Ignaţiu de Loyola spune că atunci când vine boala trebuie să ne convingem că ea nu este inferioară sănătăţii. Acest sfânt s-a convertit tocmai în boală. A avut ocazia să reflecteze, să se dedice lecturilor spirituale, rugăciunii. Bolnavul îi ajută mai mult, cu răbdarea sa, cu cuvinte edificatoare, cu exemplul, pe vizitatori, decât ei pe el. Sfântul Ioan Hrisostomul scrie : « Dacă la boală te încrezi în Dumnezeu, îi place mai mult decât dacă ai face multe fapte bune când eşti sănătos. » (Lui Dumnezeu îi place dacă ne păstrăm credinţa şi în boală, dar nu-i place boala însăşi, nici nu provoacă el boala) Iar Blaise Pascal scrie: "Cunosc pericolul sănătăţii, dar şi marile avantaje ale bolii."

Dumnezeu nu permite nici ispite peste puterea noastră: "Nu v-a ajuns nici o ispită care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească şi Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre; ci împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să iesiţi din ea, ca s-o puteţi răbda." (1Cor.10,13) 

Un alt motiv pentru care Dumnezeu permite necazurile din lume este şi pentru ca noi să nu ne ataşăm de cele lumeşti, ci să ne îndreptăm speranţa spre veşnicie. Neştiind de rău, omul ar fi ajuns în această lume la mulţumirea de sine. Astfel, existenţa răului nu e numai o piedică în calea credinţei în Dumnezeu, ci este şi o dovadă a existenţei lui Dumnezeu, dovada că această lume nu e singura şi ultima. 

Necazurile şi răul din lume sunt explicate mult mai pe larg de ramura teologiei numită teodicee. Dar cel mai important e faptul că Dumnezeu este solidar cu suferinţa noastră: Domnul Isus Cristos a venit şi a suferit aici. El s-a jertfit pentru noi ca să ne mântuiască, dar mântuirea depinde şi de noi. Ajungem la mântuire dacă credem în el, ne curăţim sufletul de păcate prin Taina Pocăinţei şi îl urmăm pe el şi cuvintele sale, aşa cum vom vedea puţin mai pe larg mai jos. Dumnezeu ar fi putut găsi şi o altă cale pentru a ne mântui, dar numai prin sacrificiul suprem ne putea arăta iubirea lui. Domnul Isus Cristos însuşi a spus: „Nimeni nu are o iubire mai mare decât cel care îşi dă viaţa pentru prietenii săi. Voi sunteţi prietenii mei dacă faceţi ceea ce vă poruncesc.” (In. 15,13-14) Şi a dovedit din plin aceasta jertfindu-se pe cruce. Prin liberul arbitru omul poate valorifica jertfa Domnului Isus Cristos sau o poate face inutilă pentru el. Să nu facem inutilă jertfa Domnului Isus Cristos pentru noi! Să ne străduim să ajungem în rai, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă veşnică şi fericită! Dacă vom ajunge la mântuire, vom avea parte de împlinirea acelei dorinţe de fericire totală. Nouă Dumnezeu nu ne cere să ne jertfim viaţa pentru alţii la propriu. Pentru mântuire trebuie să credem în Domnul Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, Persoană din Sfânta Treime, să ne curăţim sufletul de păcate prin Taina Pocăinţei şi să-l urmăm pe el şi cuvintele sale, iubindu-l pe Dumnezeu mai presus de toate şi iubindu-i pe oameni ca pe noi înşine. Nimic bun nu se poate fără osteneală, fără un efort mai mic sau mai mare. Sfântul Maxim Mărturisitorul spunea că în creaţie toate se cer după cruce. Aşa se manifestă iubirea lui Dumnezeu faţă de noi. Pentru că asta e condiţia noastră căzută, consecinţa căderii în păcatul strămoşesc (păcatul primilor oameni). Nu ni se dă nimic dacă nu jertfim ceva. Iubirea înseamnă jertfă. Domnul Isus Cristos însuşi, cu întreaga sa existenţă, cu viaţa şi suferinţa sa, cu moartea şi Învierea sa, este singurul răspuns valabil la misterul răului în lume (răul din lume poate fi explicat numai în mod parţial cu ajutorul raţiunii umane). Numai în Domnul Isus Cristos îşi găseşte liniştea inima neliniştită. Numai el poate da suferinţei, nereuşitei, eşecului, morţii o valoare nebănuită.  Ceea ce pare raţiunii fără valoare primeşte însemnătate în lumina lui Cristos.

În privinţa necazurilor, se povesteşte că un om a avut într-o noapte un vis interesant. Se făcea că se afla într-un pustiu uriaş, unde vedea, privind înapoi, urmele paşilor pe nisip pe care îi făcuse pe urmele paşilor lui Isus: urmele paşilor lui Isus împreună cu urmele paşilor săi. Dar spre surprinderea sa, a remarcat că în anumite zile nu erau două urme de paşi pe nisip, ci una singură: erau zilele în care avusese cel mai mult de suferit. Atunci a zis : «Doamne, tu ai promis că vei rămâne cu noi în toate zilele. De ce m-ai lăsat singur tocmai în momentele cele mai grele ? » Iar Domnul a răspuns: « Zilele în care ai văzut o singură urmă pe nisip sunt zilele în care te-am purtat în braţe. Nu e urma paşilor tăi, ci urma paşilor mei. »

h) Despre rugăciuni

Rugăciunile sunt de mai multe feluri: rugăciuni de cerere, dar şi rugăciuni de preamărire, de mulţumire, etc. Rugăciunile cele mai cunoscute sunt Tatăl nostru, care se mai numeşte şi Rugăciunea Domnească, pentru că provine de la însuşi Domnul Isus Cristos, Bucură-te Marie sau Salutarea Îngerească şi Doxologia. Şi, pentru ca o rugăciune să fie bine făcută, trebuie să îndeplinească mai multe condiţii, adică trebuie să ne rugăm : cu evlavie (să ne rugăm din inimă şi să alungăm orice alte gânduri străine de rugăciune), cu umilinţă (ne recunoaştem nevrednicia şi ne căim de păcatele noastre – dar iertarea de păcate o obţinem numai prin sacramentul Pocăinţei, despre care voi explica pe parcurs), cu încredere (avem nădejde că Dumnezeu ne va da toate câte ne sunt folositoare), cu supunere la voinţa lui Dumnezeu (când lăsăm la voia lui Dumnezeu să ne asculte sau nu, după cum va considera el că este mai bine pentru mântuirea noastră) şi cu statornicie (când nu încetăm a ne ruga, chiar dacă Dumnezeu nu ne ascultă imediat). În privinţa uneia dintre condiţiile rugăciunii, cea de supunere la voinţa lui Dumnezeu: Dumnezeu nu este dator să ne îndeplinească tot ceea ce îi cerem în rugăciuni. Noi vedem lucrurile în mod limitat, dar el le vede în ansamblu şi, dacă îndeplinirea unor cereri ar fi spre răul nostru sau al altora, atunci nu ni le îndeplineşte, chiar dacă nouă ni se par cereri bune. De exemplu, dacă un copil mic le cere părinţilor un pistol sau un cuţit, evident că părinţii nu-i vor da aceste lucruri, deoarece ei ştiu că îşi poate face rău lui însuşi sau poate face rău altora. Dar copilul nu ştie că aceste lucruri ar fi spre răul lui sau al altora, plânge dacă le cere şi nu i se dau. La fel este şi cu cererile din rugăciunile care rămân neîndeplinite, deşi ne rugăm bine iar cererile ni se par bune şi nu vedem nimic rău în ele: Dumnezeu vede lucrurile mai bine decât noi şi dacă el consideră că nu e spre binele nostru veşnic sau al altora să ne îndeplinească anumite cereri, sau dacă nu a sosit încă timpul pentru a ni le îndeplini, atunci nu ni le îndeplineşte. De aceea contează să ne rugăm şi cu supunere la voinţa lui Dumnezeu. În plus, nu trebuie să uităm că, pentru a realiza anumite lucruri, trebuie să conlucrăm cu Dumnezeu. Dumnezeu ne-a dat anumite potenţialităţi, dar pentru realizarea lor este necesar şi efortul nostru, nu trebuie să aşteptăm pur şi simplu să ne pice de sus.

i) Exemple de site-uri despre armonia dintre religie şi ştiinţă :

După cum am văzut, nu este nici o contradicţie între religie şi ştiinţă, dimpotrivă, este armonie între ele. Aşa cum spuneam la început, ştiinţa adâncă îl conduce pe om spre religie. Au început şi la noi in ţara cursuri despre armonia dintre religie, filosofie şi ştiinţă, care se fac în Occident de peste 20 de ani. De exemplu, site-ul următor conţine revista on-line de studii în legătură cu armonia dintre religie şi ştiinţă. Puteţi vedea o declaraţie comună între mitropolitul (actual Patriarh) Daniel, rector, prorectori şi decanii facultăţilor, de demarare a studiilor în legatură cu armonia dintre religie şi ştiinţă:
http://www.jirrs.org/ro/index.html

Nu cu mult timp în urmă unii au crezut că religia şi ştiinţa n-ar avea nimic în comun, ba chiar că ar fi opoziţie, ceea ce este fals, pentru că religia şi ştiinţa sunt de fapt într-o armonie perfectă. Ca şi Einstein, cei mai mulţi savanţi şi filosofi au fost convinşi de existenţa lui Dumnezeu şi a vieţii de dincolo de moarte.

Iată şi site-ul Fundaţiei Internationale de studii în legătură cu armonia dintre religie şi ştiinţă, Fundaţie ce are centre în foarte multe ţări de pe glob:

j) Cercetarea ştiinţifică şi raţiunea ne ajută pe drumul credinţei doar până la o anumită limită, (suficientă însă ca să ne dăm seama că Dumnezeu există şi că este Fiinţa supremă personală) dincolo de care adevărurile depăşesc raţiunea şi ne sunt revelate de el însuşi, în mod supranatural, prin profeţi şi mai ales prin Fiul său, Domnul Isus Cristos:

Dumnezeu s-a revelat ca fiind o singură Fiinţă în trei Persoane: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh (este misterul Sfintei Treimi, adică al lui Dumnezeu Unic în Fiinţă şi Întreit în Persoane, mister pe care nu-l putem înţelege decât într-o foarte mică măsură cu gândirea noastră umană mărginită). Există câteva asemănări palide care ne ajută să înţelegem numai într-o foarte mică măsură misterul lui Dumnezeu Unic în Fiinţă şi Întreit în Persoane. De exemplu, un triunghi: are trei unghiuri unite în unul şi acelaşi triunghi; un trifoi: are trei frunze unite în aceeaşi plantă, etc.

Cercetarea ştiinţifică şi raţiunea ne pot ajuta pe drumul credinţei numai până la o limită (suficientă însă ca să ne dăm seama că Dumnezeu există şi este Fiinţă personală, cu gândire şi voinţă). Dincolo de această limită, adevărurile depăşesc raţiunea (sunt supraraţionale) şi sunt revelate de Dumnezeu însuşi prin profeţi, prin Fiul său, Domnul Isus Cristos, precum şi prin apostoli şi Sfinţii Părinţi ai Bisericii. Într-o zi, Sfântul Augustin se plimba pe malul mării, gândindu-se la SfântaTreime, dorind să înţeleagă pe cale raţională adevărul că Dumnezeu este Unic în Fiinţă şi Întreit în Persoane. Atunci i-a apărut un înger şi i-a spus: „Fă o groapă în nisip şi apoi adu marea în ea.” Sfântul Augustin a răspuns: „Dar acest lucru este imposibil!” Iar îngerul i-a răspuns: „Tot la fel, este imposibil ca o minte mărginită să-l poată înţelege pe Dumnezeu cel nemărginit!”
Alt mister (adevăr revelat de Dumnezeu, pe care nu-l putem înţelege cu mintea noastră umană mărginită) este misterul Întrupării Domnului Isus Cristos. Dar adevărurile revelate pe care nu le putem înţelege, le primim prin credinţă, ştiind că „la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă.” (Lc. 1,37) Dumnezeu, care a creat universul din nimic, putea să facă - şi a făcut - să se întrupeze Fiul său în mod minunat, din femeie, fără intervenţia unui bărbat. De asemenea, a făcut ca Sfânta Fecioară Maria să rămână fecioară şi după naşterea Domnului Isus Cristos. În acest sens, există o asemănare: aşa cum lumina trece prin geam fără să strice geamul, tot la fel Domnul Isus Cristos s-a născut într-un mod special, pentru o clipă fiind ca lumina, fără a strica fecioria Sfintei Fecioare Maria. Aşa cum am arătat şi mai sus, credinţa completează lipsurile raţiunii şi o convinge să recunoască aceasta: că Dumnezeu poate să facă orice, pentru că este Atotputernic. 

2) Revelaţia supranaturală:

a) Foarte pe scurt despre scrierile sacre (cărţile Bibliei şi scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii) şi despre inspiraţia lor de Dumnezeu

În afară de faptul că se descoperă prin revelaţia naturală descrisă foarte pe scurt mai sus, Dumnezeu ne-a descoperit existenţa sa şi a vieţii veşnice de dincolo de moarte şi prin Revelaţia supranaturală: prin profeţi şi prin Fiul său, Domnul Isus Cristos, Persoană din Sfânta Treime,  precum şi prin Apostoli şi Sfinţii Părinţi ai Bisericii. De asemenea, ne-a descoperit şi ceea ce trebuie să facem pentru a ajunge la mântuire. Sunt două mari izvoare care cuprind Revelaţia supranaturală a lui Dumnezeu: Sfânta Scriptură (Biblia) şi Sfânta Tradiţie (Sfânta Tradiţie cuprinde scrierile sfinţilor părinţi ai Bisericii, marii teologi creştini). Biblia este inspirată de Dumnezeu, la fel şi scrierile Sfintei Tradiţii. Dumnezeu e autorul principal al Bibliei şi al scrierilor Sfintei Tradiţii, oamenii care au scris cărţile Bibliei şi ale Sfintei Tradiţii au fost doar autorii secundari şi au scris sub inspiraţia Lui. Dumnezeu ne-a transmis cuvântul său prin ei, folosind capacităţile şi cunoştinţele lor din acea vreme. Dumnezeu a intenţionat să ne transmită Revelaţia şi ceea ce avem de făcut ca să ajungem la mântuire.
Biblia este operă Divino – umană (teandrică) şi constituie Cuvântul scris al lui Dumnezeu, transmis prin inspiraţie divină, prin oamenii sfinţi ai lui Dumnezeu, care au vorbit şi au scris, inspiraţi de Duhul Sfânt. În acest Cuvânt, Dumnezeu a încredinţat omului cunoştinţa necesară în vederea mântuirii. 

Deşi conţine şi adevăruri ştiinţifice, totuşi cartea Geneza sau Facerea (prima carte a Bibliei) nu e carte de ştiinţă şi nu trebuie interpretata în totalitate în sens propriu, ci conţin şi versete care se interpreteazăşi în sens figurat. Şi Sfântul Augustin spune că anumite noţiuni din cartea Genezei, cum ar fi zilele de creaţie, nu au sens propriu, ci sens figurat. Biblia şi ştiinţa nu sunt contradictorii, ci complementare (se completează reciproc). Adevărul din cartea Geneza este de tip religios. Un exemplu: ce vrea să spună cartea Geneza cu privire la creaţie? Primele capitole din Geneză utilizează genul literar al “povestirii simbolice”: prin imagini foarte vechi, vor să comunice un mesaj real şi profund. Vor să reveleze, fără a apela la pretenţii ştiinţifice, că omul îşi are originea la Dumnezeu, Dumnezeu a dat un scop în viaţă şi speranţa în fericirea deplină, “mântuirea”. Ştiinţa şi Biblia nu se contrazic, deoarece se mişcă pe două planuri diferite: ştiinţa studiază cum s-au petrecut faptele; Biblia găseşte în fapte voinţa lui Dumnezeu, mesajul său. Cartea Geneza se foloseşte de genurile literare nu pentru a descrie exact cum s-au petrecut lucrurile, ci pentru a comunica mai profund ceea ce înseamnă “sensul”. Cartea Geneza vrea să răspundă la întrebarea de ce? nu la întrebarea cum?

Accesând linkul următor puteţi citi o carte foarte interesantă despre adevărul şi structura Bibliei. Cartea poate fi citită direct pe internet:
http://www.ercis.ro/cateheza/ansfscript.asp?cap=70

Iată ansamblul cărţii şi cuprinsul:
http://www.ercis.ro/cateheza/ansfscript.asp#adolescenti

Există şi dovezi arheologice care confirmă evenimentele relatate în Biblie. În acest sens, recomand cărţile „Şi totuşi Biblia are dreptate“ de Werner Keller şi „Biblia este totuşi adevărată“ de Petru Popovici. Cartea “Biblia este totuşi adevărată” poate fi citită şi pe internet, accesând linkul următor:
https://alecsela.files.wordpress.com/2008/03/biblia-este-totusi-adevarata.pdf
  
Pe lângă dovezile arheologice care confirmă evenimentele relatate în Biblie, există şi dovezile profeţiilor biblice: Autorii cărţilor Bibliei au afirmat că ceea ce au scris este din inspiraţia lui Dumnezeu iar afirmaţiile lor sunt confirmate de împlinirea profeţiilor biblice: cărţile Bibliei conţin profeţii care s-au împlinit cu exactitate după multe secole, ceea ce arată că autorii au fost inspiraţi de Dumnezeu, care cunoaşte şi ceea ce va fi în viitor. Dacă nu ar fi fost inspiraţi de Dumnezeu, ei nu ar fi avut de unde să ştie ce va fi după multe secole. Preştiinţa lui Dumnezeu (faptul că Dumnezeu cunoaşte ce va fi în viitor) nu înseamnă predestinare: Dumnezeu, fiind atotştiutor, cunoaşte ceea ce vor alege oamenii, dar el nu-i predestinează pe oameni să aleagă într-un fel sau altul, deci oamenii au libertatea voinţei.

Despre cuvântul lui Dumnezeu inspirat autorilor cărţilor din Sfânta Scriptură puteţi citi accesând linkul următor:

http://old.profamilia.ro/scriptura.asp?cbc

b) Domnul Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu - Revelaţia în Persoană 

Domnul Isus Cristos a spus şi a dovedit că este Mesia promis şi prevestit de profeţi, Fiul lui Dumnezeu, Persoană din Sfânta Treime. El a spus : „«Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine. Dacă M-aţi fi cunoscut pe Mine, L-aţi fi cunoscut şi pe Tatăl Meu. Şi de acum încolo Îl cunoaşteţi şi L-aţi văzut». Filip I-a zis: «Doamne, arată-ni-L pe Tatăl şi ne este de-ajuns». Isus i-a răspuns: «De atâta timp sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cine M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl. Cum dar zici tu să vi-L arăt pe Tatăl?»” (In. 14, 6 - 9). De mai multe ori Domnul Isus Cristos a subliniat că este una în Fiinţă cu Tatăl: „Eu şi Tatăl una suntem“ (In. 10, 30) (Cele trei Persoane din Dumnezeu sunt una în Fiinţă, dar sunt distincte ca Persoane).  

„Isus a strigat şi a zis: «Cel care crede în Mine nu crede în Mine, ci în Cel care M-a trimis pe Mine. Şi cel care Mă vede pe Mine Îl vede pe Cel care M-a trimis pe Mine. Eu am venit ca lumină în lume, pentru ca oricine crede în Mine să nu rămână în întuneric»” (In. 12, 44 - 46). Şi a dovedit din plin că este Fiul lui Dumnezeu prin viaţa sa, prin cuvintele şi minunile sale, prin jertfa, moartea şi Învierea sa. În Domnul Isus Cristos sunt două firi, Divină şi umană (el este, totodată, Dumnezeu şi om), dar o singură Persoană: Divină.

Însuşi Tatăl a dat mărturie despre Dumnezeirea Fiului său: înainte de a-şi începe activitatea publică, Domnul Isus Cristos a fost botezat de către Ioan Botezătorul în râul Iordan şi în acel moment cerurile s-au deschis, Duhul Sfânt s-a coborât în chip de porumbel şi a stat peste el, iar glasul Tatălui a răsunat mărturisind: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru care am binevoit!” (Mt.3,17). Deşi nu avea nevoie de Botez, căci era Fiul lui Dumnezeu şi nu avea nici păcatul strămoşesc şi niciun păcat personal, totuşi Domnul Isus Cristos a venit la Ioan şi i-a cerut să-l boteze pentru a ne da nouă exemplu şi pentru a-l readuce pe Duhul Sfânt în creaţie. Mai târziu, Tatăl a mărturisit din nou Dumnezeirea Fiului în contextul schimbării la faţă: în ultimul an al vieţii pământeşti, Domnul Isus Cristos i-a luat pe apostolii Petru, Iacob şi Ioan şi le-a arătat un crâmpei din Dumnezeirea sa, schimbându-se la faţă înaintea lor pe muntele Tabor. Faţa lui strălucea mai mult decât soarele şi îmbrăcămintea lui s-a făcut ca lumina. În acelaşi timp le-au apărut în văzduh Moise şi Ilie, iar Domnul Isus Cristos vorbea cu ei în limba aramaică (un dialect vorbit pe timpul Domnului Isus Cristos). Apostolii auzeau, dar erau extaziaţi de lumină, de frică şi de cutremur, pentru că un nor luminos a cuprins dintr-o dată vârful Taborului. Acest nor luminos se întindea de la cer până la pămant şi un glas din nor, de sus, s-a auzit: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru care bine am voit. Pe Acesta să-L ascultaţi!” (Mt.17,5).

În afară de profeţiile cu privire la multe evenimente de pe Pământ, Vechiul Testament conţine şi profeţiile mesianice: au fost prevestite cu multe secole înainte de naşterea Domnului Isus Cristos principalele evenimente din viaţa sa, de exemplu: conceperea lui minunată de la Duhul Sfânt, nașterea lui din fecioară, locul naşterii sale, multe dintre minunile sale, moartea pe cruce şi Învierea sa. Profeţiile mesianice s-au îndeplinit cu exactitate în viaţa Domnului Isus Cristos.

 În opera Cugetări, capitolul Dovezi despre Isus Cristos prin profeţii, Blaise Pascal scrie: „Chiar dacă un singur om ar fi făcut o carte de preziceri despre Isus Cristos, despre timpul şi modul venirii lui şi Isus Cristos ar fi venit potrivit acestor preziceri ale lui, numai acest fapt ar fi fost de o putere infinită. Însă aici [în Vechiul Testament] este mult mai mult. Un şir de oameni [profeţii], timp de patru mii de ani, în mod statornic şi fără prea mari deosebiri, vin, unul după altul, să profeţească aceeaşi venire. Un popor întreg o vesteşte [poporul evreu] şi acest popor subzistă timp de 4000 de ani, pentru a face în grup o mărturie siguranţei pe care o are despre ea şi de la care nu poate fi întors prin niciun fel de ameninţări şi prin nicio persecuţie ; lucrul acesta este cu totul considerabil.” (Blaise Pascal, Cugetări, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1992, p. 378 – 379).
Prin perioada de 4000 de ani Pascal se referă la timpul poporului evreu din Vechiul Testament, nu la timpul  de la crearea lumii, pentru că timpul scurs  de la crearea lumii poate fi de miliarde de ani.

Accesând linkul următor puteţi citi o carte despre profeţii din Vechiul Testament împlinite în viaţa Domnul Isus Cristos (profeţiile mesianice) :

Pe lângă faptul că viaţa, moartea şi învierea lui au fost prevestite cu mult timp înainte, Domnul Isus Cristos a dovedit că este Fiul lui Dumnezeu prin faptul că a făcut minuni foarte mari, cum ar fi: a înviat morţii, a înviat el însuşi din morţi, a potolit furtuna pe mare, a vindecat atâţia orbi, bolnavi, etc. 
Prin îndeplinirea profeţiilor mesianice referitoare la viaţa, moartea pe cruce şi Învierea sa, prin mărturisirile Tatălui, prin cuvintele sale, prin marile sale minuni, Domnul Isus Cristos a dovedit din plin că este Mesia, Fiul lui Dumnezeu, Persoană din Sfânta Treime. 

Moartea Domnului Isus Cristos a fost moarte adevărată, nu a fost moarte clinică, din mai multe motive:
1) Moartea şi Învierea Domnului Isus Cristos au fost prevestite de multe ori în Vechiul Testament de profeţi, precum şi de către Domnul Isus Cristos însuşi: de mai multe ori el a spus apostolilor că va fi ucis prin răstignire şi a treia zi va învia. E clar că nici profeţii, nici Domnul Isus Cristos nu se refereau la o moarte clinică. Dumnezeu are putere absolută, putere de Înviere din morţi, nu putere parţială sau limitată la o revenire din moarte clinică.
2) Domnul Isus Cristos, deşi avea două firi sau naturi (divină şi umană) şi o singură Persoană (divină), totuşi a suferit numai ca om, numai cu natura umană, pentru că nu putea suferi ca Dumnezeu. Niciun om nu mai putea trăi după atâtea bătăi, chinuri, răstignire şi agonie teribilă pe cruce, iar un soldat roman a şi verificat moartea lui, străpungâdu-i coasta cu suliţa.
3) Toţi cei care se aflau atunci lângă cruce s-au convins că el a murit cu adevărat, iar Sfântul Apostol Ioan, care era şi el martor chiar lângă cruce, a scris: „Deci, când Isus a luat oţetul, a zis: “S-a săvârșit!” şi, plecându-şi capul, şi-a dat duhul.” (In. 19,30). Deci, Domnul Isus Cristos a murit cu adevărat şi a înviat cu adevărat.
4) Domnul Isus Cristos nu a înviat într-un trup obişnuit şi muritor, ci, după Înviere, el avea un Trup glorificat, Trup de slavă: era tot Trup material, cu urmele rănilor, dar avea proprietăţi supranaturale, putea să dispară dintr-un loc şi să apară în alt loc, etc.
5) Învierea Domnului Isus Cristos va atrage după sine învierea tuturor oamenilor la sfârşitul lumii: „Dar acum, Cristos a înviat din morţi, pârga celor adormiţi.” (1Corinteni 15, 20) Aşa după cum primele roade sunt garanţia unei recolte care va urma, tot aşa Învierea Domnului Isus Cristos garantează că cei care au murit vor învia. Domnul Isus Cristos a fost “pârga celor adormiţi” sau “primul rod” al Învierii; ceea ce înseamnă ca Învierea lui este prima dintr-un şir de Învieri asemănătoare cu a lui şi că vor mai fi şi alţii înviaţi, aşa cum primele roade sunt garanţia unei recolte, de aceeaşi natură, care va urma. Domnul Isus Cristos este pârga celor care vor învia şi nu vor mai muri. El este primul, dar după el urmează alţii (la sfârşitul lumii). În Biblie avem exemple de oameni care au înviat şi până la urmă au murit din nou dupa câtva timp. Ei nu reprezintă "pârga", ei au înviat în propriile lor corpuri şi nicidecum în corpuri glorificate.
După Înviere, Domnul Isus Cristos a mai rămas 40 de zile pe pământ, până la Înălţare, cu Trupul de slavă pe care-l avea după Înviere şi a fost văzut de apostoli şi de mulţi alţi oameni. Apostolii au mâncat împreună cu el şi au vorbit cu el şi în acest timp de după Înviere. El le-a arătat urmele rănilor în mâini, în picioare şi în coastă. După Înviere, Trupul său, deşi era tot material, avea proprietăţi supranaturale, era Trup glorificat, Trup de slavă: de exemplu, putea să dispară instantaneu dintr-un loc, să apară în alt loc: de exemplu, după Înviere, Domnul Isus Cristos a venit dintr-o dată în mijlocul apostolilor, deşi uşile casei în care ei se aflau erau încuiate. 

 Chiar dacă s-a înălţat la cer cu trupul de slavă, totuşi Domnul Isus Cristos nu ne-a părăsit: fiindcă este Dumnezeu, Persoană din Sfânta Treime, el este prezent oriunde în mod spiritual şi mai ales este prezent în Sacramente şi în mod special în Sacramentul Euharistiei, sub chipul pâinii şi al vinului consacrate de preot pe Altar. 

După Înălţarea lui la cer, apostolii au predicat toată viaţa lor despre Învierea Domnului Isus Cristos şi au fost martirizaţi, preferând să-şi dea viaţa, decât să-l nege pe Domnul Isus Cristos şi Învierea sa. E clar că nu şi-ar fi dat viaţa pentru o minciună. În privinţa adevărului mărturiei întărită de sacrificiu, Blaise Pascal scria că el crede numai în cuvintele acelora care şi-au jertfit viaţa pentru adevăr: „Nu cred decât istoriile care s-au scris cu sângele celor ce s-au jertfit pentru făurirea lor.” (Blaise Pascal, Cugetări, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1992, p. 446.)

Sfântul Apostol Pavel a scris că, după Înviere, Domnul Isus Cristos a fost văzut şi de peste 500 de oameni deodată. După Înălţare i s-a arătat şi lui, deoarece el a devenit apostol mai târziu decât ceilalţi (întâi a fost fariseu şi i-a prigonit pe creştini): „V-am învăţat înainte de toate, aşa cum am primit şi eu: că Cristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; că a fost îngropat, şi a înviat a treia zi, după Scripturi; şi că s-a arătat lui Chifa (Petru), apoi celor doisprezece. După aceea s-a arătat la peste cinci sute de fraţi deodată, dintre care cei mai mulţi sunt încă în viaţă, iar unii au adormit. În urmă s-a arătat lui Iacov, apoi tuturor apostolilor. După ei toţi, ca unei stârpituri, mi s-a arătat şi mie. Căci eu sunt cel mai neînsemnat dintre apostoli; nu sunt vrednic să port numele de apostol, fiindcă am prigonit Biserica lui Dumnezeu.” (1 Cor. 15,3-9)

Când Domnul Isus Cristos a apărut, după Înviere, celor doi ucenici în drum spre Emaus, le-a explicat că este scris de veacuri în scrierile profeţilor că el trebuia să sufere, să moară pe cruce şi să învie a treia zi:
„Nu trebuia oare Cristos să sufere şi să intre în gloria lui?! Şi, începând de la Moise şi de la toţi profeţii, le-a explicat ce era scris cu privire la el în toate Scripturile.” (Lc. 24,26-27)

„Şi le-a spus că aşa este scris şi aşa trebuia să pătimească Cristos şi aşa să învieze din morţi a treia zi. Şi să se propovăduiască în numele său pocăinţa spre iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim.” (Lc. 24,46-47)

Recomand un articol foarte interesant despre semnele de pe giulgiul din Torino care confirmă învierea Domnului Isus Cristos. Giulgiul, care actualmente se află la Torino, este giulgiul cu care a fost înfăşurat trupul Domnului Isus Cristos când a fost depus în mormânt şi păstrează atât urmele suferinţei, morţii şi Învierii. Autenticitatea giulgiului a fost confirmată de cele mai recente investigaţii ştiinţifice:

http://www.e-communio.ro/stire1481-invierea-confirmari-pe-giulgiul-din-torino

Iată un fragment din acest articol referitor la urmele Învierii de pe giulgiu:

„Mărturia învierii
Rezultă 3 date referitoare la Giulgiu care poartă urmele învierii:

Prima: medicii legişti care au lucrat în trecut pe acel material al Giulgiului au constatat că acesta cu siguranţă a învelit cadavrul unui om care a murit prin răstignire.

A doua: oamenii de ştiinţă americani de la STURP (Shroud of Turin Research Project), care au analizat Giulgiul cu instrumente foarte sofisticate, au ajuns la concluzia că trupul mort nu a rămas învelit în pânză mai mult de 40 de ore, deoarece nu există nici o urmă de putrefacţie.

A treia: Ei au constatat faptul că conturul petelor de sânge demonstrează faptul că nu a existat nici o mişcare între corp şi pânza în care a fost învelit. Acest lucru relevă faptul că trupul nu s-a deplasat, nici nu a fost deplasat, ci a ieşit prin pânză. Din corp, a fost emanată în mod misterios o energie necunoscută, care a imprimat acea imagine (nu există nici o explicaţie ştiinţifică).” 

Domnul Isus Cristos a suferit, a murit şi a înviat ca să ne deschidă calea spre fericirea veşnică, dar mântuirea depinde şi de noi. El a suferit, a murit şi a înviat pentru noi fără de noi, dar nu ne mântuieşte fără de noi, fără colaborarea noastră. Domnul Isus Cristos a trecut din moarte la viaţă, iar noi să trecem, prin pocăinţă, de la păcate la viaţa cea nouă a harului său şi, din orice Biserică am face parte, să fim creştini adevăraţi, nu doar cu numele sau de formă. Să fim pământ rodnic, nu pământ pietros pentru cuvântul lui. Prin liberul arbitru omul poate valorifica jertfa Domnului Isus Cristos. Deci, să valorificăm jertfa Domnului Isus Cristos, să nu o facem inutilă pentru noi! Pentru a valorifica jertfa lui şi a ajunge la mântuire trebuie să credem în Domnul Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, Persoană din Sfânta Treime, să ne curăţim sufletul de păcate prin sacramentul Pocăinţei şi să-l urmăm pe el şi cuvintele sale, iubindu-l pe Dumnezeu mai presus de toate şi iubindu-i pe oameni ca pe noi înşine din iubire pentru Dumnezeu. Iar aproapele nostru este orice om, fără nicio deosebire, chiar şi cei care ne duşmănesc. Domnul Isus Cristos a spus să-i iubim pe toţi, fără nicio deosebire,chiar şi pe cei care ne duşmănesc, ca să depăşim înclinaţia obişnuită de a-i iubi numai pe cei care ne iubesc. Iar iubirea de oameni nu constă neapărat într-un sentiment, ci în fapte bune prin care dovedim iubirea: „Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea. Dacă iubiţi pe cei care vă iubesc, ce răsplată puteţi aştepta ? Şi păcătoşii iubesc pe cei care-i iubesc pe ei. Şi daca faceti bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac.” (Lc. 6,31-33)
Sunt multe semne date în profeţii care converg toate spre o singură Persoană: Domnul Isus Cristos.

Pentru o lectură în privinţa adevărului şi inspiraţiei Bibliei recomand cărţile «Şi totusi Biblia are dreptate» de Werner Keller şi «Biblia este totuşi adevarata » de Petru Popovici. Cine este de bună credinţă va vedea că dovezile ştiinţifice ale adevărurilor Bibliei sunt de necontestat. Cartea “Biblia este totuşi adevărată” poate fi citită şi pe internet, accesând linkul următor:

https://alecsela.files.wordpress.com/2008/03/biblia-este-totusi-adevarata.pdf

Iată încă o carte foarte bună despre adevărul Bibliei :

http://www.theophilos.3x.ro/Biblioteca/Carti/ONLINE/Este%20Biblia%20adevarata/index.html

 Şi o carte foarte bună despre autoritatea Scripturilor (autoritatea Bibliei)

http://www.rcrwebsite.com/doc1.htm

 O secţiune a acestei cărţi, intitulată: Isus Cristos - suma şi esenţa profeţiei biblice :

http://www.rcrwebsite.com/prophecy-jesus.htm

 Recent, chiar un rabin înţelept evreu, Ytzak Kaduri, în vârstă de 108 ani, a recunoscut că Isus Cristos este Mesia:



Despre unicitatea Revelaţiei creştine


Religiile necreştine conţin un sâmbure de adevăr, dar conţin şi erori. Numai religia creștină conține întregul adevăr. Având în vedere că Dumnezeu este Fiinţa cea mai profundă şi mai misterioasă care se prezintă minţii omeneşti şi având în vedere că mintea omului este rănită de păcatul strămoşesc, este firesc să apară lacune şi erori în judecăţile pe care oamenii le-au emis cu privire la Fiinţa Supremă. Dar acel sâmbure de adevăr din religiile necreştine poate fi considerat ca o pregătire pentru îmbrăţişarea întregului adevăr al Evangheliei. Paul Evdokimov spunea că toate religiile sunt căi pe care omul îl caută pe Dumnezeu şi sunt multiple, dar revelaţia creştină este unică: este Dumnezeu care vine în întâmpinarea omului prin Isus Cristos, Cuvântul care „s-a făcut trup şi a locuit între noi.“ (In. 1, 14) Domnul Isus Cristos este unic pentru că este Mesia, Fiul lui Dumnezeu, Persoană din Sfânta Treime, nu e doar om aşa cum au fost alţii. Buddha, Confucius şi alţii au fost doar oameni. Ei n-au fost prevestiţi de profeţi, nici nu au făcut ce a făcut el. Domnul Isus Cristos a spus şi a dovedit prin îndeplinirea profeţiilor în toată viaţa sa, prin cuvintele şi marile sale minuni că este Fiul lui Dumnezeu întrupat, nu doar om şi că el e calea, adevărul şi viaţa : „«Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.” (In. 14,6) 

De asemenea, însuşi Tatăl a mărturisit că Isus Cristos e Fiul său. Aşa cum am arătat, în Isus Cristos sunt două firi : Divină şi umană, pentru că el e totodată Dumnezeu şi om. 

În cartea Faptele Apostolilor se reia afirmaţia că numai prin Domnul Isus Cristos putem ajunge la mântuire:  „În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer niciun alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi.” (Fap. 4,12). 

Acum câţiva ani, un indian, fost hindus, a ţinut conferinţe şi în România şi a spus că a devenit creştin deoarece a înţeles că Domnul Isus Cristos este calea, adică singura cale spre Dumnezeu Tatăl, nu e doar o cale printre altele, nu una dintre căi. 

Religia creştină cuprinde mai multe Biserici sau confesiuni: catolică, ortodoxă etc. 
Din orice Biserică am face parte, este foarte important să fim creştini adevăraţi, autentici, să-l urmăm pe Domnul Isus Cristos şi să punem în practică ceea ce a spus el, să nu fim creştini doar de formă, „de spoială”. Denumirea de creştin nu face pe nimeni creştin, ci credinţa în Domnul Isus Cristos, curăţirea sufletulzi de păcate prin Taina Pocăinţei  şi urmarea lui şi a cuvintelor sale face pe cineva să fie cu adevărat creştin. Botezul este un sacrament foarte important, este intrarea în creştinism, dar la fel de important este şi cum trăim după Botez.

c) Miracole recente

Credinţa are la bază în primul rând Revelaţia prezentată foarte pe scurt, mai sus. Miracolele sunt date de Dumnezeu ca semne care sprijină Revelaţia. Iată câteva exemple de miracole: 

- Mulţi oameni care trec prin moarte clinică (o moarte temporară, de câteva minute) îşi văd propriul trup întins la locul morţii, iar ei plutesc în aer fără greutate, văd oraşe de lumină (raiul), văd o mare de foc şi suferinţă (iadul) şi un alt loc de suferinţă (purgatorul), precum şi o Fiinţă de lumină care le spune: „Ceasul tău n-a sosit încă.“ Ei revin la viaţa pământească după moartea clinică şi povestesc altora ceea ce au văzut şi auzit în viaţa de dincolo. Ei mai povestesc şi ceea ce au făcut şi vorbit medicii în timpul în care au fost declaraţi decedați de către medici, ba chiar şi ceea ce s-a petrecut în saloanele alăturate, precum şi faptul că materia nu mai era un obstacol pentru ei ca suflete (de exemplu, puteau să treacă prin pereţi, prin uşi, etc). Ei au vorbit şi de un “prag” sau un “hotar” de care nu au putut trece, simţind că acel “prag” ar fi însemnat trecerea definitivă în viaţa de dincolo. Sunt mii şi mii de astfel de cazuri de moarte clinică cercetate şi confirmate de medici. Unii dintre medici, care, înainte de a cerceta aceste cazuri, se îndoiau de existenţa lui Dumnezeu şi a vieţii de dincolo de moarte, după ce au cercetat aceste cazuri, s-au convins că există Dumnezeu şi viaţa de dincolo de moarte. Amintesc 11 (unsprezece) medici care au verificat existenţa vieţii de dincolo de moarte făcând cercetări ale cazurilor de moarte clinică: Dr. Maurice S. Rawlings, Dr. Elizabeth Kubler - Ross, Dr. Charles Garfield, Dr. Karlis Osis, Dr. Robert Van Castle, Dr. Erlendur Haraldsson, Prof. Dr. Ian Stevenson, Dr. Russell Noyes, Dr. Raymond Moody, Dr. M. B. Sabom, Dr. Fred W. Schoonmaker. De exemplu, Dr. Elizabeth Kubler - Ross spunea: „Sunt ferm convinsă că există viaţă dincolo de moarte. Am asistat şi am adunat date de la patul de moarte a peste o mie de persoane”. Şi alţi medici care au cercetat mii de cazuri de oameni care au trecut prin moarte clinică dau mărturie despre existenţa vieţii de dincolo de moarte.

O precizare importantă în privinţa morţii clinice: moartea clinică nu are nicio legătură cu teoria reîncarnării. Moartea clinică este o revenire imediată în propriul trup, dar reîncarnarea e o teorie din religia hinduistă, teorie care spune că sufletul revine într-un alt trup la o altă viaţă pe Pământ, dar această teorie este falsă şi este în contradicţie cu cuvântul lui Dumnezeu din Biblie:
Domnul Isus Cristos nu ne-a învăţat despre reîncarnare, ci ne-a învăţat despre rai și iad și despre învierea morţilor de la sfâşitul lumii, iar acestea sunt în contradicţie cu teoria reîncarnării. După deces are loc judecata particulară, după care sufletul merge în rai, în purgator sau în iad. Iar la sfârşitul lumii, într-o clipă, printr-un miracol, va fi şi învierea morţilor (nu a trupului biologic, ci a trupului duhovnicesc, pentru că Sfântul Apostol Pavel spune „Carnea şi sângele nu pot moşteni Împărăţia lui Dumnezeu” - 1 Corinteni 15, 50). La înviere oamenii vor avea trupuri duhovniceşti, trupuri cu proprietăţi supranaturale: „Se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc. Dacă este trup firesc, este şi trup duhovnicesc.” (1 Corinteni 15,44). Astfel că omul, în întregimea sa (suflet şi trup duhovnicesc) va merge la judecata universală, când vor fi judecaţi toţi oamenii care au trăit pe Pământ. După judecata universală, omul în întregimea sa (suflet şi trup duhovnicesc) va merge acolo unde sufletul său era deja după judecata particulară: în rai, în purgator sau în iad. Sufletul fiecărui om fiind unic, atunci şi trupul duhovnicesc al fiecărui om trebuie să fie unic, pentru că sufletul este indivizibil, nu se poate divide, adică nu se poate împărţi în bucăţi la înviere ca să intre fiecare bucată în câte un trup duhovnicesc prin care ar fi trecut în viaţa de pe Pământ, deci învierea morţilor contrazice teoria reîncarnării: omul are un singur suflet care se va uni la înviere cu un singur trup duhovnicesc în care a trăit o singură dată pe Pământ. Purgatorul, fiind locul de suferinţă temporară, va avea sfârşit, adică cei din purgator, după ce-şi vor termina timpul de ispăşire, vor trece în rai, astfel că, în final, vor rămâne numai două locuri: locul de fericire veşnică, adică raiul şi locul de suferinţă veşnică, adică iadul. 

Iar Sfântul Apostol Pavel a scris: „Oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata.” (Ev. 9,27) În acest verset Sfântul Apostol Pavel se referă la trecerea definitivă în viaţa de dincolo, care poate fi numai o singură dată. Moartea clinică e doar un “vestibul” al vieţii de dincolo, nu e trecere definitivă în viaţa de dincolo. Aşa cum am spus mai sus, cei care au trecut prin moarte clinică au vorbit şi despre un “prag” sau un “hotar” de care nu au putut trece, simţind că acel “prag” ar fi însemnat trecerea definitivă în viaţa de dincolo. Deci, având în vedere că oamenii mor o singură dată (o singură dată trec definitiv în viaţa de dincolo) şi apoi vine judecata, e logic că nu există reîncarnare. 

Accesând linkul următor puteţi viziona un documentar foarte interesant (subtitrat în limba română) cu mărturii ale unor oameni care au trecut prin moarte clinică şi au văzut raiul şi iadul, precum şi mărturii ale medicilor care au asistat numeroşi oameni ce au trecut prin moarte clinică, de exemplu medicul Maurice S. Rawlings (unul dintre cei 11 medici amintiţi mai sus). Documentarul e format din nouă părţi (pe youtube), fiecare de aproximativ 9 sau 10 minute. Accesând următorul link puteţi viziona prima parte a acestui documentar, iar celelalte opt părţi le puteţi viziona tot pe youtube, în partea dreaptă:



Înregistrare video cu Bill Wiese , care a trecut prin moarte clinică şi povesteşte ce a văzut în timpul morţii clinice:
   

Iată o mărturie în detaliu - o doctoriţă stomatolog, Gloria Polo, din Venezuela, a trecut prin moarte clinică, după ce asupra ei a căzut un trăznet - mărturie dată într-o biserică din Timişoara, în ianuarie 2016. Există şi cartea "Am fost la porţile cerului şi ale iadului" care conţine mărturia ei.


Pe linkul următor puteți citi și mărturia ei sub formă de text: cartea Am fost la porțile cerului și ale iadului
Splendoarea Iubirii ...: "Am fost la portile Cerului si ale Iadului"- Marturia Gloriei Polo (mmarysplendoareaiubirii.blogspot.com)

Sunt sute de mii de cazuri asemănătoare ale oamenilor care trec prin moarte clinică, confirmate de medici.

- Sunt sfinţi care primesc în mod miraculos stigmatele (rănile Domnului Cristos) pe trupul lor, cum a fost Sfântul Apostol Pavel, Sfântul Francisc de Asissi, Sfântul Padre Pio în Italia în anii 50-60 ai sec. XX, sau tânăra Myrna Nazzour, în Damasc, în anii 80-90 ai sec. XX. Tânara Myrna Nazzour a primit stigmatele (rănile Domnului Cristos pe trupul ei) în urma unor apariţii ale Domnului Cristos şi ale Sfintei Fecioare Maria. Puteţi vedea rănile când sângerează. Rănile sângerează numai în zile cu semnificație creștină, adică în Vinerea Mare (Vinerea de dinaintea Pașteui) și primele vineri din lună. Puteți vedea în fimare şi alte miracole de acolo (icoane din care curge ulei sfânt, etc). Toţi care au văzut aceste miracole au rămas uimiţi, inclusiv medicii de la faţa locului. Darul stigmatelor (rănile Domnului Isus Cristos pe trupul unor sfinți) este o cinste pe care o face Dumnezeu unora dintre Sfinți. Diferiți sfinți primesc diferite daruri din partea lui Dumnezeu: unii primesc darul de a face vindecări miraculoase, alții primesc alte daruri, iar alții primesc darul stigmatelor.
În înregistrări puteți vedea și martorii oculari (prezenți la fața locului), printre care și medici care au lupat probe de sânge de la stigmate pentru cercetare:

Iată partea a 8-a, preluată de pe youtube. Cele mai interesante sunt părțile 1 și 8. Tot pe youtube găsiți și celelalte părți


Iată și un documentar cu un polonez, Brat Elia, care a primit stigmatele (rănile Domnului Isus Cristos primite în mod miraculos pe trupul său). Secvențele cu stigmatele pe trupul său sunt la minutele 38, 39 și 41. Secvența de la minutul 39 este mai dură, deoarece se vede cum i-a curs sânge aproape pe toată fața de la rana din jurul capului:



- Există apariţii ale Domnului Cristos şi ale Sfintei Fecioare Maria, adică se arată unor oameni aleși, care au primit darul de a-i vedea și de a vorbi cu ei. Aparițiile lor sunt însoțite de miracole pe care le văd și ceilalți oameni din jurul lor: vindecări miraculoase ale unor boli incurabile, semne deosebite în soare (de exemplu la Medjugorje soarele pulsează şi aruncă jerbe de lumini colorate), miresme foarte plăcute la locul apariţiilor, precum şi multe alte minuni şi profeţii. Sfânta Fecioară Maria a apărut (şi apare şi în prezent) în multe locuri de pe pământ: în Franţa la Lourdes, în Portugalia la Fatima, în Belgia la Banneux, în Spania la Garabandal, şi, în prezent, în Bosnia-Herţegovina la Medjugorje. În localitatea Medjugorje patru fete şi doi băieţi au primit darul de a o vedea pe Sfânta Fecioară. La începutul apariţiilor vizionarii erau copii şi adolescenţi, acum sunt adulţi, iar Sfânta Fecioară continuă să le apară şi să dea mesaje pentru oameni în care vorbeşte de necesitatea pocăinţei pentru păcate, necesitatea rugăciunii, a faptelor bune, etc. De asemenea, Sfânta Fecioară le-a facut şi prevestiri despre evenimente viitoare de pe pământ, prevestiri care s-au îndeplinit. Sfânta Fecioară Maria le-a arătat vizionarilor raiul, purgatoriul şi iadul. Despre purgatoriu voi explica mai pe larg spre sfârşitul acestui text. Vizionarii au fost testaţi în timpul apariţiilor în multe moduri, de exemplu li s-au pus obiecte opace în faţă şi s-a constatat cu ajutorul unor aparate puse pe cap, că ei văd dincolo de obiectele opace; nu simt nimic în jur în timpul apariţiilor, etc.

Iată o înregistrare video despre apariţiile Sfintei Fecioare Maria la Medjugorje (Bosnia – Herţegovina). Îi puteţi vedea pe cei saşe vizionari atât în timpul primelor apariţii (1981), când erau copii, cât şi acum, când sunt adulţi.



- O înregistrare video de la apariţiile Sfintei Fecioare Maria la Garabandal (Spania) între anii 1961 – 1965. Tot acolo a apărut şi Arhanghelul Mihail. În timpul extazului, vizionarele (patru fete) au vorbit fără glas cu Sfânta Fecioară, s-au deplasat în timpul apariţiilor (inclusiv deplasări înapoi, cu spatele), i-au dat Sfintei Fecioare Maria să binecuvânteze obiecte de cult şi chiar au levitat (s-au ridicat de la pământ). Atenţia vizionarelor este acaparată total de apariţii, astfel încât nu mai observă altceva în jur. Apariţiile au fost însoţite de vindecări miraculoase şi de profeţii. Puteţi vedea înregistrarea:


- Deşi pentru cei sceptici poate părea incredibil, la Fatima şi la Garabandal vizionarii au fost împărtăşiţi în mod miraculos de Arhanghelul Mihail, înainte de a le apărea Sfânta Fecioară Maria. Acest lucru nu e de necrezut, pentru că Dumnezeu permite uneori şi lucruri ieşite din comun, supranaturale. De exemplu, la Garabandal, cei prezenţi au putut vedea cum Sfânta Împărtăşanie a apărut în mod minunat (din invizibil, ca şi cum o mână nevăzută din aer a coborât-o) pe limba uneia dintre vizionare (Conchita) şi au strigat de uimire şi bucurie la vederea acestei minuni. Există şi înregistrări video cu împărtăşania apărând în mod minunat, care sunt postate şi pe internet, iar martorii oculari confirmă această minune şi azi (apariţiile de la Garabandal au avut loc între anii 1961 şi 1965). Menţionez că acestea nu sunt singurele apariţii unde vizionarii au fost împărăşiţi în mod supranatural. Aceste miracole au avut loc şi la Fatima, în 1917. În următoarea înregistrare se poate vedea împărtăşania apărând în mod miraculos:


- Un documentar impresionant despre apariţiile şi miracolele de la Garabandal. Le puteţi vedea pe cele patru fete vizionare în extaz în timpul apariţiilor. Se poate vedea cum atenţia lor este acaparată total de apariţii, astfel încât nu mai observă altceva în jurul lor. Înregistrările video din timpul apariţiilor încep de la minutul 3,45:

Între anii 1961 – 1965 Sfânta Fecioară Maria le-a apărut la patru fete în localitatea Garabandal (Spania). Mai întâi le-a apărut Arhanghelul Mihail, cu scopul de a le pregăti pe fete pentru apariţiile Sfintei Fecioare Maria (la toate apariţiile ei, Dumnezeu trimite întâi un înger). În timpul extazului s-au observat numeroase fenomene miraculoase, de exemplu: vizionarele au vorbit fără glas cu Sfânta Fecioară (cei prezenţi vedeau mişcările buzelor, dar nu le auzeau vocea), s-au deplasat în timpul apariţiilor (inclusiv deplasări înapoi, cu spatele, pe un teren stâncos) şi chiar au levitat (s-au ridicat de la pământ). De asemenea, în timpul extazului, ele se puteau ridica una pe alta atât de uşor, ca şi cum ar fi ridicat o pană.

Vizionarele de la Garabandal (la fel ca şi vizionarii de la Fatima) au fost împărtăşite în mod miraculos de Arhanghelul Mihail, înainte de a le apărea Sfânta Fecioară Maria. Oricât ar părea de incredibil, nu e de necrezut, pentru că Dumnezeu permite uneori şi lucruri ieşite din comun, supranaturale. La Garabandal, cei prezenţi au putut vedea cum Sfânta Împărtăşanie a coborât în mod minunat (ca adusă de o mână nevăzută) în gura vizionarelor şi au strigat de uimire şi bucurie la vederea acestei minuni.

De asemenea, se poate observa că atenţia vizionarelor este acaparată total de apariţii, astfel încât nu mai observă altceva în jur, nu simt nimic în timpul apariţiilor (nu reacţionează la stimulii exteriori), etc. Unul dintre semnele extazului vizionarilor în apariţii este capul înclinat mult spre spate (uneori se lăsau pe spate până atingeau pământul).

Oamenii de știință care au studiat vizionarele în timpul aparițiilor recunosc că apariţiile de la Garabandal şi fenomenele asociate lor nu pot fi explicate pe cale naturală, deci sunt supranaturale (deşi unii dintre ei erau sceptici la începutul apariţiilor, până la urmă s-au convins şi au dat mărturie şi prin conferinţe despre autenticitatea apariţiilor şi miracolelor).

Apariţiile au fost însoţite de vindecări miraculoase şi de prevestiri ale unor evenimente viitoare de pe pământ.

Sfânta Fecioară Maria le-a dat mesaje pentru oameni, în care a vorbit în primul rând despre necesitatea curăţirii sufletului de păcate prin Taina Pocăinţei. 

- Minuni Euharistice: 
Sfânta Împărtăşanie s-a transformat efectiv în carne şi sânge la Sfânta Liturghie, sub ochii preotului şi ai tuturor celor prezenţi, la Lanciano, la Orvieto şi în multe alte locuri din lume. De exemplu, la Lanciano, în Italia, în anul 750, pâinea şi vinul s-au transformat efectiv în carne şi sânge pe altar, în timpul Sfintei Liturghii. Sângele s-a coagulat în câteva „picături” de mărimi diferite. Ceea ce este şi mai uimitor este faptul că astăzi, la distanţă de peste 1200 de ani, acea carne şi acel sânge se păstrează la Lanciano şi expertizele arată că au caracteristicile unei persoane vii.
Prin miracolele Euharistice Domnul Isus Cristos ne dă semne extraordinare că el chiar este prezent şi viu în mod cu totul special în Sfânta Euharistie.
Prima recunoaştere din partea Bisericii a miracolului de la Lanciano a avut loc în 1574. În anii 1970 acest miracol a fost supus la teste ştiinţifice. Câte o probă de carne şi de sânge au fost testate de oameni de ştiinţă într-un laborator din Roma al Organizaţiei Mondiale de Sănătate. Ei au descoperit următoarele:

- Carnea este cu adevărat Carne. Sângele este cu adevărat Sânge.
- Carnea şi Sângele aparţin speciei umane.
- Carnea constă într-un ţesut muscular al inimii.
- În Carne se văd prezente în secţiune miocardul, endocarul, nervul vag şi de asemenea ventriculul stâng al inimii.
- Carnea şi Sângele au aceeaşi grupă de sânge, AB: grupă de sânge identică cu cea pe care prof. Baima Bollone a descoperit-o pe Giulgiul din Torino (giulgiul cu care a fost înfăşurat trupul Domnului Isus Cristos când a fost pus în mormânt. Acest giulgiu se află astăzi în Italia, la Torino).
- În Sânge au fost găsite proteine în aceeaşi proporţie ca în orice sânge proaspăt normal. Cu alte cuvinte, a fost găsit sânge ca într-un organism viu, care în mod normal se deteriorează atunci când este în afara organismului (mai puţin când este conservat special, precum în cazul transfuziilor).
- În Sânge au fost găsite de asemenea următoarele minerale: clorhidrat, fosfor, magneziu, potasiu, sodiu şi calciu.
- Indiferent de dimensiunea "picăturii", toate aveau aceeaşi greutate (fapt evident inexplicabil din punct de vedere ştiinţific)
- Conservarea Cărnii şi a Sângelui, care au rămas neschimbate după douăsprezece secole, fiind expuse în acest timp acţiunii atmosferice şi a agenţilor biologici, este inexplicabilă.

Ceea ce este cel mai interesant legat de acest miracol este faptul că, deşi nu erau vizibil conectate la nici o fiinţă umană, ambele mostre (de carne şi de sânge) s-au comportat ca şi cum ar fi fost. Acest aspect corespunde cu exactitate doctrinei Bisericii despre Euharistie, precum şi doctrinei despre uniunea ipostatică - adică faptul că natura umană a lui Cristos a fost însufleţită de Persoana sa divină. Consecinţa acestui fapt este fenomenul incoruptibilităţii, care a avut loc în Domnul Isus Cristos. Astfel, când Isus a murit, Trupul, Sângele şi Sufletul său au fost separate, ceea ce din punct de vedere uman înseamnă moarte, dar Trupul şi Sângele său nu s-au deteriorat, chiar fiind separate de Sufletul său.

Iată un scurt documentar în engleză despre miracolul euharistic de la Lanciano:

 - Minunea Euharistică de la Bolsena / Orvieto: Un preot din Germania porni în pelerinaj la Roma în anul 1263. Trecând prin orăşelul Bolsena, aproape de Orvieto, s-a oprit să celebreze Sfânta Liturghie în biserica sfintei Cristina. În momentul consacrării, când se pregătea să ridice Sfânta Ostie (Sfânta Împărtăşanie), el observă că între degetele sale nu mai avea chipul pâinii, ci carne adevărată, din care curgea cu îmbelşugare sânge, prelingându-i-se pe mână şi împrăştiindu-se pe corporal (un veşmânt folosit în timpul Sfintei Liturghii). Ne putem închipui ce spaimă a tras preotul, mai ales când, privind picăturile de sânge care se prelingeau pe corporal, văzu că pe fiecare dintre ele era întipărită o faţă omenească. Nu a putut termina Sfânta Liturghie din cauza sângelui ce curgea fără încetare; deschise Tabernacolul şi puse acolo Potirul împreună cu corporalul, apoi se retrase tremurând de frică. Biserica sfintei Cristina, unde a avut loc acest fapt, păstrează şi astăzi semnele marii minuni. Atunci când preotul a coborât de la altar, cateva picături de sânge căzură jos. Ele se întipăriră în aşa fel pe piatră, încât se pot vedea şi astăzi, iar corporalul însângerat se păstrează în biserica din Orvieto, precum și mărturiile scrise ale celor care au văzut miracolul.
Iată un scurt documentar despre minunea euharistică de la Bolsena / Orvieto. Înainte de documentar, filmulețul de la început e cu actor, pentru că nu existau aparate de filmat atunci, e un filmuleț făcut în zilele noastre, dar este făcut conform realității din mărturiile scrise ale celor care au văzut miracolul în anul 1263 și au lăsat mărturii scrise. După filmulețul de la început, urmează un documentar, în care parohul actual de acolo prezintă urmele picăturilor de sânge care au rămas imprimate în mod minunat pe podeaua bisericii, pe corporal (pânza de pe altar), precum și manuscrisele cu mărturiile scrise ale celor care au fost acolo și au văzut miracolul:

Există minuni Euharistice care au avut loc şi în zilele noastre, de exemplu în Caracas (Venezuela), în Amsterdam (Olanda), în Cracovia (Polonia), în Buenos Aires (Argentina) şi în multe alte locuri.

- Un documentar foarte interesant, prezentat chiar de un fost ateu, despre minuni şi prezenţa reală a Domnului Isus Cristos în Euharistie confirmată şi de investigaţiile ştiinţifice. Vizionaţi accesând linkul următor şi trimiteţi-l mai departe, ca să folosească şi altora:


Promo (secvență) din filmul documentar difuzat la #MariaTv: Semne (Despre miracolele euharistice), subtitrat în română

- Videoclipul următor conţine fotografii din viaţa Sfântului Padre Pio din Italia. Padre Pio este un sfânt din secolul XX care a primit în mod miraculos stigmatele (rănile Domnului Cristos) pe trupul său, precum şi alte minuni: levitaţia, bilocaţia, apariţii de îngeri, de diavoli, minuni în legătura cu mirosurile (osmogenezia) etc.



Recomand şi site-ul Teleradio Padre Pio. Conţine TV on-line şi radio, precum şi înregistrări cu vocea sfântului Padre Pio:

Iată un site foarte interesant, în limba română, despre viaţa şi minunile sfântului Padre Pio:
http://www.padrepio.catholicwebservices.com/RUMENO/Index.htm

- Apariţiile Sfintei Fecioare Maria în Guadalupe (Mexic) în anul 1531. În timpul apariţiilor, icoana Sfintei Fecioare Maria s-a "imprimat" pe mantia vizionarului Juan Diego. Impropriu spus s-a imprimat, pentru că, de fapt, imaginea sfintei Fecioare Maria nu face corp comun cu mantia, având caracteristici cu totul ieşite din comun, supranaturale.
Despre caracteristicile supranaturale ale icoanei Sfintei Fecioare Maria din Guadalupe puteţi citi şi pe site-ul următor. Nu e necesar să vă logaţi decât dacă doriţi să descărcaţi clipurile. Dacă doar doriţi să vizionaţi / citiţi, puteţi face aceasta doar cu click pe imaginile de pe site:


Nu s-a descoperit nicio urmă de pictură în material. De fapt la 10 cm de icoană se vede doar o ţesătură de agavă crudă: culorile dispar. Studiile ştiinţifice nu reuşesc să descopere originea coloraturii care formează icoana, nici modul în care a fost pictată. Nu se detectează urme de penel, nici de altă tehnică de pictat cunoscută. Oamenii de ştiinţă au afirmat că materialul care formează culorile nu aparţine niciunui grup de elemente cunoscute pe pământ.
S-a trecut o rază laser lateral, peste ţesătură, şi s-a constatat faptul că, la aceasta, coloratura nu se află nici pe faţă, nici pe dos, ci culorile plutesc la o distanţă de trei zecimi de milimetru deasupra ţesăturii, fără a o atinge. Culorile plutesc în aer, pe suprafaţa mantiei.
Sfânta Fecioară de Guadalupe este singura icoană care s-a „imprimat” ea însăşi în interiorul Tilmei lui Juan Diego. Portretul ei îşi păstrează în mod miraculos culorile din 1531 iar Tilma care îi serveşte drept suport îşi păstrează proprietăţile naturale.Ea ne arată că trăieşte mereu în icoana ei!
Ţesătura aspră, zgrunţuroasă, a tilmei nu se pretează picturii şi în fibre nu există nici un pigment. Imaginea Maicii Sfinte a fost deci imprimată în mod miraculos: ca şi cum ar fi proiecţia permanentă a unui diapozitiv, au declarat în 1963 experţii firmei Kodak din Mexic.
O tilmă nu se conservă în mod normal decât vreo douăzeci de ani, cel mult treizeci. Conservarea sa în stare perfectă până în zilele noastre (timp de 470 de ani!) constituie un alt miracol. Papa Pius al XII-lea a spus despre Tilma; „Această operă nu este din această lume.”
Atunci când este privită din faţă icoana este opacă, dar văzută din spate ea devine transparentă. Frumuseţea extraordinară a Tilmei uimeşte ochiul de la distanţă, într-un ansamblu de culori. Icoana sfidează orice explicaţie umană şi este în afara oricărei posibilităţi de a fi reprodusă. Chiar dacă au fost făcute numeroase tablouri, nici o pictură nu a putut să o reproducă. În întregime, este un miracol neîntrerupt.
Neîndemânarea unui aurar care a curăţat rama, într-o zi, ar fi putut să o deterioreze deoarece acidul nitric a curs şi s-a răspândit de-a lungul părţii drepte a hainei. Prin minune, acidul şi-a pierdut nocivitatea la atingerea ţesăturii şi nu a lăsat decât o urmă maro care poate fi văzută pe toate reproducerile bune.
În 1924, pe 14 noiembrie, în timpul celor mai puternice persecuţii ale lui Calles (preşedintele Mexicului între anii 1924 şi 1928) a fost aşezată şi detonată pe altar, sub portret, o bombă. Crucea enormă de bronz, care este acum venerată într-o capelă a bazilicii, s-a încovoiat ca fiind din ceară. Vitraliile şi mai multe decoraţii din marmură au fost pulverizate. Pilonii care susţineau cadrul greu aurit s-au îndepărtat, dar sticla şi Icoana binecuvântată au rămas întregi. În 1647 a fost acoperită cu sticlă dar adesea era scoasă de acolo, pentru perioade îndelungate.
Papa Benedict al XIV-lea şi-a exprimat deja uimirea în faţa unei picturi atât de gingaşe care a sfidat intemperiile timpului. El scria: „Totul este miraculos în acest portret ieşit din florile culese de pe un pământ complet arid şi care nu produce decât spini. Este imprimat pe o pânză fragilă încât putem vedea prin ea. Şi totuşi nici suprema ei frumuseţe şi nici strălucirea culorilor nu au fost deteriorate de umiditatea lacului vecin care corodează aurul, argintul şi arama. Pentru nici o altă naţiune Dumnezeu nu a mai făcut atât de mult.” Nici un expert, nici un pictor nu au putut explica cum a putut să reziste acest portret încă din 1531.
În 1929, Alfonso Marcue, care era fotograful oficial al bazilicii Sfânta Fecioară de Guadalupe în Mexico, a descoperit ceea ce părea a fi o imagine foarte clară a unui bărbat cu barbă în ochiul drept al Fecioarei. La început, nu-i venea să creadă ce vede: cum era posibil? Un bărbat cu barbă în ochii Fecioarei? După căutări repetate ale multor fotografii ale sale, s-a decis să informeze autorităţile bazilicii.
În 1956, cinci oftalmologi au examinat ochii Sfintei Fecioare de pe Tilma. Fiecare a declarat că au examinat un ochi uman, incluzând retina în care se reflecta imaginea unui bărbat cu mâinile întinse în faţă la înălţimea taliei şi ale cărui palme întoarse în sus purtau ceva roşu. Era Juan Diego cu trandafirii în mâinile sale. Imaginea în pupilă arată de altfel o distorsiune naturală, cauzată de curbura ochiului Fecioarei Maria.
Noi mijloace au permis mai apoi descoperirea, în afara lui Juan Diego, a Monseniorului Zumarraga şi a interpretului său. Aceste persoane erau prezente în momentul în care imaginea Sfintei Fecioare a apărut pe Tilma. Fecioara era într-adevăr acolo - vie şi adevărată - în momentul deschiderii hainei de către Juan şi a lăsat reflecţia celor prezenţi în pupilele ochilor Săi, imprimându-se în acelaşi timp pe Tilma exact în acel moment. În cele din urmă, astronomii au reprodus o hartă a cerului din seara apariţiei Sfintei Fecioare, 12 decembrie 1531. Când această hartă înstelată, întoarsă şi aplicată pe o folie transparentă, a fost suprapusă pe imaginea Sfintei Fecioare, stelele coincideau perfect cu stelele de pe vălul Sfintei Fecioare, ca şi cum l-am privi din înaltul cerului.
La fel, o imagine transparentă a Sfintei Fecioare a fost aplicată pe o hartă topografică a Mexicului Central. Munţii, râurile şi principalele lacuri coincid cu decoraţiile de pe rochia Sfintei Fecioare.
Dumnezeu a rezervat descoperirile acestea pentru secolul 20, demonstrând scepticilor că Tilma este cadoul său miraculos. Aceasta constituie încoronarea ştiinţifică a validării acestui miracol.

- Exorcizări (rugăciuni speciale pentru scoaterea diavolilor din persoanele posedate), însoţite de manifestări  ieşite din comun a persoanelor posedate. IATĂ ÎNREGISTRAREA VIDEO A REPORTAJULUI ÎN PREMIERĂ CU CARMEN AVRAM DESPRE POSEDAŢI ŞI EXORCISME, REPORTAJ FĂCUT ÎN COLABORARE CU BISERICILE CATOLICĂ ȘI ORTODOXĂ: cazuri reale de posedaţi de diavoli, de exemplu, femei care vorbeau cu voce de bărbat, posedaţi bătuţi de o mână nevăzută, crucifixe şi rozarii distruse de o mână nevăzută, posedaţi cu mişcări vizibile în organele interne (ca și cum ar mai avea o "inimă" în zona stomacului), posedați care vorbeau în limbi necunoscute lor (latină și greacă), deși ei nu aveau nici școala generală, adică diavolii vorbeau prin ei. 
Precizare foarte importantă: să nu confundăm exorcismul cu Taina Pocăinței de păcate. Exorcismul este un ritual pentru scoaterea diavolilor din oamenii posedați, dar curățirea sufletului de păcate se face numai prin Taina Pocăinței, așa cum voi explica mai jos, în capitolul următor, imediat după filmele documentare.  

 
Iată şi o înregistrare audio însoţită de fotografii din timpul exorcizării unei fete posedate de diavoli. Este un caz real, celebru în SUA - fata provenea din Germania, dar trăia în SUA:

3) Concluzie (sau cum trebuie să răspundem Revelaţiei lui Dumnezeu)

În viaţa de pe Pământ trebuie să ne pregătim ca să ajungem la mântuire, la fericirea veşnică. Domnul Isus Cristos s-a jertfit pe cruce pentru noi ca să ne deschidă calea spre mântuire, mântuiască, dar mântuirea depinde şi de noi. El s-a jertfit pentru noi ca să ne deschidă calea spre mântuire, dar noi trebuie să valorificăm jertfa sa ca să ajungem la mântuire. Omul nu se poate mântui prin sine însuşi, prin puterea sa proprie, ci trebuie să colaboreze cu harul lui Dumnezeu ca să ajungă la mântuire. Ajungem la mântuire dacă credem în Domnul Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, Persoană din Sfânta Treime, ne curăţim sufletul de păcate prin sacramentul Pocăinţei şi îl urmăm pe Domnul Isus Cristos, punând în practică ceea ce a spus el, iubindu-l pe Dumnezeu mai presus de toate şi iubindu-i pe oameni ca pe noi înşine din iubire pentru Dumnezeu. Domnul Isus Cristos, într-o apariţie în faţa unei sfinte, i-a spus acesteia: „Aminteşte-ţi că eu am murit pe cruce pentru tine fără de tine, dar nu uita că nu te pot mântui fără de tine.” El s-a jertfit pe cruce pentru noi fără de noi, dar nu ne mântuieşte fără de noi, fără colaborarea noastră. Credinţa este o condiţie necesară pentru mântuire, dar nu e suficientă. E necesară şi respectarea poruncilor lui Dumnezeu şi a poruncilor Bisericii, pentru că şi acestea sunt inspirate tot de Dumnezeu. De asemenea, sunt necesare şi fapte de milostenie trupească şi sufletească. Iar cei care au încălcat poruncile, trebuie să-şi cureţe sufletul de păcate prin sacramentul Pocăinţei. Domnul Cristos şi-a început predicile publice chiar cu aceste cuvinte: „Faceţi pocăinţă şi credeţi în Evanghelie” (Mc.1,15).
Iată ce spune şi Sfântul Apostol Pavel în scrisoarea către evrei, în legătură cu credinţa: "Fără credinţă este imposibil să fii plăcut lui Dumnezeu, pentru că acela care se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că el există şi îi răsplateşte pe cei care îl caută" (Evr.11,6). Totuşi, aşa cum am spus, numai credinţa nu e suficientă. În acest sens, Sfântul Apostol Iacob a scris: "După cum trupul fără duh este mort, tot aşa şi credinţa fără fapte este moartă." (Iacob2,26) Cum a scris şi Sfântul Apostol Pavel în Scrisoarea către galateni: „credinţa care este lucrătoare prin iubire” (Gal.5,6).
Iar faptele bune trebuie făcute cu smerenie (cu gândul că fără ajutorul Lui Dumnezeu n-am putea să le facem), nu cu scopul de a fi lăudaţi de oameni, sau de a ne mândri. Logica divină este că omul primeşte, prin Domnul Isus Cristos, ca dar, mântuirea şi iubirea lui Dumnezeu şi răspunde la această iubire prin faptele bune pe care Sfântul Duh îl ajută să le înfăptuiască. Mântuirea este o împreună – lucrare a lui Dumnezeu şi a omului. Omul nu îşi merită mântuirea şi iubirea lui Dumnezeu numai cu preţul faptelor sale bune. Darul harului şi responsabilitatea răspunsului şi acţiunii omului se completează şi se îmbină.
Este necesară şi respectarea poruncilor lui Dumnezeu şi a poruncilor Bisericii (pentru că şi poruncile Bisericii sunt inspirate tot de Dumnezeu). Cine încalcă o poruncă păcătuieşte. Împotriva fiecărei porunci există mai multe păcate. Iertarea de păcate o primim prin Taina Pocăinţei, iar Taina Pocăinței trebuie să fie făcută bine, după un Îndreptar pentru Spovedanie sau chestionar și cu toate condițiile necesare, care se găsesc tot în Îndreptar pentru Spovedanie.
Păcatele se fac în patru feluri: cu fapta, cu cuvântul, cu gândul şi cu omisiunea (cu omisiunea, adică a nu face ceea ce suntem datori să facem).

Dumnezeu nu a dat poruncile pentru a ne îngrădi nouă libertatea, ci pentru binele nostru sufletesc şi trupesc. Omul face un păcat când încalcă o poruncă a lui Dumnezeu sau a Bisericii, cu ştiinţă şi voinţă deplină. Oricine are datoria morală să se intereseze despre poruncile şi cuvântul lui Dumnezeu.
Cele zece porunci ale lui Dumnezeu sunt:
1.      Eu sunt Domnul Dumnezeul tău; să nu ai alţi dumnezei în afară de mine; să nu-ţi faci chip cioplit ca să te închini lui.
2.      Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în zadar.
3.      Adu-ţi aminte să sfinţeşti ziua Domnului.
4.      Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti mult pe pământ.
5.      Să nu ucizi.
6.      Să nu faci fapte necurate.
7.      Să nu furi.
8.      Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău.
9.      Să nu pofteşti femeia aproapelui tău.
10.  Să nu pofteşti casa aproapelui tău şi nici un lucru ce este al lui.

Cele mai importante porunci ale Bisericii sunt următoarele cinci:
1.      Să asculţi Sfânta Liturghie în toate duminicile şi sărbătorile de poruncă.
2.      Să ţii posturile rânduite de sfânta Biserică şi să nu mănânci carne vinerea şi în celelalte zile oprite (pentru ortodocşi postul e mai strict, în sensul că, atât vinerea, cât şi miercurea, precum şi în toate zilele celor patru posturi din an, e interzis nu numai consumul de carne, ci şi consumul de ouă şi lactate). Cu precizarea că sunt scutite de post persoanele în vârstă, bolnave, precum şi copiii, mai ales copiii mici.
3.      Să-ţi mărturiseşti păcatele cel puţin o dată pe an şi să primeşti sfânta împărtăşanie în timpul Paştilor.
4.      Să nu faci nuntă în zilele oprite.
5.      Să plăteşti Bisericii simbria şi celelalte datorii către ea, după legi şi obiceiuri.
În privinţa poruncii a 5-a a Bisericii: Biserica este comunitatea Divino - umană întemeiată de Domnul Isus Cristos. Prin latura ei umană e firesc că are nevoie şi de bani pentru a funcţiona normal. În trecut, la evrei, exista datoria "zeciuielii", adică a donării la templu sau la sinagogă a 10% din venituri. La majoritatea confesiunilor creştine nu există datoria "zeciuielii", însă există datoria morală scrisă în porunca a 5-a a Bisericii, referitoare la plata simbriei şi a celorlalte datorii către ea, după legi şi obiceiuri. 

Domnul Isus Cristos a precizat că toate poruncile sunt cuprinse (incluse) în două porunci de bază, poruncile iubirii: iubirea de Dumnezeu mai presus de toate şi iubirea de oaeni ca de noi înşine. După cum spunea Sfântul Ioan al Crucii: „În seara vieţii noastre vom fi judecaţi despre iubire.”, adică după deces, la Judecata lui Dumnezeu vom fi judecați despre iubire. Iar Sfântul Apostol Pavel a scris în prima scrisoare către Corinteni: „Acum, dar, rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea.” (1Cor. 13,13) Iubirea de Dumnezeu mai presus de toate şi iubirea de oameni ca de noi înşine le punem în practică prin păzirea poruncilor şi prin fapte de milostenie.
Domnul Isus Cristos a mai spus: „Precum m-a iubit pe mine Tatăl, tot aşa şi eu vă iubesc pe voi. Rămâneţi în dragostea mea. Dacă păziţi poruncile mele, veţi rămâne în iubirea mea, după cum şi eu am păzit poruncile Tatălui meu şi rămân în iubirea lui. Acestea vi le-am spus ca bucuria mea să fie în voi şi ca bucuria voastră să fie deplină.” (In.15,9-11)

 Dumnezeu nu a creat roboţi, ci a creat oameni înzestraţi cu liber arbitru (libertatea voinţei), deci avem responsabilitatea felului în care folosim acest liber arbitru. El a dat poruncile pentru binele nostru sufletesc şi trupesc.
Iată o carte care poate fi citită direct pe internet, despre Decalog (cele zece porunci ale lui Dumnezeu) şi despre păcatele care se fac împotriva lor, prezentate cu exemple din viaţă: http://www.profamilia.ro/porunci.asp?decalog

Domnul Isus Cristos a mai spus: „Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi da odihnă. Luaţi asupra voastră jugul meu şi învăţaţi de la mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi alinare pentru sufletele voastre. Căci jugul meu este lesne de purtat, iar povara mea este uşoară.” (Mt. 11,28-30) Deci să fim blânzi şi smeriţi cu inima. Smerenia este una dintre cele mai importante virtuţi. Prin smerenie recunoaştem că tot ceea ce suntem şi tot ce avem este darul lui Dumnezeu, chiar şi viaţa (Dumnezeu este Creatorul și proprietarul vieții, părinţii sunt doar colaboratori ai lui Dumnezeu în transmiterea vieţii, nu sunt creatori, nici proprietari ai vieții). De asemenea, prin smerenie recunoaştem că nu putem face nimic bun fără ajutorul lui Dumnezeu şi că suntem doar nişte slujitori care nu facem decât ceea ce suntem datori să facem, doar îndeplinim cuvântul Domnului şi colaborăm cu harul său şi că fără el nu putem face nimic: „Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru mine şi eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără mine nu puteţi face nimic.” (In. 15,5) Iar Sfântul Apostol Petru a scris: „Dumnezeu se împotriveşte celor mândri, însă celor smeriţi le dă har.” (1Pt. 5,5) Sfântul Pavel a scris filipenilor şi, totodată, tuturor creştinilor: „Cu frică şi cutremur lucraţi la mântuirea voastră” (Fil. 2,12). Adică să lucrăm la mântuirea noastră cu foarte mare grijă şi responsabilitate. Şi, ca să nu ne încredem în abilităţile noastre şi să nu ne mândrim, el adaugă: „Pentru că Dumnezeu este cel care lucrează în voi” (Fil. 2,13), dar trebuie să colaborăm cu el la mântuirea noastră, pentru că nu ne mântuieşte fără voinţa şi colaborarea noastră. Într-o apariţie în faţa unei sfinte, Domnulul Isus Cristos i-a spus acesteia: „Am murit pe cruce pentru tine fără de tine, dar nu uita că nu te pot mântui fără colaborarea ta.” Iar cea mai importantă colaborare cu harul lui este curăţirea sufletului de păcate prin Taina Pocăinţei.

Nu trebuie să vedem respectarea voinţei lui Dumnezeu ca pe ceva trist. Sfântul Apostol Pavel a scris: „Bucuraţi-vă mereu în Domnul !” (Fil. 4,4)  

 Dumnezeu nu interzice nici bucuriile pământeşti, cu condiţia ca acestea să fie în acord cu cuvântul lui, adică să nu fie păcate.

Nu trebuie să ne facem o idee greşită despre Dumnezeu, ca fiind un fel de „tiran” sau „contabil”. El este Tatăl creator dar este și drept.
Să nu ne îngrijorăm pentru lucrurile materiale. Frica de lipsurile materiale e de la diavoli. Ei introduc oamenilor frica şi îngrijorările în privinţa lucrurilor materiale, ca să le abată atenţia de la Dumnezeu. Dumnezeu nu spune să nu facem nimic şi să stăm cu mâinile în sân, ci spune să muncim, dar  fară frica zilei de mâine. Cei credincioşi nu se tem de viitor, ci se încred în Dumnezeu, pentru că Dumnezeu îi va ajuta şi le va scoate în cale posibilităţi de a munci şi a trăi. De atâtea ori Domnul Isus Cristos a spus: “Nu te teme!” sau “Nu vă temeţi!” sau “Dacă Dumnezeu îmbracă atât de frumos iarba câmpului, care astăzi este, iar mâine va fi aruncată în foc, nu va face oare cu mult mai mult pentru voi? Oameni cu puţină credinţă! Nu vă faceţi atâta grijă spunând: «Ce vom mânca?» sau «Ce vom bea?» sau «Cu ce ne vom îmbrăca?» Toate acestea le caută păgânii; Tatăl vostru ceresc ştie că aveţi nevoie de ele. Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui, iar celelalte vi se vor da pe deasupra. Nu vă faceţi atâta grijă pentru ziua de mâine; ziua de mâine îşi va purta singură de grijă. Fiecărei zile îi ajunge necazul ei.” (Mt. 6,30–34) Banii şi lucrurile materiale nu aduc fericirea şi nici n-o întreţin. Fericirea este numai în Dumnezeu. Au existat şi împăraţi care aveau multe bogăţii dar erau nefericiţi, şi invers, săraci care erau fericiţi, deci fericirea nu depinde de bani sau de bogăţii.
Totuşi sărăcia nu e neapărat o virtute. Nici sărăcia, nici bogăția nu-l mântuiesc pe om, ci credinţa în Domnul Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, urmarea lui şi a cuvintelor sale și curățirea sufletului de păcate prin Sacramentul Pocăinței.
Aşa cum aminteam mai sus, Domnul Isus Cristos a spus să căutăm mai întâi Împăraţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui, deci să ne preocupăm în primul rând de mântuirea sufletului. Din păcate, unii se preocupă mai mult de cele materiale şi neglijează preocupările pentru suflet. Despre ei găsim în Biblie următoarele cuvinte: „Pântecele este dumnezeul lor, iar mărirea lor este întru ruşinea lor, ca unii care au în gând cele pământeşti.” (Fil. 3,19) Domnul Isus Cristos a spus: „Fiţi atenţi şi păziţi-vă de pofta de avere; căci viaţa unui om, oricât de bogat ar fi, nu depinde de averea lui!” (Lc. 12,15) În acest sens amintesc două cugetări interesante: Trebuie să ne hrănim şi sufletele, nu numai burţile. Şi a doua: Bogăţia unei persoane e în interiorul inimii sale, nu în buzunare; e în faptele sale, în onestitate şi în capacitatea de a face mai bună fiecare peroană pe care o întâlneşte în drumul său! 

Bogăţia nu e neapărat un rău în sine, adică nu e un păcat, cu următoarele condiţii: dacă e câştigată pe căi cinstite (prin muncă cinstită sau prin moștenire), dacă nu e făcută pe seama sărăcirii altora, dacă nu se face din ea un scop în sine, dacă omul nu-şi lipeşte sufletul de cele materiale (nu le pune pe primul plan, înaintea iubirii de Dumnezeu şi de oameni) şi dacă din bunurile materiale îi ajută şi pe cei săraci (cu toţii trebuie să facem fapte de milostenie, nu numai cei bogaţi, dar fiecare după puterea sa). Sfântul Apostol Ioan scrie că dragostea de Dumnezeu nu poate rămâne în cineva care nu-şi ajută aproapele: „Dacă însă cineva are bunurile acestei lumi şi-l vede pe fratele său în nevoi, dar îşi închide inima faţă de el, atunci cum rămâne în el dragostea de Dumnezeu?” (1Ioan 3,17) Și cei săraci trebuie să facă fapte bune, fiecare cât poate, nu numai cei bogați. E foarte important ca atunci când facem fapte bune, să le facem cu smerenie, nu cu scopul de a fi văzuţi şi admiraţi de oameni. Domnul Isus Cristos nu a vrut să spună că în public nu trebuie să facem fapte bune, căci tot el îi îndemnase pe discipoli să fie exemple bune pentru oameni: „Să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor pentru ca ei să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru cel din ceruri.“ (Mt. 5,14–16). Dar s-a referit la scopul cu care facem fapte bune, a vrut să spună că nu vom avea nicio răsplată de la Tatăl ceresc dacă facem fapte bune cu scopul de a fi văzuţi şi admiraţi de alţii. Scopul vederii faptelor noastre bune să nu fie lauda noastră ci scopul vederii faptelor noastre bune să fie ca oamenii „să slăvească pe Tatăl vostru cel din ceruri”. Nu trebuie să ne lăudăm cu faptele bune nici măcar faţă de cei mai apropiaţi, simbolizaţi de „mâna stângă” în cuvântul Domnului. În acest sens, Domnul Isus Cristos a spus: „Luaţi aminte ca faptele dreptăţii voastre să nu le faceţi înaintea oamenilor ca să fiţi văzuţi de ei; altfel nu veţi avea plată de la Tatăl vostru Cel din ceruri. Deci, când faci milostenie, nu trâmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii în sinagogi şi pe uliţe, ca să fie slăviţi de oameni; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor. Tu însă, când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta, ca milostenia ta să fie într-ascuns şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie.”(Mt. 6,1–4)
Faptele de milostenie au o mare importanţă, sunt necesare și trebuie să facem fapte de milostenie dar ele nu pot înlocui Taina Pocăinței, deoarece, dacă cineva decedează cu sufletul necurățit de păcate, nu-l mai pot ajuta faptele bune, oricâte ar fi făcut și oricât de bine le-ar fi făcut.

Totuşi, chiar dacă sunt îndeplinite condiţiile de mai sus şi nu e neapărat un rău în sine, bogăţia poate fi, deseori, o capcană. Bogăţia duce uşor la autosuficienţă, la gândul cum să fie investită şi administrată: astfel ea poate deveni centrul vieţii, luând acest loc Aceluia care este vrednic de aceasta, Domnul Isus Cristos. El a vorbit deseori despre aceasta: „Nu vă strângeţi comori pe pământ, unde le mănâncă moliile şi rugina, şi unde le sapă şi le fură hoţii; ci strângeţi-vă comori în cer, unde nu le mănâncă moliile şi rugina şi unde hoţii nu le sapă, nici nu le fură. Pentru că unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră.” (Mt. 6,19-21) De asemenea, Domnul Isus Cristos a spus că nimeni nu poate sluji la doi stăpâni, şi lui Dumnezeu şi lui Mamona (demonul avariţiei): „Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Căci sau va urî pe unul şi va iubi pe celălalt; sau va ţine la unul şi va nesocoti pe celălalt. Nu puteţi sluji şi lui Dumnezeu şi lui Mamona.” (Mt. 6,24) Banii şi bogăţiile nu aduc fericirea şi nici n-o întreţin. Fericirea este numai în Dumnezeu. Au fost şi împăraţi care aveau multe bogăţii dar erau nefericiţi, şi invers, săraci care erau fericiţi, deci fericirea nu depinde de bani sau de bogăţii. Bineînţeles că e nevoie să ne ocupăm şi de cele materiale, dar nu cu îngrijorare. Un creştin, chiar dacă are lucruri materiale, nu trebuie să-şi lipească sufletul de acestea. Asta înseamnă a fi „sărac cu duhul”: a nu-ţi lipi sufletul de cele lumeşti, trecătoare. „Sărac cu duhul” nu înseamnă neştiutor, cum înţeleg unii în mod greşit. Să ne amintim şi de parabola semănătorului, spusă de Domnul Isus Cristos: semănătorul e cel care răspândeşte cuvântul Domnului, iar semințele snt cuvintele Domnului: unele seminţe cad în loc pietros, adică în suflete împietrite, deci nu pot aduce rod. Alte seminţe cad lângă drum şi sunt mâncate de păsări, adică vin diavolii şi iau cuvântul din inima lor, ca nu cumva să prindă rădăcini şi să aducă rod. Alte seminţe cad între spini şi, chiar dacă încolţesc, sunt înăbuşite de spini, adică de grijile pentru lucruri materiale şi bogăţie şi astfel nu pot să aducă rod. Alte seminţe cad în pământ bun şi „aduc roade: unul treizeci, altul şaizeci şi altul o sută.” (Mc. 4,20)

În clipa decesului se încheie timpul harului, adică timpul vieţii de pe Pământ, timp în care se poate primi iertare pentru păcate. Aşa cum am arătat, moartea e o trecere în viaţa veşnică de dincolo, nu e o dispariţie. Omul nu e doar materie, ci este şi suflet. Chiar şi cuvântul deces (decesus) înseamnă, în limba latină, trecere. Este foarte important să fim pregătiţi în orice clipă pentru această trecere. Prin Taina Pocăinţei se iartă orice păcat, oricât ar fi de mare. Curăţirea sufletului de păcate prin Taina Pocăinţei nu trebuie amânată, din cel puţin două motive: 

În primul rând pentru că nu se ştie clipa decesului (poate fi pe neaşteptate, la orice vârstă). Slujbele pentru cei decedaţi, pomenile şi rugăciunile nu îi pot ajuta pe toți, ci îi pot ajuta numai pe cei care au decedat cu sufletul curăţit de păcate. Ele pot şterge  păcatele mici (făcute fără voie, sau cu voie dar în lucru mic. Exemplu de păcat făcut în lucru mic: a fura un măr din grădina cuiva; e un furt, dar în lucru mic). Slujbele, pomenile şi rugăciunile pentru decedaţi mai pot şterge şi urmele lăsate în suflet de păcatele mari (făcute cu ştiinţă şi voinţă deplină şi în lucru mare) de care omul s-a curăţit deja pe pământ. Slujbele şi rugăciunile se fac pentru toţi, deoarece numai Dumnezeu ştie exact în ce stare a decedat fiecare. În afară de iadul veşnic, există şi un loc de suferinţă vremelnică, temporară (pentru un timp, nu pentru totdeauna), numit purgator la catolici sau „iadul vremelnic” la ortodocşi, care e diferit de iadul veşnic. În acest loc de suferinţă temporară ajung cei cu păcate mici (făcute fără voie, sau cu voie dar în lucru mic), precum şi cei care mai au de ispăşit urmele lăsate în suflet de păcatele mari (făcute cu ştiinţă şi voinţă deplină şi în lucru mare) de care s-au curăţit deja pe Pământ prin Taina Pocăinţei, dar nu le-au ispăşit. Prin Taina Pocăinţei se iartă păcatele şi pedeapsa veşnică, precum şi cel puţin o parte din pedeapsa vremelnică (temporară), dar păcatele iertate prin Taina Pocăinţei trebuie ispăşite temporar ori aici în viaţa de pe pământ, ori în purgator. Spre deosebire de suferinţa veşnică din iad, această suferinţă vremelnică (temporară) din purgator este purificatoare, curăţitoare, pentru că, în acest fel, sufletul respectiv ispăşeşte păcatele mici sau urmele păcatelor mari de care s-a curăţit în timpul vieţii de pe pământ prin Taina Pocăinţei, dar nu le-a ispăşit. Pentru a da un exemplu mai plastic, dacă am asemăna păcatul cu baterea unui cui în perete iar Taina Pocăinţei cu scoaterea cuiului: după scoaterea cuiului rămâne gaura. Această „gaură” se umple, se şterge prin ispăşire ori în timpul vieţii de pe pământ, ori în suferinţa temporară şi curăţitoare din purgator. Un suflet din purgator, după ce ispăşeşte şi se curăţă complet, intră în fericirea veşnică a raiului. Rolul slujbelor, rugăciunilor, pomenilor şi altor fapte bune oferite pentru răposaţi este de a scurta timpul de suferinţă al celor aflaţi în purgator, pentru că ei nu mai pot face nimic pentru ei înşişi, pentru a-şi scurta acel timp de suferinţă. Sufletele din purgator pot fi ajutate mai ales prin oferirea pentru ele a Sfintei Liturghii.
Aceste două feluri de pedepse (veşnică şi vremelnică) nu trebuie să fie văzute ca un fel de răzbunare, aplicată de Dumnezeu din exterior, ci ca decurgând din păcatul însuşi, de care omul nu şi-a curăţit sufletul pe Pământ. 

Sfinții Părinți ai Bisericii, au scris, pe baza Bibliei: "În ce vei fi găsit, în aceea vei fi judecat." Asta înseamnă că în starea în care te găsește clipa decesului, în aceea vei fi judecat, adică, dacă clipa decesului îl găsește pe om cu sufletul curățit de păcate, ajunge în rai, la fericirea veșnică, dar dacă clipa decesului îl găsește cu sufletul necurățit de păcate, ajunge în iadul veșnic (iadul pentru totdeauna).

Doi copii au fost întrebaţi ce ar face dacă ar şti că ar deceda astăzi. Unul dintre ei a răspuns : aş merge imediat să-mi curăţ sufletul de păcate prin Taina Pocăinţei. Celălalt a răspuns: eu m-aş juca în continuare. Răspunsul cel mai bun a fost al celui care a spus că s-ar juca în continuare, deoarece a vrut să spună că noi trebuie să fim deja pregătiţi în orice moment pentru trecerea în viaţa veşnică de dincolo, deci să nu amânăm curăţirea sufletului de păcate prin Taina Pocăinţei. Un exemplu: dacă cineva are o moarte rapidă, dacă din momentul în care şi-a curăţit sufletul de păcate prin Taina Pocăinţei, până în momentul morţii a trecut un timp de exemplu de o lună, dacă în acest timp nu a mai făcut niciun păcat mare, atunci înseamnă că era pregătit.
Al doilea motiv pentru care nu trebuie să amânăm curăţirea sufletului de păcate prin Taina Pocăinţei: în cele mai multe cazuri, clipa decesului îl surprinde pe om după cum trăieşte: dacă a trăit departe de calea lui Dumnezeu, tot la fel îl surprinde clipa decesului în cele mai multe cazuri: adică îl surprinde departe de Dumnezeu, cu sufletul necurăţit de păcate. Dumnezeu este iubitor dar este şi drept. Existenţa suferinţei veşnice a iadului este un adevăr revelat de Dumnezeu şi nu e o răzbunare a lui, ci este consecinţa dreptăţii. Pentru că este iubitor, Dumnezeu dă iertare dacă ne curăţim sufletul de păcate prin Taina Pocăinţei în viaţa de pe pământ, iar pentru că este drept, nu le dă iertare după deces celor care au decedat cu sufletul necurăţit de păcate prin Taina Pocăinţei. În viaţa pământească Domnul Isus Cristos este Mântuitor, dar după deces este Judecător. 
Iată şi câteva versuri scrise de poetul Traian Dorz care se adresează cuiva care refuză sau amână pe pamant pocăinţa de păcate şi poate fi surprins de clipa decesului cu sufletul necurăţit de păcate şi în acea clipă se încheie timpul harului, timp în care se putea primi iertare de păcate:
Căci va veni un ceas amar şi-o vreme de obidă
Când uşa marelui său har pe veci o să se-nchidă
Iar tu vei ramâne pe veci în focul de afară
În plânsul nesfârşit să-ţi treci a vecilor povară.
Dar chinul cel mai greu şi-amar va fi încredinţarea
C-a fost şi pentru tine har, dar i-ai respins chemarea. 

Să ne curăţim sufletul de păcate prin Taina Pocăinţei, ca să nu ajungem în această situaţie. Şi să nu amânăm curăţirea sufletului de păcate prin Taina Pocăinţei, deoarece nu ştim clipa decesului şi în acea clipă se încheie timpul harului, timp în care se putea primi iertare de păcate.  

 Păcatele, oricât ar fi de mari, se iartă prin Taina Pocăinţei. În Taina Pocăinţei, preotul are puterea de a ierta păcatele în numele Domnului Isus Cristos, deoarece, după Înviere, Domnul Isus Cristos a spus apostolilor: „Luaţi pe Duhul Sfânt! Cărora le veţi ierta păcatele vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute.” (In. 20,22–23). Această putere de a ierta păcatele în numele Domnului Isus Cristos a trecut de la apostoli mai departe la succesorii lor: episcopii şi preoţii. De fapt Domnul Isus Cristos este cel care iartă păcatele prin preot, deoarece preotul acţionează in Persona Christi (preotul acţionează în Persoana Domnului Isus Cristos). În Taina Pocăinţei, preoţii acordă iertarea de păcate (dezlegarea de păcate) în cele mai multe cazuri. Ei refuză sau amână dezlegarea de păcate numai în cazuri excepţionale, de exemplu când constată că persoana nu ia în serios Taina Pocăinţei. 

Înainte de a începe Taina Pocăinţei trebuie să-i iertăm din inimă pe cei cu care ne-am certat: să nu ţinem ură pe ei şi, în măsura posibilului, să încercăm să ne împăcăm cu ei, în mod personal (cel mai bine) sau dând un telefon pentru împăcare (a doua opţiune) sau scriind o scrisoare sau mesaj pentru împăcare (ultima opţiune). Trebuie să ne smerim și să încercăm să ne împăcăm. Dacă ei nu vor împăcarea nu mai este problema noastră, noi măcar ne-am făcut datoria de a încerca să ne împăcăm cu ei. Sau, dacă ne vine greu chiar să încercăm să ne împăcăm, măcar să arătăm bunăvoință față de acele persoane prin gesturi sau cuvinte, prin care să le dăm de înțeles că nu ținem supărare. În cazul în care nu întâlnim persoana cu care suntem certaţi şi nici nu avem vreo altă modalitate de a o contacta, nu trebuie să amânăm Taina Pocăinţei, ci trebuie să iertăm din inimă persoana, mergem la Taina Pocăinţei şi, cu prima ocazie în care vom întâlni persoana, vom încerca să ne împăcăm. În cazul în care persoana a decedat fără să ne împăcăm, să iertăm din inimă acea persoană.

Dar Taina Pocăinței se face numai personal, între Dumnezeu, preot și credinciosul penitent, nicidecum prin telefon, internet sau alte mijloace de comunicare, din două motive: atât pentru validitatea Tainei, cât și pentru garantarea cu strictețe a secretului mărturisirii din cadrul Tainei Pocăinței. Orice episcop sau preot respectă cu foarte mare strictețe secretul Spovedaniei, nu spune nimănui nimic. În decursul istoriei au fost și preoți uciși, dar n-au spus nimănui nimic din ce au auzit în cadrul Spovedaniei.

Pentru a face bine Taina Pocăinţei, trebuie să îndeplinim următoarele cinci condiţii (sunt aceleaşi atât pentru catolici, cât şi pentru ortodocşi):

1) Cercetarea cugetului: se începe cu o rugăciune la Duhul Sfânt, prin care cerem luminarea minţii ca să facem bine cercetarea cugetului și întreaga Taină a Pocăinţei. Trebuie să ne gândim ce păcate avem (de la ultima spovadă sau din copilărie, după caz) şi de câte ori pe fiecare - măcar numărul aproximativ al fiecărui păcat dacă nu ne amintim numărul exact. Pentru cercetarea cugetului e cel mai bine să folosim întrebările dintr-un chestionar sau dintr-un Îndreptar pentru spovadă (Îndreptar pentru spovedanie - se găseşte, de regulă, la orice biserică şi îl puteţi căuta şi pe internet). Ca să nu uităm din păcate la spovadă, este bine să facem o listă cu păcatele, iar după ce ieşim de la Taina Pocăinţei, să ardem această listă sau să o distrugem cât mai repede cu putinţă, ca să nu fie citită de altcineva.

2) Căinţa: trezirea căinţei în suflet pentru toate păcatele pe care le avem. Căinţa este o durere a sufletului şi o detestare a păcatului săvârşit (a păcatelor săvârşite), unită cu hotărârea de a nu mai păcătui pe viitor. Căinţa nu înseamnă să ne pară rău numai pentru că prin păcat am pierdut sănătatea, averea sau onoarea (lucruri trecătoare), ci căinţa trebuie să fie suprafirească, adică să ne căim pentru că prin păcat ne-am pus în situaţia de a pierde Împărăţia lui Dumnezeu şi de a merita suferinţa veşnică a iadului şi l-am supărat pe Dumnezeu. În acest sens, găsim scris în Biblie, la profetul Ioel: „Sfâşiaţi-vă inimile, nu hainele şi întoarceţi-vă la Domnul Dumnezeul vostru.” (Ioel 2,13) Dumnezeu vrea „sfâşierea inimii”, adică vrea să ne trezim căinţa în suflet pentru păcate şi să ne întoarcem la el prin Taina Pocăinţei.

3) Propunerea: Propunerea este hotărârea sinceră şi fermă, voinţa tare de a ne îndrepta viaţa, de a nu mai face niciun păcat şi de a fugi şi de orice ocazie care ar putea să ne ducă la păcat. Domnul Isus Cristos spunea oamenilor cărora le ierta păcatele: „Mergi şi nu mai păcătui!” (In.8,11). Trebuie să ne hotărâm să nu mai păcătuim niciodată, cu toate că există şi posibilitatea să cădem din nou în păcate. Prevederea posibilităţii de a păcătui în viitor nu împiedică propunerea (hotărârea) sinceră de a nu mai păcătui, pentru că propunerea depinde de voinţă, în timp ce prevederea depinde numai de conştiinţa pe care o avem faţă de slăbiciunea noastră.

4) Spovada sau mărturisirea sinceră a păcatelor: să spunem preotului când ne-am spovedit ultima dată (sau, după caz, cei care nu s-au spovedit niciodată să spună că nu s-au spovedit niciodată) şi, de la ultima spovadă până în prezent sau din copilărie până în prezent (după caz), să mărturisim preotului cu sinceritate toate păcatele de care ne-am amintit, nu scuzându-ne, ci acuzându-ne în mod sincer şi obiectiv de ele şi mărturisind şi numărul lor – iar dacă sunt păcate al căror număr nu ni-l amintim exact, să mărturisim măcar cu aproximaţie numărul lor. Dacă sunt păcate al căror număr nu ni-l amintim exact, trebuie să spunem: „am făcut acest păcat cam de atâtea ori pe zi, pe săptămână sau pe lună.” Trebuie să mărturisim preotului şi împrejurările care schimbă felul păcatelor (împrejurările care agravează păcatele): de exemplu, în cazul minciunii, una e o minciună inofensivă, spusă în glumă, şi cu totul altceva e o minciună prin care se face rău cuiva.
Dacă cineva uită să mărturisească un păcat sau mai multe, nu-i nimic, spovada este bună şi este suficient dacă îl (le) mărturiseşte la spovada următoare sau la spovada la care îşi aduce aminte de ele. Dar dacă de ruşine sau din alt motiv ascunde un păcat de care îşi aduce aminte, atunci face spovadă rea, adică spovadă care nu e valabilă şi face un alt păcat, că a ascuns. O spovadă rău facută se repară mărturisind preotului care este păcatul pe care l-am ascuns (sau care sunt păcatele pe care le-am ascuns – dacă sunt mai multe), mărturisind că am ascuns acel păcat (sau acele păcate – dacă sunt mai multe), mărturisind la câte spovezi am ascuns acel păcat (acele păcate) şi mărturisind din nou păcatele mărturisite la acele spovezi rău făcute. Spovada este între penitent, preot și Dumnezeu, iar Dumnezeu știe totul, pe el nu-l putem minți, deci penitentul să nu ascundă vreun păcat de care își aduce aminte, pentru că, dacă ascunde, nu are niciun folos din spovadă, face o spovadă rea și face încă un păcat că a ascuns, iar spovada rea trebuie reparată, așa cum am explicat.  De asemenea, se poate face spovadă generală (la care să mărturisim toate păcatele de care ne aducem aminte din tot timpul vieţii, de când eram copii şi până la momentul actual şi numărul lor, iar dacă sunt păcate al căror număr nu ni-l amintim exact, să mărturisim măcar cu aproximaţie numărul lor, precum şi împrejurările care schimbă felul lor / care le agravează) şi, dacă au existat şi păcate ascunse şi, deci, spovezi rele, trebuie precizat preotului care este păcatul pe care l-am ascuns (sau care sunt păcatele pe care le-am ascuns – dacă sunt mai multe), spunând că am ascuns acel păcat (sau acele păcate), spunând la câte spovezi am ascuns acel păcat (acele păcate) şi mărturisind din nou păcatele mărturisite la acele spovezi rău făcute.

5) Îndeplinirea pocăinţei (se mai numeşte canon) dată de preot: de regulă un număr de rugăciuni sau altceva, ce decide preotul. După mărturisire preotul dă dezlegarea de păcate adică iertarea de păcate şi stabileşte canonul.

 Ori de câte ori mergem la Taina Pocăinţei, trebuie să îndeplinim toate aceste condiţii de mai sus pentru a face bine Taina Pocăinței. Cine ştie că nu a făcut bine Taina Pocăinţei, adică a ascuns vreun păcat de care și-a adus aminte, trebuie să repare Taina Pocăinţei, aşa cum am explicat mai sus.

Taina Pocăinței presupune şi repararea ordinii morale care a fost lezată. Pe lângă pocăinţa pentru ele, unele păcate necesită şi reparări materiale şi / sau morale. Adevărata pocăinţă se desăvârşeşte prin curăţirea vinovăţiei, prin schimbarea vieţii şi, dacă este posibil, prin repararea daunelor. Dacă nu este posibil ca daunele să fie reparate în mod direct, preotul poate să stabilească alte forme de reparare a daunelor.


Iată o carte despre Taina Pocăinţei (Taina spovedaniei). Poate fi citită direct pe internet, fără a fi nevoie să fie desărcată în calculator, accesând linkul următor:

 Iată şi un videoclip scurt şi foarte sugestiv despre Taina Pocăinţei, intitulat "Get clean": "Mergi şi te curăţă (de păcate), pentru un chip luminos"

Nu trebuie să rămânem doar la primirea iertării, ci trebuie să ne străduim să ne schimbăm mentalitatea şi caracterul în bine şi să-l urmăm pe Domnul Isus Cristos şi cuvintele sale. Deci este nevoie de metanoia. Metanoia este o expresie în limba greacă, alcătuită din termenii meta şi nous şi înseamnă schimbare de mentalitate. Trebuie să schimbăm ce este rău sau greşit în mentalitatea noastră, adică să facem o „răsucire” a minţii, o înnoire a minţii, o întoarcere de la rău spre bine. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel a scris: „Nu vă conformaţi lumii acesteia, ci schimbaţi-vă prin înnoirea minţii ca să înţelegeţi care este voinţa lui Dumnezeu, ce este bun, ce este plăcut, ce este desăvârşit.” (Rom. 12,2)

Alt sacrament foarte important este Sfânta Euharistie, care cuprinde Sfânta Împărtăşanie. Sfânta Euharistie, la rândul ei, este cuprinsă în Sfânta Liturghie. La Sfânta Liturghie, pâinea şi vinul de pe altar, consacrate de preot, devin Trupul şi Sângele Domnului Isus Cristos, chiar dacă nu se schimbă înfăţişarea lor obişnuită de pâine şi de vin. În Sfânta Împărtăşanie este prezent în mod special Domnul Isus Cristos întreg, cu Trupul, Sângele, Sufletul şi Dumnezeirea lui. Deci, în Sfânta Împărtăşanie primim Trupul şi Sângele Domnului Isus Cristos, sub chipul pâinii şi al vinului. Domnul Isus Cristos, fiind Dumnezeu, are puterea de a fi prezent oriunde: şi în cer şi pe pământ, în mod invizibil, dar mai ales (prin excelenţă) este prezent în toate Sfintele Împărtăşanii din lume, sub chipul pâinii şi al vinului. În acest sens, există un exemplu: când cineva sparge o oglindă, omul îşi vede chipul întreg în fiecare dintre cioburile oglinzii; Domnul Isus Cristos, este prezent, dar nu numai oglindit, ci el însuşi adevărat şi întreg, în fiecare dintre Sfintele Împărtăşanii din lume şi în fiecare firimitură din pâinea Sfântei Împărtăşanii şi în fiecare picătură din vinul Sfintei Împărtăşanii. 

Pentru a ne putea împărtăşi cu vrednicie, se cer patru condiţii: 
1) Să ştim şi să credem că în Sfânta Împărtăşanie primim Trupul şi Sângele Domnului nostru Isus Cristos, sub chipul pâinii şi al vinului.
2) Să fim în stare de har, adică fără păcat pe suflet. Deci, cine a făcut un păcat sau mai multe, trebuie să primească mai întâi dezlegarea prin Taina Pocăinţei pentru a se putea împărtăşi.
3) Să nu mâncăm şi să nu bem cel puţin o oră – recomandat ar fi trei ore - înainte de primirea Sfintei Împărtăşanii (pentru catolici). Pentru ortodocşi, la acest punct se cere ca, în ziua primirii Sfintei Împărtăşanii să nu se mănânce şi să nu se bea nimic de la miezul nopţii până la primirea Sfintei Împărtăşanii.
4) Să ne rugăm înainte şi după primirea Sfintei Împărtăşanii.

După deces are loc judecata particulară, după care sufletul merge în rai, în purgator sau în iad. Iar la sfârşitul lumii, într-o clipă, printr-un miracol, va fi şi învierea morţilor pentru Judecata universală (nu învierea trupurilor biologice, ci învierea trupurilor duhovniceşti, pentru că Sfântul Apostol Pavel spune în prima scrisoare către corinteni: „Carnea şi sângele nu pot moşteni Împărăţia lui Dumnezeu” - 1Cor.15,50). La sfârşitul lumii vom primi un trup duhovnicesc, care va avea proprietăţi supranaturale. În clipa învierii, trupul duhovnicesc va fi unit cu sufletul, astfel că omul, în întregimea sa (suflet şi trup duhovnicesc) va merge la judecata universală (când vor fi judecaţi toţi oamenii care au trăit pe Pământ). După judecata universală omul în întregimea sa (suflet şi trup duhovnicesc) va merge acolo unde sufletul este deja după judecata particulară: în rai, în purgator sau în iad. Purgatorul, fiind locul de suferinţă temporară, va avea sfârşit, adică cei din purgator, după ce-şi vor termina timpul de ispăşire, vor trece în rai, astfel că, în final, vor rămâne numai două locuri: locul de fericire veşnică, adică raiul şi locul de suferinţă veşnică, adică iadul. 

Sfântul Apostol Pavel explică foarte bine învierea morţilor şi judecata universală: „Aşa este şi învierea morţilor: Se seamănă (trupul) întru stricăciune, înviază întru nestricăciune; Se seamănă întru necinste, înviază întru slavă, se seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere; Se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc. Dacă este trup firesc, este şi trup duhovnicesc. Precum şi este scris: "Făcutu-s-a omul cel dintâi, Adam, cu suflet viu; iar Adam cel de pe urmă cu duh dătător de viaţă"; Dar nu este întâi cel duhovnicesc, ci cel firesc, apoi cel duhovnicesc. Omul cel dintâi este din pământ, pământesc; omul cel de-al doilea este din cer. Cum este cel pământesc, aşa sunt şi cei pământeşti; şi cum este cel ceresc, aşa sunt şi cei cereşti. Şi după cum am purtat chipul celui pământesc, să purtăm şi chipul celui ceresc. Aceasta însă zic, fraţilor: Carnea şi sângele nu pot să moştenească împărăţia lui Dumnezeu, nici stricăciunea nu moşteneşte nestricăciunea.” (1Cor. 15,42-50) Referitor la judecată, Sfântul Apostol Pavel a mai scris: „Pentru că noi toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Cristos, ca să ia fiecare după cele ce a făcut prin trup, ori bine, ori rău.” (2Cor. 5,10) 

Pe pământ trebuie să trecem prin ispite. Dumnezeu ne-a creat după chipul şi asemănarea sa, dar prin căderea în păcat a primilor oameni s-a pierdut asemănarea şi s-a păstrat doar chipul. (Când vorbim despre chipul lui Dumnezeu ne referim atât la un chip spiritual, cât şi la un chip uman, ambele accepţiuni ale chipului fiind revelate prin întruparea Domnului Isus Cristos). Noi nu suntem vinovaţi în mod direct de păcatul strămoşesc, dar îl moştenim. Consecinţele eterne ale păcatului strămoşesc se şterg prin Botez, dar rămân consecinţele lui pământeşti, adică natura umană lipsită de darurile de la început. Este un exemplu în acest sens: dacă un mare dregător de la curtea unui rege comite un act de înaltă trădare şi este dat afară din funcţie pierzânu-şi rangul, va avea de pierdut nu numai el, ci şi copiii lui şi nepoţii, etc. Aşa este şi cu moştenirea păcatului strămoşesc. Trebuie să ne străduim să redobândim asemănarea cu Dumnezeu, iar pentru aceasta avem ocazia să fim proprii noştri sculptori. Tocmai în asta constă demnitatea voinţei noastre libere. Dumnezeu ne-a dat uneltele şi indicaţiile operei pe care o vrea din noi, dar ne-a lăsat liber arbitru să ne plăsmuim după propria voinţă. De rezultatul lucrului depinde răsplata sau pedeapsa. Şi nu o răsplată sau pedeapsă oarecare, ci o răsplată sau pedeapsă veşnică! Uneltele principale cu care lucrăm sunt credinţa, speranţa şi iubirea. Alte unelte sunt sfintele sacramente. Mai sunt şi alte unelte, numite porunci şi altele, numite virtuţi, dar se includ în iubire: în iubirea de Dumnezeu mai presus de orice şi în iubirea de semeni ca de noi înşine. Dacă unii abandonează lucrul, este vina lor. Totuşi, cât nu le-a expirat timpul vieţii pământeşti, pot repara lucrarea. Dar există un termen limită pentru fiecare. Un termen când se va spune „time out”. În acel moment ni se va cere lucrarea, adică ni se va cere să avem sufletul curat şi să prezentăm binele făcut. Şi, cum nimeni nu-şi ştie acel termen limită, nu trebuie să rişte să rămână cu sufletul necurat. Cine e prins de clipa decesului cu sufletul necurățit de păcate pierde propria fericire veşnică în schimbul suferinţei veşnice!

Toţi oamenii sunt ispitiţi pe pământ, fie laici, fie clerici. Deci, nimeni nu e scutit de ispite, nici oamenii Bisericii. Unii rezistă ispitelor, alţii cad şi păcătuiesc. Dar păcatele lor nu justifică păcatele noastre. Sunt şi destui preoţi drepţi, să urmăm exemplele lor. Se mai spune că preoții sunt ca avioanele: televiziunile și dușmanii Bisericii vorbesc despre ei numai când cade unul, dar sunt atâția care zboară, despre ei televiziunile și dușmanii Bisericii nu vorbesc.

Şi, chiar dacă unii oameni ai Bisericii păcătuiesc, nu trebuie să uităm că Biserica este o comunitate și totodată o instituţie Divino-umană, deci formată şi din oameni care pot greşi (pot greşi în ceea ce fac, nu în expunerea învăţăturii creştine, care e de la Dumnezeu), iar vina este individuală, nu colectivă, deci e greşit ca, pornind de la nişte cazuri particulare, să se generalizeze, învinuind, în bloc, toţi reprezentanţii Bisericii. Nu putem pretinde o Biserică ideală, formată numai din sfinţi. Important este să privim la viaţa noastră dacă e în regulă şi în acord cu principiile creştine, iar dacă nu e în acord cu aceste principii, să ne curăţim sufletul de păcate prin Taina Pocăinţei. Şi nu trebuie să uităm că nu ne putem mântui singuri, avem nevoie de o Biserică. Sfântul Ciprian spunea: "Nimeni nu-L poate avea pe Dumnezeu de Tată dacă nu are Biserica de mamă."

Așa cum a spus însuși Domnul Isus Cristos, Biserica nu poate fi învinsă, iar ceea ce a spus el s-a îndeplinit: toți cei care s-au ridicat împotriva Bisericii (și păgânii din imperiul roman și otomanii și comuniștii) au căzut, unii, după alții, dar Biserica a fost, este și va fi învingătoare întotdeauna! În cel mai rău caz, Biserica poate fi persecutată, dar niciodată învinsă!

Pe lângă credinţa în Domnul Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, Persoană din Sfânta Treime, curăţirea sufletului de păcate prin Taina Pocăinţei, respectarea poruncilor, urmarea Domnului Isus Cristos, punerea în practică a ceea ce a spus el, pentru mântuire sunt necesare şi fapte de milostenie trupească şi de milostenie sufletească, prin care dovedim iubirea faţă de oameni. Faptele de milostenie au fost grupate în câte şapte categorii (7 fapte de milostenie trupească şi 7 fapte de milostenie sufletească): 

 a) faptele de milostenie trupească: a da de mâncare celor flămânzi; a da de băut celor însetaţi; a îmbrăca pe cei goi; a vizita pe cei bolnavi; a vizita pe cei închişi; a primi pe cei străini; a îngropa pe cei morţi. 
b) faptele de milostenie sufletească: a învăţa pe cei neştiutori; a sfătui pe cei ce stau la îndoială; a mângâia pe cei întristaţi; a îndrepta pe cei păcătoşi; a ierta celor ce ne-au supărat; a suferi cu răbdare nedreptatea; a ne ruga pentru cei vii şi pentru cei decedaţi (precizare: rugăciunile şi pomenile pentru cei decedaţi se fac pentru toţi, deoarece numai Dumnezeu ştie exact în ce stare a decedat fiecare). 
Dumnezeu nu predinde de la noi să facem imposibilul. Nu putem face tot binele din lume, dar să facem ce putem. De asemenea, aşa cum am precizat, este foarte important să facem faptele bune cu smerenie (cu gândul că fără ajutorul lui Dumnezeu n-am putea să le facem), nu de formă sau cu scopul de a fi lăudaţi de oameni sau de a ne mândri; totodată, să fim conştienţi că nu le putem face fără ajutorul lui Dumnezeu şi că, oricâte fapte bune am face, suntem doar nişte slujitori care nu facem decât ceea ce suntem datori să facem şi doar îndeplinim cuvântul Domnului şi colaborăm cu harul său. Faptele de milostenie au o mare importanţă, sunt necesare și trebuie să facem fapte de milostenie, dar ele nu pot înlocui Taina Pocăinței, deoarece, dacă cineva decedează cu sufletul necurățit de păcate, nu-l mai pot ajuta faptele bune, oricâte ar fi făcut și oricât de bine le-ar fi făcut. Mântuirea este o împreună – lucrare a lui Dumnezeu şi a omului. Omul nu îşi merită mântuirea şi iubirea lui Dumnezeu numai cu preţul faptelor sale bune. Darul harului din partea lui Dumnezeu şi responsabilitatea răspunsului şi acţiunii omului se completează şi se îmbină.

De asemenea, cu toţii avem preoţia universală primită prin Botez, un alt fel de preoţie decât preoţia specială a preoţilor hirotoniţi. Această preoţie universală nu ne dă dreptul de a sluji la altar ca preoţii hirotoniţi, dar ne dă dreptul şi îndatorirea de a fi mărturisitori ai Domnului Isus Cristos şi ai Sfintei Evanghelii, în primul rând prin exemplul vieţii dar şi prin cuvinte când este necesar. Să fim "ucenici" ai Domnului Isus Cristos şi, în măsura posibilităţilor, să facem, la rândul nostru, alţi "ucenici" ai lui (măcar să ne străduim să facem şi alţi "ucenici" ai Domnului).

Domnul Isus Cristos a spus că trebuie să facem şi fapte de milostenie şi că orice faptă de milostenie pe care o facem pentru oameni, e ca şi cum am face-o pentru el însuşi:
« În acel timp, Isus a spus ucenicilor săi: «Când va veni Fiul Omului în slava sa, împreună cu toţi îngerii, se va aşeza pe tronul său de mărire. Înaintea lui vor fi adunate toate popoarele, dar el îi va despărţi pe unii de alţii, aşa cum desparte păstorul oile de capre, şi va pune oile la dreapta sa, iar caprele la stânga sa. Atunci împăratul va spune celor de la dreapta sa: «Veniţi, binecuvântaţii Tatălui meu, primiţi ca moştenire împărăţia pregătită pentru voi de la întemeierea lumii; căci am fost flămând şi voi mi-aţi dat să mănânc; am fost însetat şi voi mi-aţi dat să beau; am fost străin şi voi m-aţi primit; am fost gol şi voi m-aţi îmbrăcat; am fost bolnav şi voi m-aţi vizitat; am fost în închisoare şi voi aţi venit la mine». Atunci cei drepţi vor răspunde: «Doamne, când te-am văzut noi flămând şi ţi-am dat să mănânci? Sau însetat şi ţi-am dat să bei? Sau când te-am văzut noi străin şi te-am primit? Sau gol şi te-am îmbrăcat? Sau când te-am văzut bolnav sau în închisoare şi am venit la tine?». Împăratul le va răspunde: «Vă spun adevărul: ori de câte ori aţi făcut acestea unuia dintre aceştia mici, care sunt fraţii mei, mie mi-aţi făcut». Apoi va spune celor din stânga: «Plecaţi de la mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, pregătit diavolului şi îngerilor săi! Căci am fost flămând şi voi nu mi-aţi dat să mănânc, am fost însetat şi voi nu mi-aţi dat să beau; am fost străin şi voi nu m-aţi primit; am fost gol şi voi nu m-aţi îmbrăcat; am fost bolnav şi în închisoare şi voi nu m-aţi vizitat». Atunci îi vor răspunde şi ei: «Doamne, când te-am văzut noi flămând, însetat, străin, gol, bolnav sau în închisoare şi nu ţi-am slujit?». El le va răspunde: «Vă spun adevărul: Ori de câte ori nu aţi făcut acestea unuia dintre aceştia mici, care sunt fraţii mei, mie nu mi-aţi făcut». Şi vor merge aceştia în osânda veşnică, iar drepţii în viaţa veşnică»". (Mt.25,31-46)

După cum vedem, faptele de milostenie au o mare importanţă, totuşi fără ajutorul lui Dumnezeu n-am putea să le facem. Faptele bune sunt necesare, dar nu înlocuiesc Taina Pocăinței: dacă cineva decedează cu sufletul necurățit de păcate, nu-l mai pot ajuta faptele bune, oricâte ar fi făcut și oricât de bine le-ar fi făcut. 

Sfântul Ioan Gură de Aur a spus: „Să facem fapte bune, care şi pe noi ne mântuiesc, şi celorlalţi le sunt de folos. Iar una din cele mai importante fapte bune este milostenia, care ajută, întăreşte şi dă viaţă rugăciunii, postului şi oricărei alte virtuţi. La ce îţi foloseşte postul dacă eşti un om fără milă? La ce-ţi foloseşte rugăciunea, dacă nu iubeşti? La ce îţi foloseşte să ai trupul curat, dacă inima ta este de piatră? De aceea, nevoinţele noastre sunt primite de Dumnezeu atunci când sunt însoţite de milostenie.” (Din “Problemele vieţii”, Ed. Egumenita)

În Catehismul Bisericii Catolice găsim scris la nr. 1039: „În faţa lui Cristos, care este Adevărul, va fi descoperit în mod definitiv adevărul despre relaţia fiecărui om cu Dumnezeu. Judecata de pe urmă va revela până în ultimele consecinţe binele pe care fiecare l-a făcut sau a omis să-l facă în timpul vieţii pământeşti.” Pentru a se explica mai bine aceasta, în Catehism este citat, în continuare, un fragment din scrierile Sfântului Augustin: “Tot răul pe care-l fac cei răi este pus la socoteală - iar ei nu ştiu. În ziua în care "Dumnezeu nu va tăcea" (Ps 50, 3), El se va întoarce către cei răi şi le va spune: "Eu i-am pus pe pământ pe aceşti sărmani ai mei pentru voi. Eu, Capul lor, domneam în cer de-a dreapta Tatălui meu, dar pe pământ mădularele mele flămânzeau. Dacă voi aţi fi dăruit mădularelor mele, ceea ce le-aţi fi dat ar fi ajuns până la Capul lor. Când i-am pus pe pământ pe aceşti sărmani ai mei, am făcut din ei comisionarii voştri care să strângă faptele voastre bune în visteria mea: voi n-aţi pus nimic în mâinile lor, de aceea nu aveţi nimic la mine".” (Sfântul Augustin, Serm. 18, 4, 4)
Cine doreşte, poate citi în întregime Catehismul Bisericii Catolice inclusiv pe internet, accesând linkul următor:
www.credinta-catolica.ro/cbc/

De asemenea, puteţi citi şi un Compendiu (rezumat) al Catehismului Bisericii Catolice, accesând linkul următor:
www.vatican.va/archive/compendium_ccc/documents/archive_2005_compendium-ccc_ro.html

Dogmele explicate în Catehismul Bisericii Catolice şi dogmele din Biserica Ortodoxă sunt aproape toate la fel; diferenţele dogmatice sunt foarte puţine.

Redau şi alte fragmente interesante din ceea ce a scris Sfântul Ioan Gură de Aur despre faptele de milostenie: “Porunca milosteniei nu a fost dată numai pentru cei bogaţi, ci şi pentru cei care au puţin, ba chiar şi pentru cei care abia reuşesc să-şi câştige pâinea cea de toate zilele. Pentru că nimeni nu este atât de sărac, încât să nu aibă cei doi bani ai văduvei din Evanghelie (Marcu12,42). Celui care dă ceva din puţinul pe care îl are, se poate să i se socotească mai mult decât celor care dau mult, din multele lor bogăţii. Valoarea milosteniei nu depinde de cât dăm, ci de gândul cu care dăm. De aceea, nu trebuie să ne uităm la văduvă, care a dat numai doi bani, ci la faptul că deşi nu i-a mai rămas nici un ban, nu i-a părut rău pentru jertfa ei. În felul acesta, ea şi-a dat toată averea.
Pentru a face milostenie, nu avem nevoie de bani, ci de bunăvoinţă. Atunci când avem bunăvoinţă, nu contează că suntem săraci. Iar când ne lipseşte bunăvoinţa, nu ne ajută cu nimic faptul că suntem bogaţi. Bogaţii nemilostivi vor primi o pedeapsă mai mare decât săracii nemilostivi, pentru că au bani mulţi şi cu toate acestea, nu îşi înmoaie inima. „Dar ei fac milostenii”, îmi spui tu. Să ştii că dacă mărimea milosteniei lor nu este după mărimea averii pe care o au, nu vor scăpa de iad. Cu cât sunt mai bogaţi, cu atât sunt mai datori să-i ajute pe cei săraci, fără să se teamă că averea lor se va împuţina.”

Accesând site-ul următor puteţi citi mai pe larg din cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur despre faptele de milostenie şi despre alte subiecte:
 www.ioanguradeaur.ro/736/milostenia/

 Dar milostenia cea mai valoroasă nu este când dăruim din ceea ce ne prisoseşte, ci atunci când dăruim cu bucurie deşi nu avem prea mult. Aşa cum am amintit mai sus, mai mult decât cantitatea dăruită, este mai important să dăruim cu iubire, cu bucurie şi cu smerenie, nu cu scopul de a fi admiraţi de alţii. Sfânta Maică Tereza de Calcutta a spus că nu este important câte fapte bune facem, ci câtă iubire punem în ele.

Iar sfântul Francisc de Assisi spunea că din lumea aceasta nu vom lua nimic din ceea ce am primit, ci numai ceea ce am dat.

În privinţa obligativităţii faptelor de milostenie, Sfântul Vasile cel Mare spunea: „Pâinea care vă prisoseşte, este pâinea săracului; costumele de prisos care atârnă în şifonierele voastre sunt ale celor goi; pantofii şi ghetele pe care voi nu le mai purtaţi sunt ale celor desculţi; banii pe care-i ţineţi ascunşi sunt banii săracilor; faptele de caritate (de milostenie) pe care voi nu le săvârşiţi sunt tot atâtea nedreptăţi comise faţă de semenii voştri”.

Este şi un alt text foarte interesant, referitor la faptele de milostenie, care se numeşte „Ce nu-ţi va cere Dumnezeu niciodată...”: „Dumnezeu nu-ţi va cere să spui ce suprafaţă a avut casa ta, dar te va întreba de oamenii primiţi în casa ta. Nu-ţi va cere numărul hainelor din dulapul tău, dar te va întreba de cele pe care le-ai dăruit. Dumnezeu nu-ţi va cere să spui cel mai mare venit pe care l-ai realizat, dar te va întreba dacă ţi-ai îndeplinit slujba după maxima ta capacitate. Dumnezeu nu te va întreba câţi prieteni ai avut, dar te va întreba câtor oameni le-ai fost prieten. Dumnezeu nu te va întreba despre vecinătatea în care ai trăit, dar te va întreba cum ţi-ai tratat vecinii.” 

Iată o poezie foarte interesantă despre Judecata de apoi a lui Dumnezeu:
Iată-ncepe judecata. 
Domnul judecă-n Sion.
Nourul de martori vine
Lângă strălucitul tron.
Stau în faţă acuzaţii :
Milioane, mici şi mari:
Se-nfioară împăraţii
Între hoţi şi cămătari.
Primul suflet vine-n faţă.
- Tu, de ce nu M-ai primit ?
- Eu ... aveam avere multă,
N-aveam vreme de gândit...
Şi-a chemat Judecătorul
Primul martor în proces.
- Avraam ! Ce-aveai în lume
Când din lume te-am ales ?
- Doamne, mii de robi şi roabe,
Turme greu de numărat,
Saci de aur şi podoabe
Şi veşminte de-mpărat.
- Şi-ai putut primi Cuvântul,
Tu, bogatule Avraam ?
- De-ar fi fost al meu pământul,
Tot pe Tine te primeam !
Se rosteşte scurt sentinţa.
Vine-al doilea-acuzat.
- Tu, de ce-ai respins credinţa ?
- Eu ... eram bolnav în pat.
Şi din nourul de martori
Vine unul din norod.
- Cum te-aflai tu, spune Domnul,
Când Mi-ai fost întâiul rod ?
- Împărate, niciodată
Ceasu-acela n-oi uita :
Mă aflam atunci pe cruce
Tocmai lângă crucea Ta.
Domnul judecă pe altul.
- Pentru ce-ai respins credinţa ?
- Doamne, pe la noi atunci
Doar doi, trei urmau credinţa...
La un semn apare-un martor
Cu păr alb, cu alb veşmânt.
- Spune tu, cu tine-alături
Câţi credeau pe-ntreg pământ ?
- Doamne, când vesteam potopul
Spune martorul cu greu,
Nimeni nu urma credinţa
Nimeni, Doamne, numai eu.
Şi-acum vine-o acuzată.
- Tu, de ce nu M-ai primit ?
- N-aveam timp. Aveam atâtea...
De cusut, de îngrijit...
- Tu, Tabita, pe câţi oare îngrijeai ?
– Parcă ... vreo doi ...
- Ba mai mulţi ! Spun zeci de glasuri.
- Şi pe noi ! – Ba şi pe noi !
Vine-o altă acuzată.
- Tu ? – O, Doamne Preaslăvite,
Tu ştii tot. Eram frumoasă
Şi învinsă de ispite.
- Spune ! strigă Salvatorul,
Tu, Maria din Magdal,
Cum erai ?
– Eram frumoasă
Şi, plutind pe-al lumii val,
Sufletu-mi de şapte lanţuri
Era prins şi ferecat.
Dar eu am venit la Tine,
Şi Tu toate le-ai sfărmat !
- Tu ? alt acuzat primeşte
Fiorelnica-ntrebare.
- Doamne, eu stăteam cu casa
Prea departe de-adunare.
Domnul face-un semn spre martori
- Juriul marelui examen -
Şi se vede-un car deodată,
Şi din car coboară-un famen.
- Tu, spre Templul Meu, de unde
Te porneai când te chemam ?
- Eu, din Africa, Stăpâne,
Din Etiopia veneam !...
Se rosteşte iar sentinţa.
Este-adus alt acuzat.
- Doamne ... Tu chemai... prostimea ...
Eu...eram un învăţat.
Domnu-alege-acum un martor.
( unul singur e de-ajuns.)
- Luca, ce-ai fost tu în lume ?
- Doctor ! martoru-a răspuns.
Domnul judecă-nainte.
Vine-un prinţ de mare neam.
- Tu ? De ce-ai respins credinţa ?
- Eram rege ! Nu puteam ...
Şi ca martor o femeie:
- Tu, Estera cea frumoasă,
Când riscai slujind credinţa
Ce erai ? – Împărăteasă !
Se rosteşte iar sentinţa.
Următorul la-ntrebare
E un avocat cu vază:
- Doamne, cer o amânare !
Incidentul se respinge.
Vine-un mare proprietar.
- Doamne, vreau să vin cu martori
Şi cu probe la dosar,
Vreau un avocat de seamă.
Dau oricât ! Să fie-adus !
- Prea târziu ! răspunde Domnul.
Pîn-acum să ţi-l fi pus !
Voi, copii, întreabă Domnul,
Avocat v-aţi pus sau nu ?
Cine v-a fost avocatul ?
Şi răspunde norul: - Tu !
Domnul judecă-nainte.
Vine-un tânăr acuzat.
- Doamne, eu eram prea tânăr,
Când din lume m-ai chemat.
- Ieremia, strigă Domnul,
- Eu ! răspunde el umil.
Cum erai când ţi-am spus : vino !
- Eram, Doamne, un copil ...
Şi, în rând cu Ieremia,
Vin din nourul cel sfânt:
Iosif cel frumos şi tânăr,
De ispită neînfrânt.
Samuel, ce din pruncie
Domnul l-a împrumutat.
Iosua şi Caleb ce-n ţara
Cea promisă au intrat.
Vine dârz Botezătorul,
Ce pe Domnul prevestea,
Vin copiii care-n templu
L-au primit cu Osana,
Vin cei tineri ca o rouă,
Cu podoabe sfinte-n zori,
Vin cântând cântare nouă
Şi cu glas şi din viori
...Acuzatul pleacă fruntea
Întristat şi lăcrimând.
Domnul judecă-nainte.
Suflete vin rând pe rând ...
*Şi-acum tu, ce azi în ceruri
Încă n-ai apărător,
Crezi tu că la judecată
Vei sta tot nepăsător ?
Nu uita, umblând în viaţă
Din păcat în alt păcat,
Că la ultima instanţă
Nu poţi primi avocat !

 Bibliografie

Barbour, G. Ian- Când ştiinţa întâlneşte religia–Adversare, străine sau partenere?, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2006.

Constantinescu, Radu şi Călina, Gelu - Teologie şi Ştiinţe naturale, Ed. Mitropolia Olteniei, Craiova, 2002.

Dumea, Claudiu – Cred în viaţa veşnică, Ed. Sapientia, Iaşi, 2013.

Flew, Antony – Există Dumnezeu - Cum şi-a schimbat poziţia cel mai faimos ateu din lume, Ed. Cartea Creştină, Oradea, 2012.

Frossard, André - Dumnezeu există, eu L-am întâlnit, Ed. Universal Dalsi, Bucureşti, 1993.

Frossard, André – Întrebări despre Dumnezeu, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1992.

Guitton, Jean - Dumnezeu şi ştiinţa, Ed. Harisma, Bucureşti, 1992.

Ioan Paul al II – lea - Fides et ratio – Scrisoare enciclică cu privire la raporturile dintre credinţă şi raţiune, Ed. Presa Bună, Iaşi 1999.

Leibniz, Gottfried Wilhelm - Eseuri de teodicee, Ed. Polirom, Iaşi 1997.

Pascal, Blaise - Cugetări, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1992.

Paulescu, Nicolae Constantin - Fiziologie filosofică. Noţiunile de suflet şi Dumnezeu în fiziologie, Ed. Anastasia, Bucureşti, 1999.

Planck, Max - L’image du monde dans la physique moderne, Ed. Gonthier, Zurich 1949.

Popescu, Dumitru - Ştiinţă şi Teologie – preliminarii pentru dialog, Ed. XXI : Eonul dogmatic, Bucureşti, 2001.

Sfântul Tihon din Zadonsk, Comoară duhovnicească, din lume adunată, Editura Egumeniţa, Galţi, 2008.

Špidlík, Tomáš - Izvoarele Luminii, Ed. Ars Longa, Iaşi 1994.

Stoica, Ion - Relaţia dintre religie şi ştiinţă, antagonism sau convergenţă?, în Analele Universităţii Valahia, Târgovişte, 2004.

Swinburne, Richard - The Existence of God, Clarendon Press, Oxford, 1979.

Thirring, Walter - Impresii cosmice. Urmele lui Dumnezeu în legile naturii (Kosmiche Impresionen. Gottes Spuren in den Naturgesetzen), Viena, 2004.

Referinţe internet:

„De la creaţionism versus evoluţionism la creaţie şi evoluţie”, în revista Familia creştină, nr. 1 / 2006, preluare a interviului dat de Pr. Prof. Rafael Pascual în rev. Zenit :
http://www.profamilia.ro/revista.asp?id=2006_01_03

Lelotte, Fernand, Problemele vieţii, Ed. Universal Pan 1996.
http://www.profamilia.ro/print.asp?path=/omul.asp?despre=1

ÎPS Ploscaru, Ioan, Urmele lui Dumnezeu, Editura Signata, Timişoara 1994 :
http://www.profamilia.ro/apologetica.asp?urme

„Douăzeci de argumente pentru existenţa lui Dumnezeu”, în revista Lumea Catholică :
http://www.lumea.catholica.ro/serii/argumente-pentru-existenta-lui-dumnezeu/

http://www.profamilia.ro/

http://www.profamilia.ro/sftreime.asp?isuscristos=8

http://www.profamilia.ro/revista.asp?id=2006_01_03

http://lumea.catholica.ro/

http://www.catholica.ro

http://www.ioanguradeaur.ro/736/milostenia/

http://www.e-communio.ro

https://scoaladeapologetica.wordpress.com

Publicat de la