NU EXISTĂ BIRUINŢĂ FĂRĂ LUPTĂ, NICI CURCUBEU FĂRĂ NORI ŞI PLOAIE
"Puţina gustare a ştiinţei poate duce la ateism, dar adâncirea ştiinţei îl aduce pe om la Dumnezeu!" (Francis Bacon)
„Sunt tot aşa de sigur de existenţa sufletului ca de orice adevăr bine stabilit de ştiinţa experimentală. Şi această siguranţă nu este o simplă credinţă, ci o convingere profundă, dobândită în mod ştiinţific.” (Nicolae Paulescu, savant)
"Omul de ştiinţă nu se poate mulţumi să spună: Cred în Dumnezeu, ci trebuie să afirme : Ştiu că Dumnezeu este.”(Nicolae Paulescu)
Săptămâna aceasta puteţi s-o salvaţi pe Sara. Doar săptămâna aceasta (25 feb -2 martie). Mare lucru, nu? Să te gândeşti că un simplu sms la 848 îl poate aduce pe un copil de doi ani mai aproape de o viaţă normală. Priviţi reportajul. Sunt sigur că ochii mari şi trişti ai Sarei vă vor îndemna să daţi un sms la 848. Si vă vor şopti să daţi mesajul mai departe. Mulţumesc.
CAZ UMANITAR PREZENTAT LA 10 TV - Maria Mihai e o fetiţă de 5 anişori din comuna Jilava. Îi place să meargă la grădiniţă şi să se joace cu păpuşile. Acum e prea bolnavă să o mai facă. O durere de cap, de care micuţa Maria se tot plângea, a avut puterea de a distruge viaţa familiei Mihai, deoarece s-a descoperit că are tumoră craniană. Tatăl lucrează cu ziua, fiindcă şi el e bolnav, suferă de pancreatită acută, iar mama este asistent personal al fetiţei. Imaginaţi-vă câteva secunde cum este să trăieşti din 500-600 de lei şi să rezişti în faţa unor boli cumplite. Cine vrea şi poate să ajute această familie, cu alimente, bani, jucării să sune la 0722 978 110 - Celina Mihai, mama Mariei. Contul pentru donaţii este deschis la BCR, pe numele tatălui Mariei, Mihai Anghel:
RO10RNCB0822058286960001
COD SWIFT: RNCBROBU
Update: În afară de contul de mai sus, care e pe numele tatălui fetiţei (Mihai Anghel), au fost deschise tot la BCR, pe numele fetiţei, Mihai Maria, două conturi pentru donaţii:
Cont pentru donaţii în lei: RO65RNCB0670126021860001
Cont pentru donaţii în euro: RO38RNCB0670126021860002
Apel umanitar foarte urgent. Este nevoie de sânge pentru Alexandra Groza, o fata bolnavă de leucemie. Cei ce doresc să doneze sânge pentru Alexandra...În primul rând trebuie să fie din Iași sau să se poată deplasa la Iași. E nevoie de un concentrat trombocitar, nu sânge. E o procedură care durează puțin mai mult.. e mai puțin invazivă, se poate face o dată pe lună față de donarea de sânge care se face o dată la 2-3 luni. E nevoie de bărbați A2 negativ, 18-50 ani. Vă mulțumim din suflet pentru disponibilitatea dumneavoastră de a ne ajuta! Doamne, ajută! Rog trimiteţi mai departe.
Într-o pildă se spune că, după un botez, rudele şi prietenii au fost invitaţi de părinţi să sărbătorească împreună. Sosind invitaţii, au ocupat cuierul cu haine. Când au sosit următorii, nemaigăsind loc pe cuier, au pus hainele groase pe un fotoliu, nebăgând de seamă că acolo era chiar copilul. După ei alţii şi alţii au pus hainele deasupra…După un timp, mama a început să caute copilul şi l-a găsit pe fotoliu sub haine…
Această pildă ilustrează foarte bine atitudinea multor semeni de-ai noştri care sărbătoresc Crăciunul uitând tocmai de…Cel sărbătorit. Din păcate, mai ales în aceste zile, mulţi oameni aleargă numai după cele materiale, ca şi cum sărbătoarea ar fi mai importantă decât Sărbătoritul.
Să ne amintim semnificaţia reală a acestei mari sărbători : Domnul Cristos s-a născut şi s-a jertfit ca să deschidă fiecărui om calea mântuirii. Dar mântuirea depinde şi de noi.
Din păcate, mulţi pun mai mare accent pe latura comercială, materială a Crăciunului decât pe adevărata sa latură, cea spirituală. Nu spune nimeni că nu trebuie să şi consumăm, nu e niciun rău în asta, rău e că mulţi pun accentul doar pe partea materială şi lasă la urmă preocupările spirituale sau le neglijează cu totul. Să nu cădem în capcana consumismului excesiv şi a individualismului, să nu fim egoişti şi robi ai pântecelui. Să nu trăim ca să mâncăm, ci să mâncăm ca să trăim.
Bisericile ne învaţă ceea ce a învăţat şi Domnul Cristos înşuşi : El a spus să căutăm mai întâi Împăraţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui. Deci să fim creştini autentici, urmându-l pe Domnul Cristos şi cuvintele sale, nu creştini doar cu numele, doar de formă. Esenţa creştinismului constă în iubirea manifestată prin a dărui şi a ne dărui pentru semeni.
Sărbătoarea Naşterii Domnului Cristos să vă umple sufletul cu bucurie şi lumină !
Crăciun fericit !
Duminică, 18 decembrie 2011, începând cu ora 19:00, în Catedrala Romano-Catolică „Sfânta Fecioară Maria, Regină” din Iaşi, va avea loc tradiţionalul concert de colinde susţinut de corul Institutului Teologic, dirijat de pr. Florin Spătariu. Intrarea liberă.
Concertul va putea fi urmărit şi la Radio Iaşi, audio şi videolive, cu o zi înainte (sâmbătă, 17 decembrie) de la ora 18.00, când va fi transmis din capela Institutului Teologic Romano – Catolic Iaşi, pe site-ul:
Înregistrarea video a concertului de colinde susţinut de corul tineretului “Juvenes Ecclesiae” în catedrala romano – catolica din Iaşi, duminică, 11 decembrie 2011, transmisă de Radio Iaşi
07/12/2011 - Cetatea Vaticanului: Papa a aprins prin internet luminile Pomului de Crăciun cel mai mare din lume, 750 de metri, aflat pe muntele ce domină acest oraş, Gubbio, din regiunea Umbria.
Buna dimineata! Ne apropiem de finalul maratonului timisorean si dorim sa-l incheiem cu un finis puternic. De la ultimul apel facut la sfarsitul lui iulie am ajuns la peste 7.400 de semnaturi. Apelam la un finis puternic sa trecem cu cit mai multe semnaturi peste cele 7.500 de semnaturi propuse. Apelul de astazi este apelul final, dar nu oportunitatea finala de a semna Declaratia de la Timisoara. Declaratia va ramine disponibila sa fie semnata si in continuare. Va rugam deci semnati in continuare Declaratia si dati-o la cit mai multi prieteni, cunostinte si membri de familie sa o semneze. Va multumim inca o data foarte mult pentru ca ati stat linga noi cu multa rabdare si ne-ati ajutat sa incheiem cu bine campania de semnaturi. Va uram tututuror numai bine si multa sanatate. Dumnezeu sa va rasplateasca toata osteneala. IMPORTANT! Pentru a valida semnătura on - line este necesar sa confirmati dand click pe linkul pe care il veti primi in adresa de email.
CONSILIUL EUROPEI
Semnaturile date de dumneavoastra insa nu vor ramine doar pe hirtie sau online. Ele vor fi folosite pentru a promova vocea voastra a tuturor peste tot unde vom avea ocazia sa pledam valorile familiei si valorile crestine. In doar citeva saptamini vom inainta semnaturile Consiliului Europei cu prilejul unei rezolutii care e dezbatuta la ora actuala acolo privind drepturile copilului.
Videoclip - Papa Benedict al XVI-lea – Construiţi pe Cristos, stânca noastră. Spuneţi Da lui Dumnezeu, construiţi pe stâncă, nu ascultaţi de promisiunile unor paradisuri artificiale şi efemere
S-a încheiat un eveniment religios şi totodată istoric: beatificarea marelui Papă Ioan Paul al II–lea. Beatificarea (declararea ca Fericit) este o etapă care precede canonizarea (declararea ca sfânt). Pentru beatificare e necesar un miracol recunoscut prin mijlocirea sa. În cazul Papei Ioan Paul al II – lea este vorba de Marie Simon Pierre Normand, o călugăriţă vindecată de parkinson. Pentru canonizare e necesară şi confirmarea celui de-al doilea miracol. Deja au ajuns sute de cazuri la Vatican şi urmează a fi investigate. Vaticanul nu se pronunţă cu uşurinţă în confirmarea miracolelor. Numeroase comisii formate din medici, oameni de ştiinţă şi teologi investighează cazurile supranaturale înainte de a se pronunţa verdictul de miracol.
Joaquin Navarro-Valls, fost purtător de cuvânt al papei polonez timp de 21 de ani, şi-a exprimat convingerea că Ioan Paul al II-lea este deja sfânt. "Biserica nu face sfinţi, doar îi recunoaşte. Ioan Paul al II-lea era deja sfânt", a subliniat el.
Până şi cuvintele de laudă sunt prea sărace pentru a exprima sfinţenia sa! Papa Ioan Paul al II - lea a pus în practică iubirea creştină! Iradia iubire prin toată fiinţa lui! „În orice privire a sa, în orice gest al său – o iubire imensă” - Videoclip în cinstea Fericitului Papă Ioan Paul al II – lea
Recomand şi articolele:
PS Petru Gherghel, Episcop Romano - Catolic de Iaşi: Fericitul Ioan Paul al II-lea. O floare la fereastra cerului
Nu există biruinţă fără efort, fară luptă, fără jertfă. Numai prin efort, prin luptă, prin jertfă se poate ajunge la fericire. Acest lucru ni-l spune însuşi Domnul nostru Isus Cristos prin următoarele cuvinte: Adevăr, adevăr vă spun că, dacă bobul de grâu căzut în pământ nu moare, rămâne singur, iar dacă moare, aduce mult rod. (In. 12, 24)
Domnul Isus Cristos a suferit, a murit şi a înviat ca să ne deschidă calea spre fericirea veşnică, dar mai departe mântuirea depinde şi de efortul nostru. El a suferit, a murit şi a înviat pentru noi fără de noi, dar nu ne poate mântui fără de noi, fără colaborarea noastră. Domnul Isus Cristos a trecut din moarte la viaţă, iar noi să trecem, prin pocăinţă, de la păcate la viaţa cea nouă a harului său şi, din orice Biserică am face parte, să fim creştini adevăraţi, nu doar cu numele sau de formă. Sa nu rămânem doar la suprafaţă, doar la forme fara fond. Să fim pământ rodnic, nu pământ pietros pentru cuvântul lui. Prin liberul arbitru omul poate valorifica jertfa Domnului Isus Cristos sau o poate face inutilă pentru el. Deci, să valorificăm jertfa Domnului Istus Cristos, să nu o facem inutilă pentru noi! Un Paşte fericit cu credinţă, speranţă şi iubire! Cristos a înviat!
Un articol interesant, cu titlul "La Înviere nu poţi ajunge decât urcând mai întâi Golgota"- interviu cu Laurenţiu Dumitru
Pe data de 14 martie 2011 au fost lansate două platforme, una pe Youtube şi cealaltă pe Facebook, dedicate Papei Ioan Paul al II-lea, realizate de Postul Centro Televisivo Vaticano (CTV) şi de Radio Vatican. Acestea sunt actualizate zilnic cu videoclipuri din timpul pontificatului marelui Papă Ioan Paul al II – lea şi vor fi utilizate inclusiv pentru transmiterea ceremoniei de beatificare (declarare de Fericit) a Papei Ioan Paul al II - lea, care va avea loc pe data de 1 mai în Piaţa San Pietro din Roma.
23.03.2011, Vatican (Catholica) - Într-o săptămână, o pagină Facebook creată pentru Papa Ioan Paul al II-lea în vedea apropiatei sale beatificări a atras aproape 33.000 de fani. Iar numărul fanilor paginii create de Radio Vatican şi de Centrul de Televiziune a Vaticanului cu acordul Consiliului Pontifical pentru Comunicaţiile Sociale, creşte minut de minut.
În doar câteva zile, materialele video publicate pe pagină, precum şi pe noul canal YouTube, au fost vizionate de 50.000 de ori în medie; unele au fost accesate şi de peste 100.000 de ori. Pagina Facebook a strâns deja două milioane de vizite. Pr. Federico Lombardi, directorul Radio Vatican şi al Centrului de Televiziune al Vaticanului, a spus că Sfântul Scaun este “foarte bucuros de modul cum decurg lucrurile”. “Prin această iniţiativă noi am răspuns tuturor celor ce ne-au cerut să folosim reţelele sociale pentru pregătirea beatificării”, eveniment prevăzut pentru 1 mai.
Pr. Lombardi a mai spus că săptămâna aceasta vor fi oferite materiale video cu Papa vorbind în diferite limbi, din cadrul călătoriilor sale prin lume, dar şi de la momente din Vatican. Până acum au fost publicate 40 de clipuri. O serie de materiale rezumă câte un an din pontificatul Papei, accentul căzând pe călătorii. Mai jos puteţi vedea anul 1999, când Pontiful de origine poloneză a vizitat şi România.
APEL UMANITAR DE URGENŢĂ PENTRU SALVAREA VIEŢII UNEI ELEVE CU TUMORĂ DE LA COLEGIUL NAŢIONAL - O MODALITATE DE A PUNE ÎN PRACTICĂ IUBIREA DE SEMENI
O modalitate de a pune in practica iubirea si solidaritatea fata de semeni. Ana Teodora TUDOSE este eleva in clasa a XIIB, la Colegiul National din Iasi. Recent a descoperit ca are probleme de sanatate care nu ii permit sa-si continue scoala sau viata in mod normal. Are o tumora epifizala, iar interventia chirurgicala trebuie facuta urgent. Operatia costa in jur de 100.000 de euro si aceasta suma trebuie stransa in cel mai scurt timp pentru a fi operata in Germania. Parintii ei nu isi permit sa acopere toate costurile si va rugam sa punem mana de la mana pentru a salva o viata. Pentru mai multe detalii accesati blog-ul ul următor, unde puteti vedea RMN-urile (localizarea tumorii), conturile unde se poate depune orice suma de bani si alte detalii
Va rog semnati petitia pentru protejarea Catedralei Sfantul Iosif - Salvati Locurile de Suflet - Protejati Catedrala Sfantul Iosif si monumentele istorice de patrimoniu:
LIGA STUDENŢILOR din Universitatea de Ştiinte Agricole şi Medicină Veterinară IAŞI, în colaborare cu
EPISCOPIA ROMANO – CATOLICĂ IAŞI
BISERICA ORTODOXĂ NAŞTEREA DOMNULUI–MATERNITATEA CUZA VODĂ IAŞI
CAPELA NAŞTEREA MAICII DOMNULUI – MATERNITATEA ELENA DOAMNA IAŞI
FACULTATEA DE FILOSOFIE ŞI ŞTIINŢE SOCIAL–POLITICE A UNIVERSITĂŢII "AL. I. CUZA" IAŞI
ASOCIAŢIA FAMILIA ŞI VIAŢA ROMAN
ANUNŢĂ CONFERINŢA CU TITLUL
DEZVĂLUIRI, DOVEZI ŞI MĂRTURII DESPRE AVORT ŞI METODELE ARTIFICIALE DE CONTRACEPŢIE. DEZVĂLUIREA DEZINFORMĂRII DELIBERATE CU PRIVIRE LA EFECTELE ACESTORA, DATORITĂ INTERESELOR FINANCIARE URIAŞE ALE PRODUCĂTORILOR
CARE VA AVEA LOC MARŢI, 25 MAI 2010, DE LA ORA 18.00,
LA INSTITUTUL DE AGRONOMIE, ÎN AMFITEATRUL A2 INSTITUT
INVITAŢI:
● Preot Dan Damaschin, Biserica Naşterea Domnului, Maternitatea Cuza Vodă, Iaşi – Viaţa – Drept uman sau dar al lui Dumnezeu?
● Drd. Augustin Cezar Vieru, Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social – Politice, Univ. “Al. I. Cuza” Iaşi – Dezvăluiri, dovezi şi mărturii despre consecinţele nocive grave asupra sănătăţii ale sterilizării şi metodelor artificiale de contracepţie şi despre efectele avortive ale multora dintre aceste metode. Dezvăluirea dezinformării deliberate în legătură cu aceste consecinţe datorită intereselor financiare uriaşe ale producătorilor.
● Preot Felix Roca, Episcopia Romano – Catolică Iaşi – Salvaţi omul care încă nu s-a născut, ameninţat de omul care s-a născut!
● Dr. Med. Antoneta Smău– Efecte avortive ale metodelor artificiale de contracepţie.Consecinţe nocive grave ale avortului, sterilizării şi ale metodelor artificiale de contracepţie.
● Consilier familial Iuliana Petruţ, Asociaţia Familia şi Viaţa, Roman –Metodele naturale de planificare familială (bazate pe modalităţi de identificare a perioadelor fertilă şi nefertilă) - alternative la metodele artificiale de contracepţie.
● Preot Ioan Răzvan Scurtu, Capela Naşterea Maicii Domnului, Maternitatea Elena Doamna, Iaşi – Avortul, sterilizarea şi metodele artificiale de contracepţie – încălcări ale inviolabilităţii vieţii umane.
Precizare: Metodele naturale (bazate pe modalităţi de identificare a perioadelor fertilă şi nefertilă) nu sunt dăunătoare sănătăţii şi nu costă nimic. Metodele naturale sunt şi morale (nu sunt păcate) cu două condiţii: dacă dacă se recurge la ele după căsătorie şi dacă soţii au un motiv serios (întemeiat) pentru a amâna sau a evita concepţia unor noi copii. Dacă soţii recurg la metodele naturale fară a avea un motiv serios, atunci devin şi ele păcate. Dar metodele artificiale de contracepţie (atât cele care au acţiune avortivă, cât şi cele care împiedică efectiv concepţia), pe lângă faptul că au efecte nocive grave asupra sănătăţii, sunt şi păcate (cu excepţia câtorva cazuri singulare când e neapărat necesar să fie folosite cu alt scop, nu cu scop contraceptiv, iar efectul contraceptiv survine ca un efect secundar). Despre acest lucru sunt informaţii pe parcursul acestui blog, dar mai ales pe blogul Dreptul la viaţă:
ÎN ÎNCHEIEREA CONFERINŢEI VA FI PREZENTAT FILMUL DOCUMENTAR STRIGĂTUL MUT, REALIZAT DE MEDICUL GINECOLOG ŞI OBSTETRICIAN BERNARD NATHANSON. ACEST MEDIC A FOST INIŢIAL PRO AVORT, DAR, CÂND ŞI-A DAT SEAMA CĂ AVORTUL E CRIMĂ, A RENUNŢAT SĂ MAI FACĂ AVORTURI ŞI A DEVENIT ACTIVIST PRO LIFE (PENTRU VIAŢĂ). CA ACTIVIST PRO LIFE A REALIZAT ACEST DOCUMENTAR DESPRE AVORT ŞI A FĂCUT PUBLICE MANIPULAREA ŞI MINCIUNILE PE CARE LE SPUN CEI CARE SUNT PRO AVORT.
DOCUMENTARUL STRIGĂTUL MUT, SUBTITRAT ÎN ROMÂNĂ, SE POATE VIZIONA ACCESÂND SITE-UL
LIGA STUDENŢILOR DIN UNIVERSITATEA DE ŞTIINTE AGRICOLE ŞI MEDICINĂ VETERINARĂ, în colaborare cu UNIVERSITATEA DE MEDICINĂ ŞI FARMACIE IAŞI FACULTATEA DE TEOLOGIE ROMANO – CATOLICĂ IAŞI FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ IAŞI FACULTATEA DE FILOSOFIE ŞI ŞTIINŢE SOCIAL – POLITICE IAŞI ASOCIAŢIA FAMILIA ŞI VIAŢA ROMAN
ANUNŢĂ CONFERINŢA CU TITLUL
DREPTUL LA VIAŢĂ AL PERSOANEI UMANE ÎNCEPÂND DIN MOMENTUL CONCEPŢIEI
CARE VA AVEA LOC MARŢI, 16 MARTIE, DE LA ORA 19.00, LA INSTITUTUL DE AGRONOMIE, ÎN AMFITEATRUL A2 INSTITUT
INVITAŢI:
●Prof. Dr. Vasile Astărăstoae, Rector al Universităţii de Medicină şi Farmacie Iaşi, Preşedinte al Colegiului Medicilor din România – Bioetica: dreptul la viaţă versus libertatea procreaţiei
●Preot Prof. Iosif Enăşoaie, Facultatea de Teologie Romano – Catolică, Iaşi – Sacralitatea vieţii şi protejarea ei încă din momentul concepţiei
●Preot Prof. Ioan Cristinel Teşu, Facultatea de Teologie Ortodoxă, Iaşi - Avortul şi metodele artificiale de contracepţie – încălcări ale dreptului sfânt la viaţă
●Dr. Dodun Ana, Medic Obstetrică şi Ginecologie, Asociaţia Medicilor Catolici, Iaşi – Consecinţe nocive grave ale avortului şi ale metodelor artificiale de contracepţie. Efecte avortive ale metodelor artificiale de contracepţie
●Prof. Maria Gherghel şi Consilier familial Iuliana Petruţ, Asociaţia Familia şi Viaţa, Roman – Metodele naturale de planificare familială (bazate pe modalităţi de identificare a perioadelor fertilă şi nefertilă) - alternative la metodele artificiale de contracepţie
●Drd. Augustin Cezar Vieru, Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social – Politice – Omul este persoană umană din momentul concepţiei – argumente din ştiinţă, filosofie şi religie
Precizare: Metodele naturale (bazate pe modalităţi de identificare a perioadelor fertilă şi nefertilă) nu sunt dăunătoare sănătăţii şi nu costă nimic. Metodele naturale sunt şi morale (nu sunt păcate) cu două condiţii: dacă dacă se recurge la ele după căsătorie şi dacă soţii au un motiv serios pentru a amâna sau a evita concepţia unor noi copii. Dacă soţii recurg la metodele naturale fară a avea un motiv serios, atunci devin şi ele păcate.
Dar metodele artificiale de contracepţie (atât cele care au acţiune avortivă, cât şi cele care împiedică efectiv concepţia), au şi efecte nocive grave asupra sănătăţii, sunt şi păcate (cu excepţia câtorva cazuri singulare când e neapărat necesar să fie folosite cu alt scop, nu cu scop contraceptiv, iar efectul contraceptiv survine ca un efect secundar).
Ecumenismul este curentul de deschidere, apropiere si dialog intre confesiunile crestine.
Intre confesiunile crestine, cele mai apropiate sunt Bisericile Catolica si Ortodoxa, care sunt Biserici surori si merg spre refacerea unitatii din primul mileniu crestin. Invatatura Bisericilor Catolica si Ortodoxa este aproape la fel, diferentele dogmatice fiind foarte putine, mai mult existand diferente de ritual.
Din orice Biserica am face parte (catolica, ortodoxa sau protestanta), important este sa fim crestini autentici, care punem in practica preceptele crestine, nu crestini doar cu numele, doar de forma, "de spoiala". Din pacate, la noi in tara este mult formalism, “forme fara fond”. Multi merg doar pe forme fara fond, fara continut. La ce i-ar folosi cuiva ca se numeste catolic, ortodox sau protestant daca nu ar trai ca un adevarat catolic, ortodox sau protestant?
In inchisorile comuniste se rugau impreuna catolici, ortodocsi si protestanti, fara a tine cont de diferente si fara dispute dogmatice, avand cu totii un prigonitor comun: regimul comunist. Tot la fel si azi, trebuie sa strangem randurile si sa luptam impreuna, pentru ca si azi exista provocari multiple: secularismul, avortul, homosexualitatea, prostitutia, pornografia si multe altele.
In plus, chiar actualul Patriarh Daniel, pe cand era inca Mitropolit, la una dintre intalnirile ecumenice a spus ca numai in unitate putem face fata provocarilor actuale. Deci, numai in unitate, numai luptand impreuna suntem puternici. Tot IPS Daniel a mai spus ca doar aici pe pamant suntem separati, insa Biserica cereasca este dincolo de separarile noastre, fiind in unitate.
Diavolii vor sa ne tina separati, ca sa nu fim puternici. Dumnezeu doreste unitatea, insa realizarea unitatii depinde si de deschiderea si efortul uman. Cuvantul “diabolos” in limba greaca inseamna “cel care divide”, “cel care separa”. Una dintre principalele actiuni ale diavolilor este de a introduce diviziunea, separarea in Biserici, in societate, in familii, etc. Separarea Bisericilor e actiune distructiva, facuta de diavoli prin oameni, dupa principiul malefic “separa si stapaneste”. Actiunea benefica este inversa separarii, este actiunea ecumenica de deschidere si dialog, care, in timp, poate duce la unitate. Unirea face puterea. Unii resping ecumenismul deoarece il inteleg gresit, confundadu-l cu sincretismul religios dintre religiile lumii. Tin sa subliniez, in acest sens, ca ecumenismul este numai intre confesiunile crestine, pe cand intre Bisericile crestine si religiile necrestine este doar dialog religios, care nu poate duce la unitate. Deci ecumenismul este cu totul diferit de sincretismul religios de tip “ghiveci” dintre religiile lumii, pe care il incearca unii in mod artificial.
Un exemplu concret de ecumenism este faptul ca acum mai multi ani, un tanar ortodox, care suferea de o boala grava, a fost ajutat sa se opreze in strainatate cu fonduri din partea Bisericii Catolice. Si mai pot fi multe exemple de acest fel.
Tinand cont de toate acestea, trebuie sa constientizam ca a trecut timpul inchiderii si exclusivismului, timp in care Bisericile erau cu spatele una la alta, inchise fiecare in propria carapace. In anul 1964, cand a avut loc stergerea anatemelor reciproce dintre Bisericile Catolica si Ortodoxa iar papa Paul al VI – lea s-a imbratisat cu patriarhul ortodox Atenagoras I, a sosit in mod oficial timpul deschiderii, dialogului si colaborarii. De atunci s-au facut pasi importanti pe aceasta cale.
Astazi ierarhii Bisericilor intensifica dialogul in vederea refacerii unitatii crestine. In acest sens, accesand linkul urmator, puteti citi o stire recenta si importanta, in care se arata ca Episcopul Patriarhiei Bulgariei pentru Europa Centrala si de Apus si-a exprimat dorinta de refacere a unitatii crestine cat mai rapid posibil :
Motto : Dacă tabla înmulţirii sau teorema lui Pitagora ar avea precepte morale, s-ar găsi mulţi să le nege adevărul. (Nicolas Malebranche)
Precizări iniţiale:
- O rugăminte: Este bine să-i îndrumaţi şi pe alţii spre acest articol şi în general spre acest blog.
- Sunt foarte multe dovezi că există Dumnezeu şi viaţa veşnică de dincolo de moarte. În textul următor voi reda câteva dintre ele. Prin textul următor argumentele şi dovezile existenţei lui Dumnezeu nu sunt epuizate nici pe departe. Mai sunt multe alte argumente şi dovezi care arată existenţa lui Dumnezeu şi a vieţii de dincolo de moarte, încât ar putea fi scrise tomuri întregi.
În primul rând Dumnezeu ne-a revelat existenţa sa şi a vieţii veşnice de dincolo de moarte. Cuvântul Revelaţie provine din expresia latină "retro velum dare", adică "a da vălul la o parte, a descoperi". În contextul religios, revelaţia înseamnă manifestarea lui Dumnezeu, comunicarea lui Dumnezeu. Revelaţia este prima realitate a religiei creştine. Ea ne ajută să cunoaştem mântuirea la care suntem chemaţi, precum şi mijloacele necesare pentru a ajunge la această mântuire. Revelaţia este un dar al lui Dumnezeu, o iniţiativă liberă a Lui, care vine în întâmpinarea oamenilor, se pune în contact cu ei, dialoghează cu ei şi le arată mijloacele necesare pentru a ajunge la mântuire.
Sunt două tipuri principale de Revelaţie : naturală şi supranaturală. Putem cunoaşte existenţa lui Dumnezeu pe două căi principale:
- Prin lumina naturală a raţiunii umane - revelaţia naturală. Prin aceasta cunoaştem în mod indirect existenţa lui Dumnezeu, prin analogie, pornind de la creaţie;
- Prin faptul că Dumnezeu însuşi s-a descoperit oamenilor în mod supranatural – revelaţia supranaturală.
Referindu-se la Revelaţia naturală şi la Revelaţia supranaturală, Galileo Galilei spunea că cele două izvoare (Cartea Naturii şi Cartea Scripturii) provin, amândouă, de la Dumnezeu, deci nu pot fi în conflict.
1) Revelaţia naturală:
Este revelaţia lui Dumnezeu prin intermediul operelor creaţiei. Universul este ca o mare carte deschisă care ne vorbeşte despre Dumnezeu. Fiinţele acestei lumi reflectă mai mult sau mai puţin perfecţiunile lui Dumnezeu. În creaţie, Dumnezeu oferă oamenilor o neîntreruptă mărturie despre el însuşi dar, din păcate, nu toţi se înalţă cu mintea de la creaţie la Creator. Operele creaţiei sunt ca o primă manifestare a lui Dumnezeu faţă de oameni, o mărturie permanentă a lui Dumnezeu faţă de omenire.
a) Mărturia macrocosmosului şi a microcosmosului despre existenţa lui Dumnezeu:
Mergând pe firul cauzelor secundare, ajungem la Cauza principală necauzată la rândul ei, Cauza tuturor cauzelor, Dumnezeu, Fiinţa Supremă care nu are început, există din veşnicie şi a creat universul din nimic. Acesta este, rezumat într-o frază, argumentul cosmologic. Dumnezeu, care este dincolo de timp, pur şi simplu ESTE, a intrat în timpul nostru şi s-a revelat prezentându-se astfel: „Eu sunt Cel care sunt.” (Ex. 3,14)
Noi nu putem să înţelegem existenţa lui Dumnezeu din veşnicie (faptul că nu are început), pentru că trăim în timp.
Un alt argument, mai concludent şi mai clar decât cel cosmologic, este argumentul teleologic:
Toată creaţia "vorbeşte" despre Dumnezeu, atât macrocosmosul, cât şi microcosmosul. Fiinţele acestei lumi reflecă, mai mult sau mai puţin, perfecţiunile lui Dumnezeu. Privind prin microscop şi văzând câtă complexitate şi ordine există în molecule şi atomi, ne putem da seama de Fiinţa Inteligentă Supremă din spatele creaţiei. În limba engleză există o expresie, intelligent design, care ilustrează faptul că universul este creat în mod inteligent de Dumnezeu. Acest design inteligent îl vedem atât în macrocosmos, cât şi într-o moleculă la microscop. Este vorba de argumentul teleologic al existenţei lui Dumnezeu, dedusă din complexitatea şi designul inteligent al creaţiei, de aceea mai este numit şi argumentul designului. Fizica, biologia, matematica şi teologia sunt în strânsă legătură. În occident există chiar disciplina de studiu matematică teologică.
Jacques Loew a devenit credincios practicant la vârsta de 20 de ani, după ce a fost cuprins de uimire văzând regularitatea cristalelor de zăpadă. Mai târziu, ca preot muncitor la Marsilia, a făcut un apostolat foarte rodnic printre docherii din port, învăţându-i să privească cerul prin telescop sau picioruşul unei albine la microscop.
Chiar splendoarea unei flori, a unui apus sau răsărit de soare constituie semne ale existenţei lui Dumnezeu. Psalmistul scrie: „Mare este Domnul în Sion şi până-ntr-un fir de iarbă pe pământ. ” (Ps. 124, 4)
În esenţă, argumentul teleologic susţine că această organizare şi proiectare din univers este dovada existenţei unui Creator inteligent al universului. Există un proiect în univers în sensul creării condiţiilor apariţiei vieţii şi omului, nu în sensul predestinării vieţilor oamenilor. Deci, în proiectul lui Dumnezeu, libertatea şi responsabilitatea voinţei umane rămân neatinse.
În privinţa creării condiţiilor apariţiei vieţii şi omului putem aminti principiul antropic, care susţine că parametrii universului sunt reglaţi în mod special pentru a permite ca viaţa umană să existe. Existenţa elementelor antropocentrice (elemente care permit să existe viaţa umană) în lumea în care trăim este un indiciu pozitv al proiectării inteligente. În acest sens, putem aminti mărimile constante universale. De exemplu, dacă pământul s-ar situa la numai câteva sute de kilometri mai aproape sau mai departe de soare, nu ar fi în măsură să aibă viaţă pe el. Dacă elementele din atmosfera terestră ar avea proporţii diferite cu numai câteva procente, orice vieţuitoare de pe pământ ar muri.
Dacă vechii greci au numit universul cosmos, care înseamnă podoabă, ordine, aceste atribute nu pot fi datorate hazardului sau întâmplării, deoarece ştiinţa modernă a dovedit că fenomenele din lume se află într-o strânsă interdependenţă şi determinare, ceea ce ne arată că există Dumnezeu, Fiinţa inteligentă Supremă care a proiectat şi creat universul.
Isaac Newton şi-a exprimat uimirea în faţa sistemului nostru solar astfel: Acest sistem deosebit de frumos format din soare, planete şi comete a putut apărea doar prin sfatul şi stăpânirea unei Fiinţe inteligente şi puternice.
Astrofizicianul Robert Jastrow spune : "Datele atronomice ne conduc la viziunea biblică a originii lumii." (Ian G. Barbour, Când ştiinţa întâlneşte religia – Adeversare, străine sau partenere?, Ed. Curtea Veche, Bucureşti 2006, p. 77)
Modul în care universul e reglat foarte precis, astfel încât să poată apărea viaţa inteligentă este un argument pentru existenţa unui Proiectant suprem.
Însăşi existenţa omului este o dovadă a existenţei lui Dumnezeu care a creat lumea, pentru că ar fi absurd ca omul să fi apărut datorită întâmplării oarbe. În acest sens, Montesquieu spunea : "Fatalitatea oarbă care ar fi creat fiinţe raţionale este cea mai mare absurditate !"
Un ateu nu are nicio justificare pentru necredinţa sa chiar dacă nu ar avea niciun fel de informaţie religioasă, deoarece existenţa lui Dumnezeu se poate deduce chiar numai din creaţie (chiar dacă nu ar exista revelaţia supranaturală), după cum spune şi psalmistul : "Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria. O zi istoriseşte alteia acest lucru, o noapte dă de ştire alteia despre el." (Psalm 18, 1-2) precum şi Sfântul Apostol Pavel în scrisoarea către romani : "În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui, se vad lămurit, de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Aşa că [necredincioşii] nu se pot dezvinovăţi." [necredincioşii nu se vor putea scuza că n-au ştiut](Romani 1:20). Credinţa e o condiţie necesară pentru mântuire, pentru fericirea veşnică, dar nu e suficientă, după cum vom vedea. Sfântul Apostol Iacob a scris: "După cum trupul fără duh este mort, tot aşa şi credinţa fără fapte este moartă." (Iacob 2, 26)
Un ateu poate fi iertat dacă face pocăinţă pentru păcatul ateismului, ca şi pentru orice alt păcat.
Ateismul nu are niciun temei. Nu este niciun argument şi nicio dovadă că Dumnezeu nu există, dimpotrivă, sunt foarte multe argumente şi dovezi că există. Faptul că nu-l putem vedea pe Dumnezeu şi nu putem vedea viaţa de dincolo de moarte, asta nu înseamnă că nu există. Dumnezeu şi viaţa de dincolo de moarte sunt la fel de reale ca şi lumea materială, deşi sunt invizibile pentru noi.
Despre ignoranţa ateilor şi a celor indiferenţi faţă de religie, marele matematician, fizician şi filosof francez Blaise Pascal scria:
"Această superficialitate, într-o chestiune în care este vorba de ei înşişi, de veşnicia lor, de fiinţa lor, mă irită mai mult decât mă înduioşează; mă uimeşte şi mă înspăimântă. E un monstru pentru mine.
În zadar se îndepărtează ei cu gândul de la veşnicia care îi aşteaptă, căci nu o pot nimici negândindu-se la ea...
Cel care se îndoieşte şi care nu cercetează este totodată şi nedrept şi foarte nenorocit. Iar dacă, în această stare, el este liniştit şi satisfăcut, dacă se făleşte cu ea şi dacă se arată mândru, dacă din ea face subiect al bucuriei şi al deşertăciunii sale, n-am termeni să calific o atât de extravagantă creatură.
Unde se pot căpăta asemenea simţăminte? Ce motiv de bucurie găseşte cineva în a nu mai aştepta decât mizerii fără sfârşit ?
Ce motiv de vanitate de a te crede în întunecimi de nepătruns şi cum este posibil un astfel de raţionament la un om cu judecată ?
Şederea aceasta liniştită în ignoranţă este un lucru monstruos a cărui extravaganţă şi stupiditate trebuie arătată celor care îşi petrec astfel viaţa, pentru a-i face să-şi dea seama de ce se petrece în ei înşişi şi pentru a-i ruşina prin arătarea nebuniei lor.
Există oameni indiferenţi faţă de ruina fiinţei lor şi de pericolul unei eternităţi de mizerie. Această poziţie a lor mi se pare nefirească, deşi faţă de celelalte lucruri ei iau cu totul altă atitudine : se tem până şi de cele mai mici dintre ele, le prevăd, le simt."(Blaise Pascal – Cugetări, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti 1992)
În Psalmul 13,1 este scris: "Zis-a cel nebun în inima sa: "Nu este Dumnezeu".", adică a afirma sau a crede că nu există Dumnezeu este o absurditate.
Filosoful francez Claude Tresmontant susţine că "ateismul este de negândit, dacă se ţine cont de datele experimentale obiective care se observă astăzi graţie ştiinţelor experimentale. Ateismul este incompatibil cu realitatea evoluţiei cosmice, fizice şi biologice.
Din cauza opţiunii sale ontologice preliminare, ateismul modern, la fel ca şi păgânismul antic, este obligat să atribuie universului proprietăţi fizice care nu pot fi deduse din experienţă şi pe care ştiinţele experimentale le-au arătat acum ca fiind false: neînceputul, neevoluţia, neconsumabilitatea sau neîmbătrânirea. Ateismul modern, exact ca şi păgânismul antic, pentru a putea subzista este constrâns să deducă din propria afirmare iniţială proprietăţi fizice nu numai neverificabile, ci false. Este constrâns să deducă o fizică dintr-o metafizică preliminară pusă a priori: ceea ce reprezintă culmea ghinionului pentru o filozofie care se pretinde ştiinţifică, exemplu marxismul."
Unii s-ar putea întreba : De ce cunoaştem existenţa lui Dumnezeu prin raţiune şi prin Revelaţie, iar nu în mod direct, prin evidenţă (prin vedere directă) ? La această întrebare se pot da trei răspunsuri complementare :
a) Dacă am avea o evidenţă a existenţei lui Dumnezeu, n-ar mai avea nicio valoare credinţa. Dacă ar dori, Dumnezeu ar putea pur şi simplu să apară în faţa întregii lumi pentru a arăta că El există. Însă, dacă ar face acest lucru, nu ar mai avea valoare credinţa. Isus i-a zis apostolului Toma:"Toma, pentru că M-ai văzut, ai crezut. Ferice de cei ce n-au văzut, şi au crezut." (In. 20,29).
Pe lângă credinţă este nevoie şi de urmarea cuvântului lui Dumnezeu, aşa cum vom vedea pe parcursul textului.
b) Noi avem şi spirit şi trup, dar Dumnezeu nu are trup, El este doar spirit. Deci noi, fiind şi fiinţe corporale, materiale, nu-l putem vedea pe Dumnezeu, care este spirit pur. Lui Moise, Dumnezeu i s-a arătat sub diferite forme: de exemplu, pe muntele Horeb, Dumnezeu i-a vorbit din mijlocul unui rug care ardea fără să se consume. Când Moise a cerut să-i vadă faţa, Dumnezeu i-a zis: "Faţa Mea însă nu vei putea s-o vezi, că nu poate vedea omul faţa Mea şi să trăiască." ( Ex. 33,20 ).
c) Dumnezeu este Fiinţa Personală infinită şi absolută, iar noi, ca fiinţe tot personale, însă limitate în privinţa raţiunii, nu-l putem înţelege pe deplin, nu-l putem cuprinde pe deplin cu mintea noastră umană limitată, de aceea, deşi ne-a revelat existenţa sa, pe de altă parte Dumnezeu rămâne ascuns, inefabil. Evagrie din Pont spunea: „Dumnezeu nu poate fi cuprins de mintea umană; dacă ar fi cuprins, n-ar mai fi Dumnezeu.”
Blaise Pascal spune despre Dumnezeu că se descoperă, dar nu în mod evident: pe de o parte se descoperă, dar pe de altă parte rămâne ascuns, „Deus absconditus” („Dumnezeu ascuns” sau „Dumnezeu tainic”). Atributul „ascuns” sau „tainic” se referă atât la faptul că nu-l putem vedea pe Dumnezeu, cât şi la faptul că nu-l putem înţelege cu mintea noastră mărginită. În legătură cu acest aspect iată câteva fragmente din cartea Cugetăria lui Blaise Pascal :
"Şi astfel voind să apară clar în ochii celor ce-l caută din toată inima lor şi să rămână ascuns celor ce fug cât pot de el, a moderat cunoaşterea sa, în aşa fel că a dat semne evidente despre sine celor ce umblă pe căile lui şi semne confuze celor ce nu-l caută deloc.
Lucrurile sunt destul de clare pentru cei ce doresc să vadă şi destul de obscure pentru cei ce fac contrariul.
Ceea ce se vede în lume nu arată nici o lipsă totală, nici o prezenţă evidentă a Divinităţii, ci prezenţa unui Dumnezeu care se ascunde : totul poartă acest caracter.
Dacă niciodată n-ar fi apărut nimic despre Dumnezeu, această lipsă veşnică ar fi echivocă şi ar putea tot aşa de bine să se refere la absenţa oricărei Divinităţi ca şi la nevrednicia oamenilor de a-l cunoaşte. Dar faptul că el apare uneori şi nu totdeauna alungă echivocul. O singură dată dacă apare, el există pentru vecie. De aici nu se poate trage altă concluzie decât că există un Dumnezeu.
Dacă n-ar exista locuri neclare, omul nu şi-ar da seama de slăbiciunea sa. Dacă n-ar exista deloc lumină, omul n-ar nădăjdui niciun remediu. Astfel, nu este numai drept, ci şi de folos pentru noi ca Dumnezeu să fie în parte ascuns şi în parte descoperit, deoarece este tot atât de periculos pentru om de a cunoaşte pe Dumnezeu, fără a cunoaşte propria sa mizerie ca şi de a cunoaşte mizeria sa fără a cunoaşte pe Dumnezeu." (Blaise Pascal – Cugetări, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti 1992)
Marele sfânt şi filosof Thoma de Aquino a formulat cinci argumente sau căi pentru a demonstra existenţa lui Dumnezeu, printre care şi argumentul teleologic (calea a cincea).
Una din formele cele mai populare ale acestui argument a fost dată de William Paley (1743-1805), arhidiaconul de la Carlisle. Paley spunea că, dacă cineva găseşte pe un câmp gol un ceasornic, el va trage pe bună dreptate concluzia că acesta a avut un ceasornicar care l-a proiectat. La fel, dacă privim la proiectul mult mai complex al lumii, al universului, ajungem la concluzia că în spatele acestui proiect este un mare Proiectant.
Schematic, acest argument poate fi prezentat în felul următor:
1. Un ceas arată că a fost întocmit de un proiectant pentru un scop inteligent (să măsoare timpul)
2. Universul evidenţiază (mai bine decât un ceas) existenţa unui proiect.
3. Dacă un ceas presupune un ceasornicar, atunci pentru univers este necesar un Proiectant mult mai mare şi mai inteligent.
Nimeni nu poate susţine că există un calculator electronic fără o inteligenţă umană care să-l gândească şi să-l contruiască. Tot la fel nu ar putea exista un creier cu treisprezece miliarde de piese (neuroni), fiecare având funcţia ei precisă, mai complicat decât orice calculator electronic, dacă nu ar exista o gândire care să-l fi realizat.
Robert Clark întăreşte argumentul teleologic, folosind legea a doua a termodinamicii, după cum urmează:
1. Orice lucru a avut un început şi un începător.
2. Universul a avut un început (fapt evidenţiat de legea a doua termodinamicii)
a) Universul se degradează, de aceea nu poate fi veşnic;
b) O remontare a universului prin sine însuşi nu este probabilă (pentru că nu există nici un mod ştiinţific de a o explica).
3. De aceea, universul a avut un începător.
4. Acest începător trebuie să fie:
a) Inteligent, pentru că a realizat o planificare anticipată (planificare anticipată a creaţiei, nu şi a vieţilor oamenilor, care depind în cea mai mare măsură de alegerile deliberate ale fiecărui om);
b) Moral, pentru că a dat în mod evident valoare creaţiei;
De vreme ce inteligenţa şi moralitatea sunt nişte caracteristici ale personalităţii, începătorul universului trebuie să fie personal. El poate fi mai mult decât personal, dar nu poate fi mai puţin decât personal.
Diferitele niveluri de realitate ne arată că existenţa nu se desfăşoară numai pe un singur plan sau nivel, cel văzut şi pipăit de noi, ci sunt mai multe niveluri sau lumi. Conform descoperirilor fizicii cuantice de la începutul secolului XX, s-a putut constata că materia, la nivel subatomic, nu mai este formată din corpusculi, ci din unde. Corpusculii sunt mai subtili decât substanţele, pe care le vedem şi le pipăim. Undele sunt mai subtile decât corpusculii, fiind la un alt nivel de realitate. Trupul nostru este compus din substanţe, iar substanţele, la rândul lor sunt compuse din corpusculi şi din unde. Iată deja mai multe niveluri de realitate care există în acelaşi timp. Sufletul este la un nivel de realitate mult mai subtil, imaterial; sufletul este eul omului, este însăşi persoana noastră care animă trupul.
Ştiinţa şi religia sunt diferite, dar nu contradictorii, ci complementare (se completează). Numai ştiinţa superficială intră în conflict cu religia, însă ştiinţa adâncă îl conduce pe om spre religie. Francis Bacon spunea: "Puţina gustare a ştiinţei poate duce la ateism, dar adâncirea ştiinţei îl aduce pe om la Dumnezeu" (adică adâncirea ştiinţei îl aduce pe om la convingerea că există Dumnezeu).
Întâlnirea religiei şi ştiinţei în domeniul fizicii cuantice - o ramură a fizicii destul de nouă - este încă o dovadă în plus, că, cu cât adâncim cercetările în ştiinţă, cu atât întâlnim mai mult adevărurile religiei. Jean Staune afirmă că o asemenea cunoaştere ştiinţifică, cum e cea oferită de fizica cuantică, este semnificativă nu numai pentru respingerea materialismului, ci şi prin aceea că ne oferă o modalitate de a vorbi despre Dumnezeu: "Ştiinţa ne-a sugerat, prin intermediul fizicii cuantice, faptul că singură nu poate furniza o imagine completă a realităţii. Ea a oferit un punct de pornire pentru o cale de a înţelege existenţa lui Dumnezeu, deoarece lumea nu se mai limitează la nivelul nostru de realitate." (Ian G. Barbour, Când ştiinţa întâlneşte religia – Adeversare, străine sau partenere?, Ed. Curtea Veche, Bucureşti 2006, p. 133)
S-a constatat că, dincolo de câmpul cuantic, dincolo de undele de energie şi lumină, există substratul de informaţie şi raţionalitate, aflat în spatele energiei şi materiei.
Astăzi oamenii de ştiinţă, după ce au pătruns în lumea microcosmosului şi au depăşit teoria mecanicistă despre univers prin fizica cuantică, încep să se apropie de ordinea logică sau raţională care se află la temelia cosmosului. Unii dintre ei afirmă că particulele elementare nu mai sunt considerate individualităţi permanente ci manifestări ale unui câmp cuantic în care materia şi toate mişcările ei sunt produse de un fel de câmp informatic subiacent. Fizicianul Hamilton merge mai departe şi susţine că "o particulă nu se desfăşoară în lumea reală decât într-o mişcare de undă născută dintr-un ocean de informaţii, ca un mare val de apă care este produs de mişcarea generală a oceanului." (Cf. Jean Guitton, Dumnezeu şi ştiinţa, Ed. Harisma, 1992, p. 112).
Biochimistul şi teologul Arthur Peacocke susţine că evenimentele nu se desfăşoară după un plan prestabilit, ci cu o impreviziblă originalitate. Există un proiect al lui Dumnezeu în creaţie, la nivel de intenţii, dar multe dintre aceste intenţii se actualizează în funcţie de liberul arbitru al omului, care este co - creator creat. În gândirea procesuală, Dumnezeu reprezintă sursa ordinii şi, de asemenea, sursa noutăţii. Dumnezeu aduce înaintea lumii noi posibilităţi, dar lasă deschise alternativele, stimulând astfel răspunsul entităţilor lumii. În calitate de sursă a noutăţii, Dumnezeu este prezent în interiorul desfăşurării fiecărui eveniment, însă nu determină niciodată rezultatul în mod unilateral. Pentru teologii creştini procesuali, care se bazează atât pe teologia Bibliei, cât şi pe filosofia proceselor, Dumnezeu se autolimitează, îşi autolimitează atotputernicia, pentru a nu încălca liberul arbitru al omului, şi este conducătorul şi inspiratorul unei comunităţi interdependente de fiinţe.
Oamenii de ştiinţă îşi dau seama că, dincolo de realitatea materială există o realitate spirituală, "o vastă gândire pe care, după o jumătate de secol de tatonări, noua fizică începe să o înţeleagă" (Ibidem, p. 75)
Ştiinţa, care a trecut progresiv de la reprezentarea materialistă a universului văzut la energie şi de la energie la reprezentarea informatică, a ajuns să sesizeze această ordine raţională, această raţionalitate care se află la temelia întregului cosmos şi pe care teologia a pus-o în evidenţă cu multe secole înainte de orice întreprindere ştiinţifică modernă.
Puţini ştiu că unul dintre principalii făuritori ai teoriei big bangului, Georges Lemaître, era monsenior, şi că Papa Pius al XII-lea a luat poziţie publică în favoarea teoriei big bang - ului, afirmând că această teorie confirmă relatarea biblică a creaţiei.
Fizicianul Max Planck scrie că lumea sensibilă nu este singura care există şi că ştiinţa intuieşte şi recunoaşte realitatea superioară, metafizică, care scapă experimentului empiric: "Tot ceea ce vrem să spunem este că lumea sensibilă nu este singura care există, ci mai există şi o altă realitate superioară, inaccesibilă experimentului empiric, dar pe care ştiinţa o intuieşte şi o recunoaşte. Cunoaşterea ştiinţifică a lumii îl pune pe savant să cerceteze şi să descopere aceste structuri adânci ale existenţei." (Max Planck, L’image du monde dans la physique moderne, ed. Gonthier, Zurich, 1949, p. 67)
Max Planck mai scrie: “Oricât de profund am ajunge cu cercetările, nu găsim nici o contradicţie între religie şi ştiinţă, ci dimpotrivă, o concordanţă esenţială. Religia şi ştiinţa nu se exclud, cum cred unii, ci se completează.” (Max Planck,ibidem)
Ştiinţa a descoperit recent că particulele elementare ale microcosmosului nu sunt nici numai corpusculi, nici doar unde, ci simultan şi una şi alta: "Pornind de aici, Heisenberg a fost primul care a înţeles că starea de complementaritate între aspectul de particulă şi cel de undă în materie pune sfârşit pentru totdeauna dualismului cartesian între materie şi spirit. Şi un aspect, şi celălalt, sunt elemente complementare ale singurei şi unicei realităţi. Astfel se modifică, profund şi ireversibil, concepţia despre separaţia fundamentală între spirit şi materie." (Cf. Jean Guitton, Dumnezeu şi ştiinţa, Ed. Harisma, 1992, p. 107) Această descoperire are un caracter epocal şi este mai importantă decât orice revoluţie copernicană, fiindcă din momentul în care materia este atât corpuscul cât şi undă, aceasta înseamnă că materia poate fi transfigurată, că materia se poate spiritualiza şi transforma în lumină, aşa cum afirmă teologia dintotdeauna.
Şi savantul Albert Einstein a folosit cunostinţele de fizică cuantică în descoperirile sale. La fel ca mulţi alţi savanţi, şi Albert Einstein era convins de existenţa lui Dumnezeu şi a vieţii veşnice de dincolo de moarte şi spunea: „În veacul nostru materialist, singurii oameni de ştiinţă serioşi sunt oamenii profund religioşi.” De asemenea, Einstein susţine că în univers există o infinită raţiune superioară şi că cine pretinde că el e ateu înseamnă că nu a înţeles teoriile sale ştiinţifice: „Orice om de ştiinţă serios trebuie să încerce un sentiment religios neputând să-şi imagineze că armonia pe care o descoperă s-a putut face de la sine. În acest univers incomprehensibil se descoperă o infinită raţiune superioară. Opinia actuală care pretinde că eu sunt ateu, este eronată. Acela care susţine acest lucru nu a înţeles teoriile mele ştiinţifice. ” Elogiind Turnul Eiffel de la Paris, Einstein a scris în cartea de onoare: „Admiraţia mea pentru inginerul Eiffel, arhitectul turnului şi cea mai mare admiraţie pentru cel mai mare Arhitect, care a creat universul, Dumnezeu! ” Albert Einstein afirmă că "religiozitatea lui (a omului de ştiinţă) stă în uimirea extaziată faţă de armonia legităţii naturale, în care se dezvăluie o raţiune atât de superioară, încât orice gândire cu sens şi orânduire omenească reprezintă un reflex cu totul neînsemnat." Einstein mai spunea că „Religia fără ştiinţă e şchioapă, iar ştiinţa fără religie e oarbă.”
El afirmă că ceea ce nu este materie şi nu se poate simţi şi măsura este cu mult mai mult decât materia şi că oamenii de ştiinţă au început să-şi dea seama mai clar de acest lucru începând cu descoperirea spectrului electromagnetic: "Până în secolul XX realitatea a fost ceea ce oamenii puteau atinge, mirosi, vedea şi auzi. De la prima publicare a spectrului electromagnetic, oamenii au învăţat că ceea ce ei pot atinge, mirosi, vedea şi auzi este mai puţin de o milionime a realităţii."
În legătură cu descoperirile ştiinţifice şi invenţiile: dacă sunt constructive şi sunt folosite pentru binele umanităţii sunt benefice. Descoperirile ştiinţei şi invenţiile nu trebuie în nici un caz să fie folosite în scopuri rele.
Ideea că religia s-ar opune ştiinţei sau că optând pentru una te împotriveşti celeilalte este anulată de realitatea de azi care ne arată că numeroşi savanţi au fost şi sunt profund religioşi. Cei mai mulţi dintre cercetători au înţeles că fără credinţă în Dumnezeu nu se poate dobândi adevărata cunoaştere.
Filosoful român Ioan Petru Culianu a vorbit şi a scris despre "a patra dimensiune" (dimensiunea fiinţelor spirituale) şi despre călătorii în lumea de dincolo. În revista Incognito din 1990 , Culianu a publicat un studiu foarte interesant care se numea Trusa istoricului pentru a patra dimensiune. Tema lumilor multidimensionale şi a universului cvadridimensional domină textul. Josef Zöllner, astronom şi profesor la Universitatea din Leipzig, atribuia a patra dimensiune existenţei fiinţelor spirituale.
Blaise Pascal a experimentat starea de extaz mistic. Misticii descriu starea de extaz ca fiind însoţită de sentimentul unei certitudini superioare. Sufletul se simte atunci reînnnoit pe un plan mai înalt. Revelator în această privinţă este faimosul Memorial al lui Pascal. El însemnase pe un petec de pergament cele simţite într-o stare de extaz. Petecul a fost găsit după decesul lui, cusut în căptuşeala hainei. Pascal nu-l scrisese decât pentru sine. În acest text el încearcă să exprime în cuvinte cele simţite în starea de extaz mistic. Iată o parte din acest text : "Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isac, Dumnezeul lui Iacob, nu al filosofilor şi savanţilor. Certitudine. Certitudine. Sentiment. Bucurie. Pace. Dumnezeul lui Isus Cristos."
Mulţi autori au explorat recent şi alte paralele dintre ştiinţă şi religie. De exemplu, în ştiinţă, comunicarea informaţiei permite comparaţii foarte interesante cu viziunea biblică referitoare la rolul Cuvântului divin în creaţie. Informaţia (ADN – ul organismelor vii, programele informatice, structurile neuronale cerebrale) este un concept important în mai multe discipline ştiinţifice. John Polkinghorne a emis ipoteza conform căreia acţiunea divină în lume poate fi considerată o comunicare de informaţie. Cuvântul poate fi considerat o comunicare de informaţie de la Dumnezeu către lume. John Polkinghorne şi alţii au declarat că Dumnezeu influenţează istoria evoluţiei prin intermediul comunicării de informaţie, în moduri care nu contravin nici legii conservării energiei, nici altor legi ştiinţifice. Polkinghorne vede în acţiunea lui Dumnezeu un impuls de informaţie pură. În teoria haosului, un impuls energetic infinitezimal produce o foarte amplă schimbare în sistem. El sugerează că, referindu-ne la acţiunea lui Dumnezeu, putem extrapola teoria haosului la situaţia – limită de energie nulă, spre deosebire de teoria cuantică, în care există o diferenţă energetică zero între potenţialele alternative, astfel că nu este necesară o extrapolare. Polkinghorne susţine că acţiunea lui Dumnezeu este un impuls nonenergetic de informaţie, care dă expresie unor modele holistice. Selecţia pe care o operează Dumnezeu în gama posibilităţilor prezente în cadrul proceselor haotice poate scoate la iveală structuri noi, precum şi tipuri de ordine care să exemplifice principii de organizare sistemică de înalt nivel.
La fel ca în cazul informaţiei genetice şi al limbajului uman, înţelesul mesajului trebuie desluşit în cadrul unui context de interpretare mai larg. Logosul divin nu este o structură abstractă de idei, precum formele eterne ale lui Platon sau precum un program de calculator, deoarece una dintre intenţiile lui Dumnezeu a fost aceea de a crea persoane iubitoare şi responsabile, nu procesatori inteligenţi de informaţie.
Încredinţarea că realitatea are un caracter în esenţă mental a avut începutul încă din antichitate. Pitagoreicii susţineau că relaţiile matematice constituie realitatea fundamentală a naturii, iar platonicienii considerau această lume o reflexie imperfectă a unei lumi a formelor eterne şi perfecte. Mai târziu, în secolul al XVII – lea, Johannes Kepler spunea că „perfecţiunea geometrică” reprezintă cauza pentru care planetele urmează orbite eliptice exacte, deoarece „Dumnezeu geometrizează întotdeauna”.
Iată şi o carte cu dovezi ale existenţei lui Dumnezeu. Poate fi citită direct pe internet, fără a fi necesar să fie descărcată în calculator: http://www.profamilia.ro/apologetica.asp?urme
b) Există şi creaţie şi evoluţie biologică:
În legătură cu creaţia şi evoluţia biologică, greşeala unora este că merg doar pe logica terţului exclus : „sau...sau... ” „ sau creaţie sau evoluţie”. Dar este şi logica terţului inclus : „ şi...şi... ” „şi creaţie şi evoluţie”. Dumnezeu a îmbinat creaţia cu evoluţia biologică. Creaţia specială se aplică doar omului, nu şi celorlalte specii. Deci, omul a fost creat de Dumnezeu în mod special, ca o coroană a creaţiei văzute. În plus, între om şi animal există deosebiri esenţiale (nu doar deosebiri graduale), pentru că omul, spre deosebire de animal, este făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. (Când vorbim despre chipul lui Dumnezeu ne referim atât la un chip spiritual, cât şi la un chip trupesc, ambele accepţiuni ale chipului fiind revelate prin întruparea Domnului Isus Cristos).
Legat de originea fiinţei umane, poate fi admis un proces evolutiv cu privire la natura sa corporală, însă în cazul sufletului, dat fiind că este spiritual, este necesară o acţiune creatoare directă din partea lui Dumnezeu, întrucât ceea ce este spiritual nu poate să fie iniţiat de ceea ce nu este spiritual. Există o discontinuitate între materie şi spirit. Spiritul nu poate să apară din materie. De aceea, între om şi celelalte fiinţe vii există o discontinuitate, un "salt ontologic".
Pierre Teilhard de Chardin a dezvoltat o teorie în care se împletesc creaţionismul şi evoluţionismul. Iar Jacques Monod (n. 1910), medic şi biochimist francez (premiul Nobel pentru psihologie şi medicină, în 1965 pentru lucrări de biochimie şi genetică) scria: Nu-i exclus că aşa au evoluat toate, dar nu fără Dumnezeu. Creaţia nu a fost doar în momentul iniţial, ci continuă prin evoluţie. Evoluţionismul nu poate fi la întâmplare, ci este dirijat de Dumnezeu. Creaţia nu s-a oprit niciodată. Actul de creaţie e un gest uriaş, continuu, trasat pe tot parcursul timpului. El continuă încă. Omul este chemat să participe şi el la creaţie, în calitate de co-creator creat.
Folosirea de trei ori în primul capitol din cartea Genezei a verbului ebraic „bara” (a crea), sugerează acţiunile creatoare ale lui Dumnezeu în privinţa celor trei niveluri principale: universul, viaţa şi conştiinţa. În descrierea biblică, pământul şi apele (mineralul) sunt activate spre rodirea viului (vegetalele şi animalele), biologia devenind suport pentru evenimentul uman al conştiinţei.
Conflictul dintre evoluţionism şi creaţionism se datorează unei greşite înţelegeri a situaţiei.
Pentru sfântul Maxim Mărturisitorul, întemeierea faptului e cristologică: Tatăl creează universul privind chipul lui Cristos (Pentru că Dumnezeu este dincolo de timp şi la el toate sunt prezente, a privit chipul lui Cristos întrupat, cu mult înainte de întrupare). Şi pentru că Cristos are structură teandrică (Divino – umană), niciun moment al istoriei creaţiei nu se desfăşoară în afara acestei paradigme ori altfel decât printr-un act al sinergiei, al conlucrării dintre supranatural şi natural (în sensul prezenţei Divine active pe tot traseul devenirii universului), aşa cum în Cristos cele două firi (Divină şi umană) se manifestă simultan şi unitar. Scriptura nu intenţionează propunerea unei ştiinţe, ci o relatare teologică şi teleologică. În acest context, metaforele din Cartea Genezei trebuie privite cu mai multă atenţie şi înţelese ca afirmări ale unei istorii exemplare, fără ca aceasta să presupună o descriere ştiinţifică a facerii universului, a vieţii şi a omului.
Potrivit observaţiei lui Lossky, se poate spune că, după cum ştim că Dumnezeu există, fără a şti exact cum este el, tot la fel, ştim că el a făcut lumea, fără a şti exact cum a făcut-o.
Dumnezeu l-a creat pe om din pământ şi din tot ce conţine acesta (elementele pământului). Aceasta înseamnă că, pentru a-l înfăptui pe om, Dumnezeu s-a folosit de întreaga natură şi de evoluţia acesteia, dar, mai mult, a însufleţit omul din propriul Duh. Dumnezeu l-a creat pe om după chipul său, adică l-a făcut fiinţă spirituală, cu inteligenţă şi voinţă şi în acest scop i-a transmis un principiu de viaţă, care este sufletul. A crea înseamnă a aduce la existenţă din nimic. În ceea ce priveşte trupul, este de remarcat că, luând citatul biblic chiar în sens literal, nu se spune că Dumnezeu ar fi creat (adică ar fi făcut din nimic) corpul omului, ci că s-a folosit de "ţărâna pământului", deci de un lucru creat în prealabil. Citatul nu impune deci o veritabilă creaţie a trupului primului om (o creaţie din nimic); el dă să se înţeleagă mai curând că Dumnezeu s-a servit de o materie preexistentă, fără a preciza de ce natură era ea.
Prin urmare, textul biblic lasă poarta larg deschisă ipotezei evoluţiei, după care trupul ar fi cu siguranţă rezultatul transformărilor succesive al unei materii create. Din aceste motive, cea mai mare parte a teologilor din zilele noastre primesc cu simpatie această părere pe care enciclica Papei Pius XII a îngăduit oficial să fie reţinută ca ipoteză ştiinţifică. Ei sunt totuşi cu toţii de acord să admită că Dumnezeu a trebuit să intervină nu numai dirijând evoluţia, ci direct, pentru a adapta acest trup - fruct al evoluţiei - la sufletul care urma să-i fie transmis.
Evoluţie şi creaţie nu sunt două noţiuni care se contrazic: ceea ce este creat poate evolua după legile interne pe care Creatorul i le-a dat. Dumnezeu se impune şi mai evident în teoria evoluţiei, deoarece există o precizie şi o înţelepciune care guvernează succesiunea speciilor de-a lungul veacurilor. Nu este oare curios faptul că, încă din primele secole ale creştinismului, scriitori bisericeşti cu mare renume au interpretat citatele din Geneză cu o libertate cel puţin echivalentă aceleia care presupune ipoteza transformistă (evoluţionistă)? De exemplu, Sfântul Grigore de Nyssa scrie: "De la primul impuls creator toate lucrurile au existat virtual, ca un fel de forţă seminală proiectată pentru naşterea tuturor lucrurilor în univers; însă nici una nu avea încă o existenţă distinctă şi actuală" (Sfântul Grigore de Nyssa, în Migne. P. G. t. XLIX. col. 72) Iar sfântul Augustin scrie: "După părerea mea Dumnezeu a creat la început toate fiinţele deodată, pe unele în mod real, pe altele în principiile lor ... Aşa cum într-o sămânţă se găsesc reunite, într-un mod invizibil toate părţile care trebuie să se dezvolte cu timpul într-un arbore, astfel trebuie să ne reprezentăm şi lumea care, în momentul când Dumnezeu a creat simultan opera sa, conţinea în mod virtual şi cauzal lucrurile pe care pământul le-a produs, înainte ca ele să se fi dezvoltat de-a lungul timpului, aşa cum le cunoaştem". (Sfântul Augustin. De Genesi ad litteram, passim)
Evoluţia a avut loc prin selecţie, însă nu numai naturală, dacă avem în vedere principiul sinergiei (a îmbinării dintre natural şi supranatural). Faptul evoluţiei se poate explica, din punctul de vedere al teologiei patristice, printr-un principiu al sinergiei, proiectat de Logosul dumnezeiesc mai înainte de a fi universul.
Keith Ward spune că Dumnezeu este îndrumătorul unui proces evolutiv care include legitatea, întâmplarea, emergenţa şi noutatea. Creativitatea este inerent temporală, sensibilă şi contingentă. Teologul – filosof Nancey Murphy şi fizicianul teoretician George Ellis susţin o teologie a kenozei care acceptă atât autolimitarea divină, cât şi pe cea umană: răspunsul potrivit faţă de un Dumnezeu kenotic este o relaţie kenotică cu Dumnezeu şi cu toată creaţia. Dumnezeu nu ne impune ascultarea, ci aşteaptă răspunsul nostru liber în calitate de agenţi morali. În mod similar, Dumnezeu nu intervine coercitiv, respectând astfel integritatea ordinii create. Murphy şi Ellis afirmă că procesul evoluţiei a fost unul lent şi dureros.
William Hubert Vanstone spune că răul este inevitabil în procesul îndelungat al creaţiei. Dumnezeu trebuie să aştepte răspunsurile din partea creaţiei. El extinde vechea temă a kenozei (autolimitarea lui Dumnezeu). În actul întrupării sale, Dumnezeu a renunţat la atotputernicie şi chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, s-a smerit pe Sine, ascultător făcându-se până la moarte, şi încă moarte pe cruce.(Fil. 2, 7–8).
Teoria evoluţiei e perfect compatibilă cu Biblia, a declarat arhiepiscopul Gianfranco Ravasi, ministrul Culturii din Vatican. Ravasi a făcut aceste declaraţii cu prilejul organizării la Vatican, între 3 şi 7 martie 2009, o conferinţă prilejuită de aniversarea a 150 de ani de la publicarea volumului Asupra originii speciilor, în care Darwin şi-a expus teoria evoluţiei. Evenimentul a reunit în egală măsură oameni de ştiinţă, teologi şi filosofi.
Arhiepiscopul Ravasi a mai spus că teoriile lui Darwin n-au fost niciodată condamnate de Biserica Catolică, după cum nici cărţile lui n-au fost interzise. Papa Pius al XII-lea a declarat, în 1950, că Biserica Catolică nu interzice studiul evoluţiei, iar Papa Ioan Paul al II-lea a spus, în 1995, că evoluţionismul încetase să fie o “simplă ipoteză” pentru catolici. Astfel, Vaticanul nu sprijină interpretarea literală a întregii cărţi a Genezei. De exemplu, cele şase zile ale creaţiei lumii sunt de fapt epoci sau ere. În acest sens, Biserica Catolică susţine un evoluţionism teist (dirijat de Dumnezeu), spunând că nu există niciun motiv pentru care Dumnezeu nu s-ar fi putut folosi de un proces evolutiv în creaţie.
Lamarck şi Darwin, pe ale căror idei materialiştii moderni şi-au edificat sistemul, credeau în Dumnezeu:
Jean-Baptiste de Lamarck: Natura nefiind o inteligenţă, nefiind nici măcar o fiinţă, ci numai o ordine a lucrurilor, constituind o putere în întregime supusă legilor, această natura, zic, nu este însuşi Dumnezeu. Ea este produsul sublim al voinţei sale atotputernice. Astfel, voinţa lui Dumnezeu este pretutindeni exprimată prin funcţionarea legilor naturii, pentru că aceste legi vin de la El. Iar această voinţă nu poate fi limitată, puterea din care ea emană neavând limite. (Lamarck, Histoire naturelle des animaux sans vertébres, I, ediţia a doua, Editura Baillière, Paris, 1885, pag. 267)
Charles Darwin: O altă cauză a credinţei în existenţa lui Dumnezeu, care ţine de raţiune iar nu de sentimente, mă impresionează prin greutatea sa. Ea provine din extrema dificultate - sau mai bine zis din imposibilitatea - de a concepe acest imens si prodigios Univers, cuprinzând omul şi facultatea sa de a privi în viitor, ca pe rezultatul unui destin şi al unei necesităţi oarbe. Cugetând astfel, mă simt nevoit să admit o Cauză primară cu un spirit inteligent. (La vie et la correspondance de Charles Darwin par De Varigny, I, Editura Reinwald, Paris, 1888, pag. 363)
Aşa cum spuneam, nu toată cartea Genezei trebuie interpretată literal, ci unele pasaje, cum sunt cele ale creaţiei în şase zile, trebuie interpretate simbolic, metaforic. Helmut Hofling arată cum cele şase “zile” din cartea Genezei sunt de fapt cele şase ere geologice: - era arhaică (prima zi) - era algonkiană sau precambrianul (a doua zi) - paleozoicul (a treia zi) - mezozoicul (a patra zi) - era neozoică are două zile care se împart astfel: - terţiarul (a cincea zi) - cuaternarul (era în care suntem şi care continuă de fapt) este a şasea zi « Odihna » lui Dumnezeu în ziua a şaptea, se poate încadra în acel « deja...şi nu încă » al Împărăţiei sale. Dumnezeu este în afara timpului ; timpul curge pentru noi, dar la Dumnezeu toate sunt prezente, astfel că, Împărăţia lui Dumnezeu, deşi pentru noi e « în construcţie », putem considera că, pentru Dumnezeu, e prezentă deja. Asta nu înseamnă nicidecum că Dumnezeu stă undeva în afara creaţiei. Dumnezeu se îngrijeşte de creaţie, dar doreşte şi din partea noastră implicare liberă şi efort.
Tot cu ajutorul logicii terţului inclus, putem înţelege că Isus Cristos este totodată şi Dumnezeu şi om. Denis de Rougemont spunea că fără practica creştinismului - a Dumnezeului-om - fizicienii n-ar fi ajuns niciodată să accepte că fotonul poate fi, în acelaşi timp, şi undă şi corpuscul. Deci şi fizica ne arată practic logica terţului inclus, prin faptul că fotonul, particula luminii, este şi undă şi corpuscul, în acelaşi timp.
De asemenea, tot cu ajutorul logicii terţului inclus putem înţelege că Dumnezeu este şi iubitor şi drept. În iubirea lui, Dumnezeu ne dă iertare dacă ne întoarcem la el în viaţa pămantească, iar dreptatea lui se manifestă mai ales după moarte, în sensul că nu-i poate primi în rai şi pe păcătoşii care n-au făcut pocăinţă de păcate pe pământ.
c) Există în om un "desiderium", care înseamnă "dorinţă de fericire totală", " dorinţă de fericire până la stele". Dorinţa de fericire i-a fost sădită omului în suflet de Dumnezeu. Acestei dorinţe de fericire totală îi corespunde realitatea împlinirii ei în Dumnezeu, care va fi acordată celor ce vor ajunge la mântuire, la fericirea veşnică. Fericirea adevărată şi veşnică poate fi găsită numai în Dumnezeu. Oricât de mulţi bani ar avea omul şi oricât de împlinit ar fi pe pământ, tot îi va rămâne în suflet acest "desiderium", această dorinţă de împlinire totală, "până la stele", care poate fi găsită numai în Dumnezeu. Orice om are în suflet această dorinţă de fericire, de împlinire totală, numai că unii o caută unde nu este, sau o caută pe căi greşite, în loc să caute împlinirea ei în Dumnezeu.
d) Câteva exemple de scriitori, foşti atei, care au devenit creştini
Scriitorul francez André Frossard a fost intâi ateu, apoi a devenit creştin şi a scris cartea Dumnezeu există, eu L-am întalnit, precum şi Întrebări despre Dumnezeu, care sunt traduse în limba română şi le recomand.
Un alt exemplu de ateu care a devenit creştin este scriitorul francez Paul Claudel. Şi exemplele pot continua.
e) Mărturii ale oamenilor de ştiinţă referitoare la existenţa lui Dumnezeu, a vieţii veşnice de dincolo de moarte şi a armoniei dintre religie şi ştiinţă
Savantul român Nicolae Constantin Paulescu, care a descoperit insulina, scria: „Demonstraţia existenţei unei cauze primare a vieţii, imateriale, unice şi înţelepte, este termenul sublim la care ne conduce fiziologia. Această cauză primară este Dumnezeu. Prin urmare, omul de ştiinţă nu se poate mulţumi să spună: Cred în Dumnezeu, ci trebuie să afirme : Ştiu că Dumnezeu este.” (Nicolae Constantin Paulescu - Fiziologie filosofică. Noţiunile de suflet şi Dumnezeu în fiziologie, Editura Anastasia, Bucureşti, 1999, pag. 115)
Nicolae C. Paulescu mai scrie: „În ceea ce mă priveşte, afirm sus şi tare că sunt tot aşa de sigur de existenţa sufletului ca de orice adevăr bine stabilit de ştiinţa experimentală. Şi această siguranţă nu este o simplă credinţă, ci o convingere profundă, dobândită în mod ştiinţific.” (Nicolae Constantin Paulescu, ibidem, pag. 110).
Iar despre materialism şi ateism Nicolae Paulescu scrie: „Astăzi, o mişcare de reacţie împotriva încălcărilor pe care Materialismul şi corolarul său, Ateismul, le săvârşesc asupra domeniului ştiinţei, începe să se producă pretutindeni, în Franţa şi mai ales în Germania. Să sperăm, prin urmare, că în curând ştiinţa va ajunge să scape de acest parazit, care nu numai că o compromite, dar o şi paralizează, împiedicându-i progresul.” (Nicolae Constantin Paulescu, ibidem, pag. 129)
„Ideea de Dumnezeu este o noţiune fundamentală, fără de care ştiinţa cade în absurd. Materialismul ateu a năpădit societatea modernă, care l-a primit orbeşte tocmai pentru că el s-a dat drept expresia ştiinţei, drept rezultatul sau sinteza celor mai recente descoperiri ale ei. El s-a servit de prestigiul ştiintei - deşi, ca sistem, este însăşi negaţia acesteia - ca să impună mulţimii semi-savanţilor, incapabili să-i priceapă ipocrizia. Prin ei, s-a introdus în şcoli (unde, în mod laş, a exploatat şi exploatează candoarea şi naivitatea copiilor sau a tinerilor neexperimentaţi, care nu au nici cunoştinţe suficiente, nici spirit critic destul de dezvoltat pentru a deosebi minciuna de adevăr) şi a otrăvit astfel, cu doctrinele sale răufăcătoare, mai multe generaţii. Ca orice eroare, materialismul înseamnă ignoranţă -fie prin lipsa de cultură, fie prin lipsa de inteligenţă, fie prin caracterul pătimaş. La şaptesprezece ani, eram materialist pentru că nu aveam decât o sumă foarte restrânsă de cunoştinţe asupra naturii; pentru că raţiunea mea nu era încă dezvoltată, aşa că, neavând spirit critic, credeam tot ce auzeam şi citeam; pentru că mă lăsam prins în cursa perfidei afirmaţii că oamenii de ştiinţă sunt toţi materialişti. Ei bine, dacă de atunci nu aş fi dobândit, printr-un studiu continuu, noi cunştinţe asupra naturii brute şi asupra fiinţelor vieţuitoare, sau dacă, din nenorocire, facultăţile mele intelectuale ar fi rămas în acel stadiu infantil, sau dacă nu aş fi constatat că adevăraţii savanţi resping sistemul materialist, atunci aş fi şi astăzi o victimă a acestei doctrine.” (Nicolae Constantin Paulescu, ibidem, pag. 119 – 120).
Alte exemple:
Wernher von Braun (1912-1977), inginer american de origine germană. Creatorul fusibilelor V2 şi al rachetelor spaţiale americane. A scris multe articole despre ştiinţă şi credinţă. într-o conferinţă ţinută la Colegiul Belmont din Carolina de Nord, în iunie 1972 spunea: “Ştiinţa nu este incompatibilă cu religia. În timp ce ştiinţa ne învaţă tot mai multe despre creaţiune, religia ne învaţă tot mai mult despre Creator!”
Între cuvintele care-i plăceau mai mult să le citeze erau cele spuse de astronautul american Frank Borman, după misiunea astronavei Apollo 8, care de Crăciun în anul 1968 a înconjurat luna. Celor care după acest Crăciun petrecut în spaţiu îl întrebau dacă a văzut pe Dumnezeu (aluzie care se referea la cosmonautul sovietic Titov, care în 6 aug. 1961 după întoarcerea sa din spaţiu a declarat că nu l-a întâlnit pe Dumnezeu), Frank Borman răspundea: “Nu, pe Dumnezeu nu l-am văzut, dar am văzut clar dovezile existenţei Sale”. Werhner von Braun mai spunea: “Cu cât vom înţelege mai bine universul, cu atât vom admira mai mult pe Creator!”
Jurien de la Graviere, preşedinte al Academiei de Ştiinte din Paris, in C. R. Acad. des Sciences, şedinţa din 27 decembrie 1886, p. 1293: „Botanica este o ştiinţă care, cu umilinţă, se mulţumeşte să-l admire pe Creator în operele sale”.
Duane T. Gish, biochimist, spunea în legătură cu genomul (codul genetic) uman: „Pe măsură ce acumulăm toate aceste informaţii despre genomul uman, descoperim că ele dezvăluie complexitatea şi interdependenţa acestui material. El arată că la origine stă intervenţia unui Creator inteligent.” De asemenea, raportul echipei care a realizat analiza completă şi harta genetică a omului arată că întâmplarea nu putea produce o structură atât de complexă şi perfectă precum structura genetică.
Karl Linne, mare savant suedez, primul care a stabilit sistematizarea botanică, spunea: “Din papilele limbii unui ateu, eu voi dovedi existenţa lui Dumnezeu. ”
Carl Gustav Jung, psihanalist, spunea: “Eu nu cred că există Dumnezeu. Eu sunt sigur că există.”
Hervé Faye, astronom ilustru, membru al Academiei de Ştiinte: „Şi cum inteligenţa noastră nu s-a facut ea insăşi, trebuie să existe o inteligenţă superioară din care derivă a noastră. Şi cu cât ideea pe care ne-o vom face despre această inteligenţă supremă va fi mai înaltă, cu atât ne vom apropia mai mult de adevăr; nu riscăm să ne înşelăm considerând-o drept autoarea tuturor lucrurilor, raportând la ea aceste splendori ale Cerurilor care au deşteptat cugetarea noastră; şi, în fine, iată-ne pregătiţi să înţelegem şi să primim formula tradiţională: Dumnezeu, Tatal, atotţiitorul, făcătorul cerului şi al pământului...”. (Faye Sur l'origine du monde. Theories cosmogoniques des anciens et des modernes, Ed. Gauthier-Villars, Paris, 1884, p. 9)
Pierre P. Grasse, biolog, membru al Academiei de ştiinţe din Paris, răspunde întrebării cu privire la ştiinţă şi credinţă: “Este sigur că ştiinţa nu îndepărtează pe om de Dumnezeu, ci dimpotrivă, ea îl conduce direct spre El.”
Arthur S. Eddington (1882-1946), astronom şi fizician englez. El a determinat masa, temperatura şi constituţia a numeroase stele. Spunea: “Fizica modernă ne conduce în mod necesar la Dumnezeu!”
Louis Pasteur, descoperitorul bacteriologici şi al virusului turbării, omul de ştiinţă de la care începe o nouă eră în medicină şi microbiologie, spunea că, odată cu adâncirea cercetării, creşte şi credinţa sa: “Eu sunt credincios ca un ţăran breton, tocmai fiindcă am cercetat. Iar dacă aş cerceta şi mai mult aş fi credincios ca o ţărancă bretonă.”
Astronomul Johannes Kepler (1571-1630) şi-a rezumat crezul afirmând: “Sunt creştin”. L-a recunoscut pe Dumnezeu drept "Creatorul plin de bunăvoinţă, care a adus în fiinţă natura din nimic". Legile descoperite de el, ale mişcării planetare, au fost rezultatul credinţei în Dumnezeu, ca Dumnezeu al ordinii, şi nu al haosului. În cartea sa, Armonia lumilor, publicată în 1619, pentru a prezenta cel de-al treilea principiu al mişcării planetare, Kepler scria: "Mare este Dumnezeu, Domnul nostru, mare este puterea Sa şi întelepciunea Lui nu are sfârşit. " Afirmatiile lui Kepler reflectă credinţa creştină pe care acest mare om de ştiinţă a avut-o: "Văd acum că, prin strădaniile mele, Dumnezeu este slăvit şi în astronomie, întrucât cerurile spun slava lui Dumnezeu."
Guglielmo Marconi (1874-1937), fizician italian, a realizat primele linii de telegrafie fără fir. Premiul Nobel în 1909. De pe vasul său din marea Mediterană a aprins lămpile de la Congresul euharistic ţinut la Sidney în Australia. Un fapt fără precedent! El zicea: “Ştiinţa singură nu poate lămuri multe mistere, în primul loc, al existenţei noastre: cine suntem, de unde venim şi unde mergem? Eu declar cu mândrie că sunt creştin. Credinţa o am nu numai ca membru al Bisericii Catolice dar şi ca om de ştiinţă!”
Wilder Smith, doctor în ştiinţe naturale şi filosofie, profesor la Universitatea din Illinois, scrie: “În momentul de faţă savanţii au explorat nenumărate căi de a explica originea vieţii şi a omului, de pe o bază pur materială, în cadrul dimensiunilor de timp şi spaţiu cunoscute azi. Dar s-a constatat că nu pot explica aceste fapte pe baza legilor tridimensionale proprii lumii în care trăim (termodinamica, spaţiul, gravitaţia) adăugând şi timpul, de ce şovăim să introducem o altă dimensiune, aceea a supranaturalului? Negreşit vedem că toate în natură se conduc după un anumit plan, anumite reguli şi legi, care se succed neîncetat, şi la materie şi la fiinţele vii. Dacă există acest plan, şi nu-l putem tăgădui, trebuie să postulăm şi existenţa unui planificator. Iar dacă acest planificator nu este găsit în dimensiunile materiei pe care omul o cunoaşte, trebuie să admitem că el se găseşte în afara acestor dimensiuni. Dar dacă nu înţelegem această dimensiune nu-i putem nega existenţa.”
Este vorba de un plan al lui Dumnezeu în sensul proiectului creaţiei pe care l-am explicat la început, adică în sensul că parametrii universului sunt proiectaţi şi reglaţi în mod special ca să conducă la apariţia vieţii şi a omului. Nu e vorba de un plan în sensul de predestinare a vieţii omului, pentru că, în cadrul acestui plan al creaţiei, omul are liberul arbitru, adică libertatea voinţei de a alege între bine şi rău, deci are responsabilitatea alegerilor sale. Dumnezeu ştie unde vom ajunge (în rai sau în iad) în funcţie de alegerile pe care le vom face pe pământ şi în funcţie de starea în care ne va găsi clipa decesului (cu sufletul curăţit sau necurăţit de păcate), dar această preştiinţă a lui Dumnezeu nu înseamnă predestinare, pentru că avem liber arbitru şi Dumnezeu nu predestinează alegerile noastre. Dacă Dumnezeu ar fi predestinat pe unii la rai iar pe alţii la iad, ar fi însemnat să fie nedrept, iar El este izvorul dreptăţii şi în nici un caz nu poate fi nedrept. În plus, dacă ar fi existat predestinare a alegerilor omeneşti, n-ar mai fi avut nici un sens poruncile şi apelul la viaţa morală. Există un proiect în univers în sensul creării condiţiilor apariţiei vieţii şi omului, nu în sensul predestinării vieţilor oamenilor. Deci, în proiectul lui Dumnezeu libertatea voinţei umane rămâne neatinsă, dar totodată şi responsabilitatea umană.
Sir James Jeans (1877-1946), astronom, matematician şi fizician englez. El a fost unul dintre primii fizicieni care a prezentat marelui public teoria relativităţii şi a quantelor. În cartea sa, Universul enigmatic, scrie: “Universul se aseamănă tot mai mult cu o gândire uriaşă, decât cu o maşină uriaşă. Descoperim că Universul dă la iveală prezenţa unei puteri planificatoare şi diriguitoare. Teoria ştiinţifică modernă ne obligă să ne gândim la Creator ca lucrând în afara timpului şi spaţiului, care sunt parte a creaţiei Sale, tot aşa după cum pictorul se află în afara pânzei sale. Universul pare să fi fost proiectat de un matematician pur”.
Louis Leprince-Ringuet, fizician, membru al Academiei franceze. Întrebat în iulie 1983 cu privire la existenţa lui Dumnezeu, răspunde: “Este atât de grandios mesajul adus de Cristos, atâta înţelepciune în dragostea pentru aproapele, o forţă ce zdrobeşte carapacea egoismului şi a laşităţii ce ne înconjoară...Există în viaţa creştinului o speranţă care-i dă putere în orice greutăţi, indiferent de regim, de structura socială sau politică. În mesajul Evangheliei găseşti un punct de sprijin, o bucurie, un curaj, un sens pentru viaţă şi pentru mine acest mesaj poartă pecetea adevărului veşnic.”
Alexandro Volta, care a descoperit electricitatea, era un credincios plin de zel. Duminica, după ascultarea Sfintei Liturghii, făcea cateheză cu copiii în biserica parohială S. Donnino.
André Ampère, a descoperit magnetismul şi a creat ştiinţa electrodinamicii, a descoperit legea gazelor, a inventat primul telegraf electric. Prietenul său Ozanam spunea despre Ampère: “Îl vedeam în genunchi alături de copii şi de văduve sărace înaintea altarelor, unde fuseseră înainte de el Descartes şi Pascal... ” Acest geniu plin de umilinţă spunea adesea: “O, cât e de mare Dumnezeu, ştiinţa noastră nu-i nimic.
James Clark Maxwell este considerat autorul teoriei electromagnetice a luminii; acest irlandez credincios se împărtăşea în fiecare lună, repetând: “Doamne, mie nu-mi pasă de mor ori trăiesc, datoria mea este să te iubesc şi să-ţi servesc. Darul acesta îl aştept de la Tine, Doamne! ”
Urbain Le Verrier, vestit astronom francez, a descoperit planeta Neptun şi a lucrat treizeci şi cinci de ani la tabelele planetelor descoperite. El a rostit în faţa Academiei franceze următoarele: “În decursul acestor treizeci şi cinci de ani am fost întărit de opera uneia din cele mai mari ale Creaţiei şi de gândul ce-l întăreau în mine adevărurile nepieritoare ale credinţei creştine. ”
f) Despre cauzele necazurilor şi suferinţei din lume
Dumnezeu nu a vrut răul în lume. Întreaga răspundere pentru răul din lume îi revine omului. Necazurile şi bolile au intrat în lume mai întâi datorită păcatului strămoşesc al omului, pentru că omul a cedat ispititorului. De asemenea, au şi diferite cauze genetice şi alte cauze (avortul, metodele artificiale de contracepţie, viaţa dezordonată şi vicioasă, alcoolismul, fumatul, alimentaţia nesănătoasă, etc.)
Deci, necazurile şi bolile nu sunt date de Dumnezeu, ci sunt cauzate de oameni. În general răul este împărţit în trei categorii : răul moral (păcatul), răul fizic şi răul metafizic. Răul fizic şi metafizic provin din răul moral, din păcat. Dacă Dumnezeu ar fi suprimat răul, ar fi însemnat să suprime şi liberul arbitru al omului şi ar fi însemnat să creeze roboţi, nu oameni cu voinţă liberă.
Sfântul Augustin şi Sfântul Irineu au dat două explicaţii complementare asupra răului : Sfântul Augustin susţine că e necesar pentru creaţia divină ca oamenii să fie înzestraţi cu liber arbitru. Răul este o privaţiune, o lipsă care poate să apară din punct de vedere metafizic, datorită faptului că Dumnezeu crează ex nihilo (din nimic) şi nu ex Deo (nu din Sine însuşi). Odata cu exercitarea liberului arbitru este actualizată şi posibilitatea răului. Dacă Dumnezeu s-ar opune acesti actualizări, ar însemna să încalce liberul arbitru. Aşa cum am amintit, este vorba de kenoză, adică de autolimitarea lui Dumnezeu, pentru a nu încălca liberul arbitru al omului. Sfântul Irineu spune că lumea aceasta trebuie judecată nu din perspectiva cantităţii de durere şi plăcere existentă, ci din perspectiva rolului pe care îl are pentru desăvârşirea indivizilor. Motivul pentru care Dumnezeu crează fiinţe imperfecte este acela că perfecţiunea obţinută prin exercitarea alegerilor morale libere şi responsabile este mai valoroasă decât cea produsă de-a gata (aici intervine şi liberul arbitru). De asemenea, un element al teodiceei irenaice (prezent şi la Leibniz) este tema binelui de un ordin superior (ex: pericol - curaj; suferinţă - compasiune, etc.), care depinde în mod necesar de existenţa răului.
Nenorocirile şi bolile provin din folosirea improprie şi nepotrivită a libertăţii umane. Oare nu noi poluăm apa pe care o bem, aerul pe care-l respirăm, alimentele cu care ne hrănim, pământul pe care trăim? Oare nu noi provocăm grave dureri fizice şi boli incurabile cu această gestionare improprie a comorilor pe care Dumnezeu ni le-a pus la dispoziţie? Oare nu noi suntem direct responsabili chiar şi faţă de atâţia copii care sunt încă în sânul matern?
O mentalitate greşită ne face să-l considerăm pe Dumnezeu responsabil, fără motive reale şi concrete; trebuie să renunţăm la afirmaţia devenită proverbială că toate se întâmplă pentru că “este voinţa lui Dumnezeu”. De exemplu, ştim că circa 250.000 de persoane mor anual în lume din cauza bolilor cum ar fi malaria, febra tifoidă, holera. în realitate, este vorba de afecţiuni provocate de poluarea apelor şi a ambientului, cauzate de fuga omului după câştig, fără se ţină cont de valoarea vieţii. Şi apoi se aude afirmaţia resemnată a celui care nu ştie să distingă responsabilităţile, adică faptul că “trebuie acceptată voinţa lui Dumnezeu”. Sunt prea multe femei care dau vina pe Dumnezeu pentru sterilitatea lor şi care se întreabă de ce Dumnezeu le refuză maternitatea. Aceste femei ştiu că pesticidele de pe fructe sau de pe verdeţuri au un grad aşa de mare de toxicitate, încât provoacă daune grave şi ireversibile pentru capacitatea lor reproductivă?
O atentă analiză medicală demonstrează că 75% dintre cazurile de cancer înregistrate în lume pot fi evitate în mod normal. Totuşi, mulţi vor muri întrebându-se în mod inutil: “De ce mi-a trimis Dumnezeu cancerul?” Statisticile mai afirmă că, în orice ţară din lume, dotată cu un grad destul de ridicat de bunăstare privată şi socială, mor în fiecare an circa 15.000 de persoane şi alte 120.000 sunt rănite în accidente de circulaţie. Care sunt cauzele acestei statistici descurajatoare? 69% dintre ei mor din cauza unei erori a şoferului; 17% din cauza stării drumurilor; 6% din cauza unei erori a pietonului; 5% din cauza avariilor maşinii şi 3% din cauze naturale. În realitate, persoanele care supravieţuiesc în aceste accidente consideră că vina este numai a lui Dumnezeu…
În fiecare an, mor în lume milioane de persoane din cauza fumului; mii de copii se nasc cu malformaţii, orbire, handicap, traume provocate de plăgi sociale, cum sunt malnutriţia, alcoolismul cronic al părinţilor sau lipsa de vitamine. Şi prea mulţi părinţi încă se întreabă: “De ce a voit Dumnezeu aceasta pentru mine? De ce i s-a întâmplat aceasta copilului meu?” Planeta noastră produce actualmente mai mult cu 10%peste necesarul de hrană pentru tot neamul omenesc. Egoismul ţărilor bogate, neglijenţa, proasta administrare a structurilor politice şi sociale şi chiar interesele meschine ale anumitor guverne fac ca aproape 500 de milioane de persoane să sufere şi să moară de foame. Şi totuşi, nu lipsesc cei care au curajul să spună: “Cum pot eu să cred în Dumnezeu când atâta lume moare de foame?”; ca şi cum Dumnezeu ar fi responsabil de neglijenţa noastră! Dar Dumnezeu nu este responsabil de nejlijenţa noastră!
Edificii care îmbolnăvesc Recent, un grup de specialişti a denunţat faptul că în arhitectură nu se face nimic pentru a evita aşa-numitul “sindrom al edificiului bolnav”: o plagă socială care cuprinde de acum milioane de persoane. Într-adevăr, în multe edificii moderne se folosesc unele tipuri de materiale plastice, de conglomerate, de ciment şi alte materiale care emană substanţe toxice şi cancerigene, fără ca locatarii să fie avertizaţi cu privire la riscurile pe care le au; însă, în momentul în care contactează boli grave, acestea vor deveni o povară a “crucii grele pe care Dumnezeu le-a dat-o”.
Şi marile inundaţii, considerate fenomene capricioase şi necontrolabile, capabile să provoace imense pierderi economice şi un număr foarte mare de victime, în realitate, sunt şi rodul intervenţiei iresponsabile a omului asupra naturii. Acelaşi lucru se întâmplă în cazul cutremurelor: sunt evenimente naturale, dar multe dintre ele sunt cu adevărat funeste din cauza iresponsabilităţii omului care nu le înfruntă cu structuri corespunzătoare. Trebuie să ţinem seama de două lucruri, şi anume: a) Lumea creată de Dumnezeu e cea mai bună şi mai potrivită pentru scopurile urmărite de Creator. b) Omul a fost creat de Dumnezeu şi cu scopul de a-I fi colaborator în opera de îmbunătăţire şi perfecţionare a lumii. Porunca dată primei perechi de oameni: Creşteţi şi vă înmulţiţi, umpleţi pământul şi-l stăpâniţi… (Gen. 1,28) arată tocmai rostul omului pe pământ în această privinţă. Şi de ce n-am recunoaşte această activitate a omului, când ne gândim la grandioasele realizări pe care omenirea le-a făcut în decursul timpului şi mai ales în ultimele decenii ale veacului nostru? Cât priveşte existenţa unor boli, aceasta este legată de existenţa răului în lume, datorat fie vieţii dezordonate a celui în cauză, fie o consecinţă a vieţii dezordonate a strămoşilor săi. Se ştie faptul că multe boli se transmit peste generaţii datorită vieţii vicioase a înaintaşilor: boli venerice, folosirea contraceptivelor artificiale, etc.
Practic, omenirea a înfrânt boli grave cum sunt variola şi poliomielita. Câte alte boli ar putea să fie şterse de pe planeta noastră dacă, în loc să se irosească banii în orice tip de arme de ucidere, s-ar folosi multe resurse economice şi intelectuale în cercetarea ştiinţifică? În schimb, din păcate, şi în mintea multor creştini, responsabilul relelor şi al morţii continuă să fie Dumnezeu: omul nu are nimic de-a face, omul este numai o victimă… Noi suntem cei care favorizăm moartea: îi netezim drumul cu ura şi neglijenţa; putem să-i blocăm excesul de victime, pe care le seceră, prin iubire, generozitate şi un profund simţ de responsabilitate personală şi socială.
Dumnezeu nu dă necazurile, el ar fi vrut o lume fără necazuri, dar acestea sunt aduse de alegerile rele ale omului, aşa cum am arătat. Dumnezeu nu le dă, ci doar le îngăduie inclusiv în scop pedagogic, educativ. Un efect al necazurilor este - sau ar trebui să fie - cel pedagogic, educativ. Marele scriitor Giovanni Papini spunea : « Dacă aş fi suferit când eram tânăr cât sufăr acum când sunt bătrân, aş fi ajuns un geniu .» Un copil care suferă e mai matur în gândire decât un adult care nu a cunoscut suferinţa. Însă, din păcate, sunt şi unii oameni care nu învaţă nimic nici în urma necazurilor.Necazurile sunt îngăduite de Dumnezeu pentru că au şi rolul de a ne da ocazii pentru a practica iubirea unii faţă de alţii. În acest sens, papa Ioan Paul al II – lea scria despre suferinţă : « Suferinţa e prezentă în lume pentru a face să se descătuşeze iubirea, pentru a face să se nască fapte de iubire faţă de aproapele. » Iar aproapele nostru este orice om, fără nicio deosebire, chiar şi cei care ne duşmănesc. Domnul Iisus Hristos a spus să-i iubim pe toţi, chiar şi pe cei care ne duşmănesc, ca să depăşim înclinaţia obişnuită de a-i iubi numai pe cei care ne iubesc : « Dacă iubiţi pe cei care vă iubesc, ce răsplată puteţi aştepta ? Şi păcătoşii iubesc pe cei care-i iubesc pe ei. » (Lc. 6, 32)
«Dumnezeu nu a venit să suprime suferinţa, nu a venit să o explice, dar a venit ca să o umple de prezenţa Sa», spune un alt scriitor, Paul Claudel. Şi asta până în rădăcinile sale cele mai profunde.
Sfântul Ignaţiu de Loyola spune că atunci când vine boala trebuie să ne convingem că ea nu este un dar inferior sănătăţii. Acest sfânt s-a convertit tocmai în boală. A avut ocazia să reflecteze, să se dedice lecturilor spirituale, rugăciunii. Bolnavul îi ajută mai mult, cu răbdarea sa, cu cuvinte edificatoare, cu exemplul, pe vizitatori, decât ei pe el. Sfântul Ioan Hrisostomul scrie : « Dacă la boală te încrezi în Dumnezeu, îi place mai mult decât dacă ai face multe fapte bune când eşti sănătos. » (Lui Dumnezeu îi place dacă ne păstrăm credinţa şi în boală, dar nu-i place boala însăşi. Iar boala n-o dă Dumnezeu. Aşa cum am vazut, bolile au intrat în lume datorită păcatului strămoşesc al primilor oameni) Iar Blaise Pascal scrie : "Cunosc pericolul sănătăţii, dar şi marile avantaje ale bolii."
Dumnezeu nu permite nici ispite peste puterea noastră : "Nu v-a ajuns nici o ispită care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească şi Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre; ci împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să iesiţi din ea, ca s-o puteţi răbda." (1 Cor. 10,13)
Un alt motiv pentru care Dumnezeu permite necazurile din lume este şi pentru ca noi să nu ne ataşăm de cele lumeşti, ci să ne îndreptăm speranţa spre veşnicie. Neştiind de rău, omul ar fi ajuns în această lume la mulţumirea de sine. Astfel, existenţa răului nu e numai o piedică în calea credinţei în Dumnezeu, ci este şi o dovadă a existenţei lui Dumnezeu, dovada că această lume nu e singura şi ultima.
Necazurile şi răul din lume sunt explicate mult mai pe larg de ramura teologiei numită teodicee.
Dar cel mai important e faptul că Dumnezeu este solidar cu suferinţa noastră: Domnul Isus Cristos a venit şi a suferit aici. El s-a sacrificat pentru noi ca să ne deschidă calea spre mântuire, dar mântuirea depinde şi de noi. Ne mântuim dacă facem pocăinţă de păcate şi urmăm cuvântul său, aşa cum vom vedea mai jos. Dumnezeu nu a creat roboţi, ne-a înzestrat cu liberul arbitru, adică libertatea voinţei de a alege între bine şi rău şi suntem responsabili de ceea ce alegem. Domnul Isus Cristos a murit pe cruce pentru noi fără de noi, dar nu ne poate mântui fără de noi, fără colaborarea noastră. Dumnezeu ar fi putut găsi şi o altă modalitate pentru a ne deschide calea spre mântuire, dar numai prin sacrificiul suprem ne putea arăta iubirea lui maximă. Domnul nostru Isus Cristos însuşi a spus : „Nimeni nu are o iubire mai mare decât cel care îşi dă viaţa pentru prietenii Săi” (Ioan 15:13) Şi a dovedit din plin aceasta. Prin liberul arbitru omul poate valorifica jertfa Domnului Isus Cristos sau o poate face zadarnică pentru el. Deci, să nu zădărnicim jertfa Domnului Isus Cristos pentru noi! Să ne străduim să ajungem în rai, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă veşnică şi atât de fericită cum nici nu ne putem imagina! Dacă ne vom mântui, vom avea parte de împlinirea acelui "desiderium" de care am vorbit, împlinirea acelei dorinţi de fericire totală, "împlinire până la stele".
În privinţa necazurilor, se povesteşte că un om a avut într-o noapte un vis interesant. Se făcea că se afla într-un pustiu uriaş, unde vedea, privind înapoi, urmele paşilor pe nisip pe care îi făcuse pe urmele paşilor lui Isus : urmele paşilor lui Isus împreună cu urmele paşilor săi. Dar spre surprinderea sa, a remarcat că în anumite zile nu erau două urme de paşi pe nisip, ci una singură : erau zilele în care avusese cel mai mult de suferit. Atunci a zis : « Doamne, tu ai promis că vei rămâne cu noi în toate zilele. De ce m-ai lăsat singur tocmai în momentele cele mai grele ? » Iar Domnul a răspuns : « Zilele în care ai văzut o singură urmă pe nisip sunt zilele în care te-am purtat în braţe. Nu e urma paşilor tăi, ci urma paşilor mei. »
g) Despre rugăciuni
Rugăciunile sunt de mai multe feluri, nu sunt numai rugăciuni de cerere, ci sunt şi de preamărire, de mulţumire, etc. Şi, pentru ca o rugăciune să fie bine făcută, trebuie să îndeplinească mai multe condiţii, adică trebuie să ne rugăm : cu evlavie (să ne rugăm din inimă şi să alungăm orice alte gânduri străine de rugăciune), cu umilinţă (ne recunoaştem nevrednicia şi ne căim de păcatele noastre), cu încredere (avem nădejde că Dumnezeu ne va da toate câte ne sunt folositoare), cu supunere la voinţa lui Dumnezeu (când lăsăm lui Dumnezeu decizia să ne asculte sau nu, după cum va judeca El că este mai bine pentru mântuirea noastră veşnică) şi cu statornicie (când nu încetăm a ne ruga, cu toate că Dumnezeu nu ne ascultă imediat). În privinţa uneia dintre condiţiile rugăciunii, cea de supunere la voinţa lui Dumnezeu, trebuie să ştim că Dumnezeu nu este dator să ne dea tot ceea ce cerem în rugăciuni. Noi vedem lucrurile în mod limitat, dar El le vede în ansamblu şi, dacă îndeplinirea unor cereri ar fi spre răul nostru sau al altora, atunci nu ni le îndeplineşte, chiar dacă nouă ni se par cereri bune. De exemplu, dacă un copil mic cere părinţilor un pistol încărcat sau o cutie de chibrituri, evident că părinţii nu-i vor da aceste lucruri, pentru că ei ştiu că îşi poate face rău lui sau poate face rău altora. Dar copilul nu ştie că sunt spre răul lui sau al altora, ţipă, plânge, dacă cere aceste lucruri şi nu i se dau. La fel e şi cu cererile din rugăciunile care rămân neîndeplinite, deşi ne rugăm bine iar cererile ni se par bune şi nu vedem nimic rău în ele. În plus, nu trebuie să uităm că, pentru a realiza anumite lucruri, trebuie să conlucrăm cu Dumnezeu. Dumnezeu ne-a dat anumite potenţialităţi, dar pentru realizarea lor este necesar şi efortul nostru, colaborarea noastră, nu trebuie să aşteptăm pur şi simplu să ne pice de sus.
h) Exemple de site-uri despre armonia dintre religie şi ştiinţă :
După cum am văzut, nu este nici o contradicţie între religie şi ştiinţă, dimpotrivă, este armonie între ele. Aşa cum spuneam la început, doar ştiinta superficială contrazice religia, dar ştiinţa adâncă îl conduce pe om spre religie. Au început şi la noi in ţara cursuri despre armonia dintre religie, filosofie şi ştiinţă, care se fac în Occident de mai bine de 20 de ani. De exemplu, site-ul următor conţine revista on-line de studii în legătură cu armonia dintre religie şi ştiinţă. Puteţi vedea o declaraţie comună între mitropolitul (actual Patriarh) Daniel, rector, prorectori şi decanii facultăţilor, de demarare a studiilor în legatură cu armonia dintre religie şi ştiinţă: http://www.jirrs.org/ro/index.html
Nu cu mult timp în urmă unii au crezut că religia şi ştiinţa n-ar avea nimic în comun, ba chiar că ar fi opoziţie, ceea ce este fals, pentru că religia şi ştiinţa sunt de fapt într-o armonie perfectă. Ca şi Einstein, cei mai mulţi savanţi şi filosofi au fost convinşi de existenţa lui Dumnezeu şi a vieţii de dincolo de moarte.
După cum am arătat, Blaise Pascal a fost un om de ştiinţă şi filosof profund credincios. Pentru atei, pentru cei care nu-s convinşi şi pentru cei care nu s-au hotărât să urmeze Cuvântul lui Dumnezeu, el a scris celebrul său „pariu”, care, pe scurt, poate fi redat astfel: „Dacă Dumnezeu nu există dar ai crezut în el şi l-ai urmat, nu ai pierdut nimic. Dar dacă Dumnezeu există dar nu ai crezut în el şi nu l-ai urmat, atunci ai pierdut totul.” Iată un fragment din opera Cugetări, referitor la acest „pariu”: „Să punem în cumpănă câştigul sau pierderea în caz că aţi lua partea credinţei că Dumnezeu există. Dacă câştigaţi, câştigaţi tot; dacă pierdeţi, nu pierdeţi nimic. Deci, pariaţi că există; faceţi-o fără şovăire.”(Blaise Pascal, Cugetări, Editura Ştiinţifică, Bucureşti 1992, p. 328) Deci, chiar şi cei care nu-s convinşi de existenţa lui Dumnezeu şi a vieţii veşnice de dincolo de moarte, totuşi ar trebui să creadă, să facă pocăinţă de păcate şi să urmeze cuvintele Domnului Isus Cristos măcar pentru un singur motiv: pentru a ajunge la fericirea veşnică, nu la suferinţa veşnică. Recomand spre lectură întreaga carte Cugetări a lui Blaise Pascal. Este foarte interesantă.
j) Cercetarea ştiinţifică şi raţiunea ne pot ajuta pe drumul credinţei doar până la o anumită limită, (suficientă însă ca să ne dăm seama că Dumnezeu există şi că este Fiinţa supremă personală) dincolo de care adevărurile depăşesc raţiunea şi ne sunt revelate de el însuşi, în mod supranatural, prin profeţi şi prin Fiul său întrupat:
Dumnezeu s-a revelat ca o singură Fiinţă în trei Persoane: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh (este vorba de misterul Sfintei Treimi, adică misterul lui Dumnezeu unic în Fiinţă şi întreit în Persoane, mister pe care nu-l putem înţelege decât într-o mică măsură cu gândirea noastră umană mărginită). Cercetarea ştiinţifică şi raţiunea ne pot ajuta pe drumul credinţei numai până la o limită (suficientă însă ca să ne dăm seama că Dumnezeu există şi este Fiinţă personală, cu gândire şi voinţă). Dincolo de această limită adevărurile depăşesc raţiunea şi ne sunt revelate de el însuşi prin profeţi, prin Fiul său întrupat, precum şi prin apostoli şi sfinţii părinţi ai Bisericii (marii teologi creştini). În acest sens, Evagrie din Pont spunea: "Dumnezeu nu poate fi cuprins de mintea umană; dacă ar fi cuprins, n-ar mai fi Dumnezeu." Iar Blaise Pascal, aşa cum am amintit la început, spune că Dumnezeu pe de o parte se descoperă, dar nu în totalitate, deoarece pe de altă parte rămâne ascuns, „Deus absconditus” („Dumnezeu ascuns” sau "Dumnezeu tainic"), referindu-se atât la faptul că nu-l putem vedea pe Dumnezeu, cât şi la faptul că nu-l putem înţelege cu mintea noastră limitată. Ideea pe care vreau s-o subliniez acum e următoarea: Dumnezeu este Fiinţa Personală infinită şi absolută, iar noi, ca fiinţe tot personale, însă limitate în privinţa raţiunii, nu-l putem înţelege pe deplin, nu-l putem cuprinde pe deplin cu mintea noastră umană limitată, de aceea, pe de o parte, Dumnezeu ne rămâne ascuns, inefabil. În plus, este şi diferenţa datorită faptului că noi avem şi trup, nu numai spirit, pe când Dumnezeu nu are trup, este doar spirit, de aceea nici nu-l putem vedea.
2) Revelaţia supranaturală:
a) Pe scurt despre scrierile sacre (cărţile Bibliei şi scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii) şi despre faptul că sunt inspirate de Dumnezeu
Pe lângă faptul că ni se descoperă prin revelaţia naturală descrisă foarte pe scurt mai sus, Dumnezeu ne-a descoperit existenţa sa şi a vieţii veşnice de dincolo de moarte şi prin Revelaţia supranaturală : prin profeţi şi prin Fiul său întrupat, Isus Cristos, precum şi prin apostoli şi sfinţii părinţi ai Bisericii. De asemenea, ne-a descoperit şi ceea ce trebuie să facem pentru a ajunge la mântuire. Sunt două mari izvoare care cuprind Revelaţia supranaturală a lui Dumnezeu : Sfânta Scriptură (Biblia) şi Sfânta Tradiţie (Sfânta Tradiţie cuprinde scrierile sfinţilor părinţi ai Bisericii, marii teologi creştini). Biblia este inspirată de Dumnezeu, la fel şi scrierile Sfintei Tradiţii. Dumnezeu e autorul principal al Bibliei şi al scrierilor Sfintei Tradiţii, oamenii care au scris cărţile Bibliei şi ale Sfintei Tradiţii au fost doar autorii secundari şi au scris sub inspiraţia Lui. Dumnezeu ne-a transmis cuvântul său prin ei, folosind capacităţile şi cunoştinţele lor din acea vreme. Dumnezeu a intenţionat să ne transmită Revelaţia şi ceea ce avem de făcut ca să ne mântuim.
Biblia este operă divino – umană (teandrică) şi constituie Cuvântul scris al lui Dumnezeu, transmis prin inspiraţie divină, prin oamenii sfinţi ai lui Dumnezeu, care au vorbit şi au scris, inspiraţi de Duhul Sfânt. În acest Cuvânt, Dumnezeu a încredinţat omului cunoştinţa necesară în vederea mântuirii.
Pe lângă dovezile arheologice care confirmă evenimentele relatate în Biblie, există şi argumentele profeţiilor biblice: Autorii cărţilor sacre ale Bibliei au afirmat că ceea ce au scris este din inspiraţia lui Dumnezeu iar afirmaţiile lor sunt confirmate de împlinirea profeţiilor biblice: cărţile Bibliei conţin profeţii care s-au împlinit cu exactitate după multe secole, ceea ce arată că autorii au fost inspiraţi de Dumnezeu, care cunoaşte şi ceea ce va fi în viitor. Dacă nu ar fi fost inspiraţi de Dumnezeu, ei nu ar fi avut de unde să ştie ce va fi după multe secole. Preştiinţa lui Dumnezeu (faptul că Dumnezeu cunoaşte ce va fi în viitor) nu înseamnă predestinare : Dumnezeu, fiind atotştiutor, cunoaşte ceea ce vor alege oamenii, dar el nu-i predestinează pe oameni să aleagă într-un fel sau altul, deci oamenii au libertatea voinţei şi răspunderea pentru alegerile lor.
Despre cuvântul lui Dumnezeu inspirat autorilor cărţilor din Sfânta Scriptură puteţi citi accesând linkul următor:
b) Domnul Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat - Revelaţia în Persoană
Domnul Isus Cristos a spus şi a dovedit că este Mesia promis şi profeţit, Fiul lui Dumnezeu întrupat. El a spus : „«Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine. Dacă M-aţi fi cunoscut pe Mine, L-aţi fi cunoscut şi pe Tatăl Meu. Şi de acum încolo Îl cunoaşteţi şi L-aţi văzut». Filip I-a zis: «Doamne, arată-ni-L pe Tatăl şi ne este de-ajuns». Isus i-a răspuns: «De atâta timp sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cine M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl. Cum dar zici tu să vi-L arăt pe Tatăl?»”(In. 14,6 - 9). În repetate rânduri Domnul Isus Cristos a subliniat că este una în Fiinţă cu Tatăl : „Eu şi Tatăl una suntem“ (In. 10, 30) (Cele trei Persoane din Dumnezeu sunt una în Fiinţă, dar sunt distincte ca Persoane). „Isus a strigat şi a zis: «Cel care crede în Mine nu crede în Mine, ci în Cel care M-a trimis pe Mine. Şi cel care Mă vede pe Mine Îl vede pe Cel care M-a trimis pe Mine. Eu am venit ca lumină în lume, pentru ca oricine crede în Mine să nu rămână în întuneric»” (In. 12, 44 - 46). Şi a dovedit din plin că este Fiul lui Dumnezeu întrupat prin viaţa sa, prin cuvintele şi minunile sale, prin jertfa, moartea şi învierea sa. În Domnul Isus Cristos sunt două firi: Divină şi umană. El este totodată Dumnezeu şi om.
Însuşi Tatăl a dat mărturie despre Dumnezeirea Fiului său întrupat: înainte de a-şi începe activitatea publică, Domnul Isus Cristos a fost botezat de către Ioan Botezătorul în râul Iordan şi în acel moment cerurile s-au deschis, Duhul Sfânt s-a coborât în chip de porumbel şi a stat peste el, iar glasul Tatălui a răsunat mărturisind: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru care am binevoit!” (Mt. 3, 17). Deşi nu avea nevoie de botez, căci era Fiul lui Dumnezeu şi nu avea niciun păcat, totuşi Isus Cristos a venit la Ioan şi i-a cerut să-l boteze pentru a ne da nouă exemplu şi pentru a-l readuce pe Duhul Sfânt în creaţie. Mai târziu, Tatăl a mărturisit din nou Dumnezeirea Fiului în contextul schimbării la faţă: în ultimul an al vieţii pământeşti, Domnul Isus Cristos i-a luat pe apostolii Petru, Iacob şi Ioan şi le-a arătat un crâmpei din Dumnezeirea sa, schimbându-se la faţă înaintea lor pe muntele Tabor. Faţa lui strălucea mai mult decât soarele şi îmbrăcămintea lui s-a făcut ca lumina. În acelaşi timp le-au apărut Moise şi Ilie, iar Domnul Isus Cristos vorbea cu ei în văzduh în limba aramaică. Apostolii auzeau, dar erau extaziaţi de lumină, de frică şi de cutremur, pentru că un nor luminos a cuprins dintr-o dată vârful Taborului. Acest nor luminos se întindea de la cer până la pămant şi un glas din nor, de sus, s-a auzit : „Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru care bine am voit. Pe Acesta să-L ascultaţi !” ( Mt. 17, 5 ).
În afară de profeţiile cu privire la multe evenimente din lume, în Vechiul Testament au mai fost profeţite cu multe secole înainte de naşterea Domnului Isus Cristos şi principalele evenimente din viaţa sa, cum ar fi: locul şi împrejurările naşterii sale, multe dintre minunile sale, moartea pe cruce şi învierea sa. Profeţiile s-au împlinit cu exactitate.
În opera Cugetări, capitolul Dovezi despre Isus Cristos prin profeţii, Blaise Pascal scrie: „Chiar dacă un singur om ar fi făcut o carte de preziceri despre Isus Cristos, despre timpul şi modul venirii lui şi Isus Cristos ar fi venit potrivit acestor preziceri ale lui, numai acest fapt ar fi fost de o putere infinită. Însă aici [în Vechiul Testament] este mult mai mult. Un şir de oameni [profeţii], timp de patru mii de ani, în mod statornic şi fără prea mari deosebiri, vin, unul după altul, să profeţească aceeaşi venire. Un popor întreg o vesteşte [poporul evreu] şi acest popor subzistă timp de 4000 de ani, pentru a face în grup o mărturie siguranţei pe care o are despre ea şi de la care nu poate fi întors prin niciun fel de ameninţări şi prin nicio persecuţie ; lucrul acesta este cu totul considerabil.” (Blaise Pascal, Cugetări, Ed. Ştiinţifică, Bucreşti, 1992, p. 378 – 379). Prin perioada de 4000 de ani Pascal se referă latimpul poporului evreu din Vechiul Testament, nu la timpul de la crearea lumii, pentru că timpul scurs de la crearea lumii poate fi de miliarde de ani.
Accesând linkul următor puteţi citi o carte despre profeţii din Vechiul Testament împlinite în viaţa Domnul Isus Cristos :
În afară de faptul că viaţa, moartea şi învierea lui au fost profeţite cu mult timp înainte, Domnul Isus Cristos a dovedit că este Fiul lui Dumnezeu prin faptul că a făcut minuni foarte mari, cum ar fi: a înviat morţii, a înviat el însuşi din morţi, a potolit furtuna pe mare, a vindecat atâţia orbi, bolnavi, etc.
Prin profeţiile împlinite referitoare la viaţa, moartea şi învierea Lui, prin mărturisirea Tatălui, prin marile Sale minuni, prin toată viaţa şi învăţăturile Sale, Isus Cristos a dovedit din plin că este Mesia, Fiul lui Dumnezeu întrupat, nu doar om. El este a doua Persoană din Sfânta Treime, Fiul, care s-a întrupat.
După înviere el a mai rămas 40 de zile pe pământ, până la înălţare. Apostolii au mâncat şi au vorbit cu el şi în aceste 40 de zile de după Înviere. Apoi ei au predicat toată viaţa lor despre Învierea Domnului Isus Cristos şi şi-au dat viaţa pentru acest adevăr. E clar că nu şi-ar fi dat viaţa pentru o minciună. Blaise Pascal spunea : „Cred cu bucurie în cuvântul acelora care şi-au dat viaţa pentru ceea ce au spus.”
Accesând linkul următor găsiţi o carte foarte bună despre Isus Cristos. Poate fi citită direct pe internet:
Sunt multe semne date în profeţii care converg toate spre o singură Persoană : Isus Cristos. Recent, chiar un rabin înţelept evreu, Ytzak Kaduri, în vârstă de 108 ani, a recunoscut că Isus Cristos este Mesia:
Pentru o lectură în privinţa adevărului şi inspiraţiei Bibliei recomand cărţile « Şi totusi Biblia are dreptate » de Werner Keller şi « Biblia este totuşi adevarata » de Petru Popovici. Cartea “Biblia este totuşi adevărată” poate fi citită şi pe internet, accesând linkul următor:
Domnul Isus Cristos s-a jertfit, a murit şi a înviat ca să ne deschidă calea spre fericirea veşnică, dar mântuirea depinde şi de noi. El a suferit, a murit şi a înviat pentru noi fără de noi, dar nu ne poate mântui fără de noi, fără colaborarea noastră. Domnul Isus Cristos a trecut din moarte la viaţă, iar noi să trecem, prin pocăinţă, de la păcate la viaţa cea nouă a harului său şi, din orice Biserică am face parte, să fim creştini adevăraţi, nu doar cu numele sau de formă. Să nu rămânem doar la suprafaţă, doar la forme fără fond. Să fim pământ rodnic, nu pământ pietros pentru cuvântul lui. Prin liberul arbitru omul poate valorifica jertfa Domnului Isus Cristos sau o poate face inutilă pentru el. Deci, să nu facem inutilă jertfa Domnului Isus Cristos pentru noi!
Despre caracterul unic al religiei creştine
Având în vedere că Dumnezeu este Fiinţa cea mai profundă şi mai misterioasă care se prezintă minţii omeneşti şi având în vedere că mintea omului este rănită de păcatul strămoşesc, este firesc să apară lacune şi erori în judecăţile pe care oamenii le emit cu privire la Fiinţa Supremă. Religiile necreştine conţin şi ele un sâmbure de adevăr, dar conţin şi multe erori. Acel sâmbure de adevăr din religiile necreştine poate fi considerat ca o pregătire pentru îmbrăţişarea întregului Adevăr al Evangheliei. Paul Evdokimov spunea că toate religiile sunt căi pe care omul îl caută pe Dumnezeu şi sunt multiple, dar revelaţia creştină este unică: este Dumnezeu care vine în întâmpinarea omului prin Isus Cristos, Cuvântul care s-a făcut trup şi a locuit între noi. (In. 1,14) Isus este unic pentră că este Fiul lui Dumnezeu întrupat, Mesia care a fost prevestit şi aşteptat, nu este doar om, aşa cum au fost alţii. Buddha, Confucius şi alţii au fost doar oameni. Ei n-au fost prevestiţi de profeţi, nici nu au făcut ce a făcut Isus Cristos pentru oameni. Isus Cristos a spus şi a dovedit prin toată viaţa sa, prin învăţăturile şi prin minunile sale că este Fiul lui Dumnezeu întrupat, nu doar om şi că el este Calea, Adevărul şi Viaţa. În el sunt două firi : Divină şi umană, pentru că el este în acelaşi timp Dumnezeu şi om. Acum câţiva ani, un indian, fost hinduist, a ţinut conferinţe şi în România şi a spus că s-a convertit la creştinism pentru că a înţeles că Isus Cristos este Calea, singura calespre Dumnezeu Tatăl, nu doar o cale printre altele, nu una dintre căi.
Dar să reţinem că simpla denumire de creştin nu face pe nimeni creştin, ci credinţa în Domnul Isus Cristos, umarea lui şi trăirea conformă cuvintelor sale face pe cineva să fie cu adevărat creştin. Botezul este un sacrament foarte important, este intrareaîn creştinism, dar la fel de important este şi cum trăim după botez.
c) Miracole recente
Credinţa are la bază în primul rând Revelaţia prezentată foarte pe scurt, mai sus. Miracolele sunt date de Dumnezeu ca semne care sprijină Revelaţia. Iată doar câteva exemple de miracole :
- Mulţi oameni care trec prin moarte clinică (o moarte temporară, de câteva minute sau cel mult câteva ore), îşi văd propriul trup întins la locul morţii, iar ei plutesc fără greutate, văd oraşe de lumină (raiul), văd o mare de foc şi suferinţă (iadul) precum şi o Fiinţă de lumină care le spune: "Ceasul tău n-a sosit încă". Revin la viaţa pământească după moartea clinică şi povestesc altora ceea ce au văzut şi auzit în lumea de dincolo. Ei mai povestesc şi tot ceea ce au făcut şi vorbit medicii şi asistentele în timpul în care erau declaraţi morţi, ba chiar şi ceea ce s-a petrecut în saloanele alăturate, precum şi faptul că materia nu mai era un obstacol pentru ei ca spirite (de exemplu, puteau să treacă prin pereţi). Sunt sute de mii de cazuri de moarte clinică cercetate şi confirmate de medici. Unii dintre medici, care, înainte de a cerceta aceste cazuri, se îndoiau de existenţa lui Dumnezeu şi a vieţii de dincolo de moarte, după ce au cercetat aceste cazuri, s-au convins că există Dumnezeu şi viaţa de dincolo. Amintesc 11 (unsprezece) nume de medici care au verificat existenţa vieţii de dincolo de moarte făcând cercetări ale cazurilor de moarte clinică: Dr. Maurice S. Rawlings, Dr. Elizabeth Kubler - Ross, Dr. Charles Garfield, Dr. Karlis Osis, Dr. Robert Van Castle, Dr. Erlendur Haraldsson, Prof. Dr. Ian Stevenson, Dr. Russell Noyes, Dr. Raymond Moody, Dr. M. B. Sabom, Dr. Fred W. Schoonmaker. Dr. Elizabeth Kubler - Ross spunea de exemplu: "Sunt ferm convinsă că există viaţă dincolo de moarte. Am asistat şi am adunat date de la patul de moarte a peste o mie de persoane".
Accesând linkul următor puteţi viziona un documentar foarte interesant (subtitrat în limba română) cu mărturii ale unor oameni care au trecut prin moarte clinică şi au văzut raiul şi iadul, precum şi mărturii ale medicilor care au asistat numeroşi oameni ce au trecut prin moarte clinică, de exemplu medicul Maurice S. Rawlings (unul dintre cei 11 medici amintiţi mai sus). Documentarul e format din nouă părţi (pe youtube), fiecare de aproximativ 9 sau 10 minute. Accesând următorul link puteţi viziona prima parte a acestui documentar, iar celelalte opt părţi le puteţi viziona tot pe youtube, în partea dreaptă:
Încă o înregistrare video cu un om pe nume Mickey Robinson, care a trecut prin moarte clinică în urma unui accident şi a văzut raiul şi iadul când a fost în afara trupului. Înregistrarea se numeşte: Died and returned - A murit şi s-a întors (din moartea clinică)
Sunt sute de mii de cazuri asemănătoare ale oamenilor care trec prin moarte clinică, confirmate de medici.
- Sunt sfinţi care primesc în mod miraculos stigmatele (rănile Domnului Cristos) pe trupul lor, cum a fost Sfântul Apostol Pavel, Sfântul Francisc de Asissi, Sfântul Padre Pio în Italia în anii 50-60 ai sec. XX, sau tânăra Myrna Nazzour, în Damasc, în anii 80-90 ai sec. XX. Tânara Myrna Nazzour a primit stigmatele (rănile Domnului Cristos) în urma unor apariţii ale Domnului Cristos şi ale Sfintei Fecioare Maria. Puteţi vedea rănile când sângerează iar pe trupul ei apare apoi ulei de măsline din abundenţă, precum şi alte miracole de acolo (icoane din care curge ulei sfânt, etc). Toţi care au văzut aceste miracole au rămas uimiţi, inclusiv medicii de la faţa locului. Iată site-ul care conţine toate înregistrările video cu miracolele din Damasc (toate înregistrările sunt foarte interesante dar recomand în primul rând părţile 1 şi 8) http://www.catholicdigitalstudio.com/miracleofdamascus.htm
Iată părţile 1 şi 8, preluate de pe youtube (la începutul părţii 1, în primele 45 de secunde se prezinta numele celor care au fost martori oculari la miracole) Prima parte:
Partea a 8 - a:
- Există apariţii ale Domnului Cristos şi ale Sfintei Fecioare Maria, însoţite de vindecări miraculoase şi multe alte minuni. Sfânta Fecioară Maria a apărut (şi apare şi în prezent) în multe locuri de pe pământ: în Franţa la Lourdes, în Portugalia la Fatima, în Belgia la Banneux, în Spania la Garabandal, şi, în prezent, în Bosnia-Herţegovina la Medjugorje. În localitatea Medjugorje patru fete şi doi băieţi au primit darul de a o vedea pe Sfânta Fecioară. Apariţiile au început în 1981 când erau copii ; continuă şi azi, când sunt adulţi. În timpul apariţiilor, vizionarii sunt în extaz, vorbesc fără glas cu Sfânta Fecioară, invizibilă pentru restul oamenilor. Acolo au loc şi alte miracole: vindecări de boli incurabile, semne deosebite în soare, miresme foarte plăcute la locul apariţiilor, etc. Vizionarii au fost testaţi în timpul apariţiilor în multe moduri, de exemplu li s-au pus obiecte opace în faţă şi s-a constatat cu ajutorul unor aparate puse pe cap, că ei văd dincolo de obiectele opace; nu simt nimic în jur în timpul apariţiilor, etc.
Iată o înregistrare video despre apariţiile Sfintei Fecioare Maria la Medjugorje (Bosnia – Herţegovina). Îi puteţi vedea pe cei saşe vizionari atât în timpul primelor apariţii (1981), când erau copii, cât şi acum, când sunt adulţi.
- O înregistrare video de la apariţiile Sfintei Fecioare Maria la Garabandal (Spania) între anii 1961 – 1965. Tot acolo a apărut şi Arhanghelul Mihail. În timpul extazului, vizionarele (patru fete) au vorbit fără glas cu Sfânta Fecioară, s-au deplasat în timpul apariţiilor (inclusiv deplasări înapoi, cu spatele), i-au dat Sfintei Fecioare Maria să binecuvânteze obiecte de cult şi chiar au levitat (s-au ridicat de la pământ). Atenţia vizionarelor este acaparată total de apariţii, astfel încât nu mai observă altceva în jur. Apariţiile au fost însoţite de vindecări miraculoase şi de profeţii. Puteţi vedea înregistrarea:
-Deşi pentru cei mai sceptici poate părea incredibil, în timpul unora dintre apariţiile de la Garabandal vizionarele au fost împărtăşite în mod miraculos de Arhanglelul Mihail. Acest lucru nu e de necrezut, pentru că Dumnezeu permite uneori şi lucruri ieşite din comun, supranaturale. Martorii oculari confirmă acest miracol şi azi. Toţi au putut vedea cum sfânta împărtăşanie a apărut, s-a materializat în mod miraculos (din invizibil, ca din aer) pe limba vizionarei Conchita. Menţionez că acestea nu sunt singurele apariţii unde vizionarii au fost împărăşiţi în mod supranatural. Aceste miracole au avut loc şi la Fatima, în 1917. În următoarea înregistrare se poate vedea împărtăşania apărând în mod miraculos:
- Un documentar impresionant despre apariţiile şi miracolele de la Garabandal. Le puteţi vedea pe cele patru fete vizionare în extaz în timpul apariţiilor. Se poate vedea cum atenţia lor este acaparată total de apariţii, astfel încât nu mai observă altceva în jurul lor. Înregistrările video din timpul apariţiilor încep de la minutul 3,45:
- Apariţiile Sfintei Fecioare Maria în Guadalupe (Mexic) în anul 1531. În timpul apariţiilor, icoana Sfintei Fecioare Maria s-a "imprimat" pe mantia vizionarului Juan Diego. Impropriu spus s-a imprimat, pentru că, de fapt, imaginea sfintei Fecioare Maria nu face corp comun cu mantia, având caracteristici cu totul ieşite din comun, supranaturale. Despre caracteristicile supranaturale ale icoanei Sfintei Fecioare Maria din Guadalupe puteţi citi şi pe site-ul următor. Nu e necesar să vă logaţi decât dacă doriţi să descărcaţi clipurile. Dacă doar doriţi să vizionaţi / citiţi, puteţi face aceasta doar cu click pe imaginile de pe site:
Nu s-a descoperit nicio urmă de pictură în material. De fapt. la 10 cm de icoană se vede doar o ţesătură de agavă crudă: culorile dispar. Studiile ştiinţifice nu reuşesc să descopere originea coloraturii care formează icoana, nici modul în care a fost pictată. Nu se detectează urme de penel, nici de altă tehnică de pictat cunoscută. Oamenii de ştiinţă au afirmat că materialul care formează culorile nu aparţine niciunui grup de elemente cunoscute pe pământ.
S-a trecut o rază laser lateral, peste ţesătură, şi s-a constatat faptul că, la aceasta, coloratura nu se află nici pe faţă, nici pe dos, ci culorile plutesc la o distanţă de trei zecimi de milimetru deasupra ţesăturii, fără a o atinge. Culorile plutesc în aer, pe suprafaţa mantiei.
Sfânta Fecioară de Guadalupe este singura icoană care s-a „imprimat” ea însăşi în interiorul Tilmei lui Juan Diego. Portretul ei îşi păstrează în mod miraculos culorile din 1531 iar Tilma care îi serveşte drept suport îşi păstrează proprietăţile naturale.Ea ne arată că trăieşte mereu în icoana ei! Ţesătura aspră, zgrunţuroasă, a tilmei nu se pretează picturii şi în fibre nu există nici un pigment. Imaginea Maicii Sfinte a fost deci imprimată în mod miraculos: ca şi cum ar fi proiecţia permanentă a unui diapozitiv, au declarat în 1963 experţii firmei Kodak din Mexic.
O tilmă nu se conservă în mod normal decât vreo douăzeci de ani, cel mult treizeci. Conservarea sa în stare perfectă până în zilele noastre (timp de 470 de ani!) constituie un alt miracol. Papa Pius al XII-lea a spus despre Tilma; „Această operă nu este din această lume.”
Atunci când este privită din faţă icoana este opacă, dar văzută din spate ea devine transparentă. Frumuseţea extraordinară a Tilmei uimeşte ochiul de la distanţă, într-un ansamblu de culori. Icoana sfidează orice explicaţie umană şi este în afara oricărei posibilităţi de a fi reprodusă. Chiar dacă au fost făcute numeroase tablouri, nici o pictură nu a putut să o reproducă. În întregime, este un miracol neîntrerupt.
Neîndemânarea unui aurar care a curăţat rama, într-o zi, ar fi putut să o deterioreze deoarece acidul nitric a curs şi s-a răspândit de-a lungul părţii drepte a hainei. Prin minune, acidul şi-a pierdut nocivitatea la atingerea ţesăturii şi nu a lăsat decât o urmă maro care poate fi văzută pe toate reproducerile bune.
În 1924, pe 14 noiembrie, în timpul celor mai puternice persecuţii ale lui Calles (preşedintele Mexicului între anii 1924 şi 1928) a fost aşezată şi detonată pe altar, sub portret, o bombă. Crucea enormă de bronz, care este acum venerată într-o capelă a bazilicii, s-a încovoiat ca fiind din ceară. Vitraliile şi mai multe decoraţii din marmură au fost pulverizate. Pilonii care susţineau cadrul greu aurit s-au îndepărtat, dar sticla şi Icoana binecuvântată au rămas întregi. În 1647 a fost acoperită cu sticlă dar adesea era scoasă de acolo, pentru perioade îndelungate.
Papa Benedict al XIV-lea şi-a exprimat deja uimirea în faţa unei picturi atât de gingaşe care a sfidat intemperiile timpului. El scria: „Totul este miraculos în acest portret ieşit din florile culese de pe un pământ complet arid şi care nu produce decât spini. Este imprimat pe o pânză fragilă încât putem vedea prin ea. Şi totuşi nici suprema ei frumuseţe şi nici strălucirea culorilor nu au fost deteriorate de umiditatea lacului vecin care corodează aurul, argintul şi arama. Pentru nici o altă naţiune Dumnezeu nu a mai făcut atât de mult.” Nici un expert, nici un pictor nu au putut explica cum a putut să reziste acest portret încă din 1531.
În 1929, Alfonso Marcue, care era fotograful oficial al bazilicii Sfânta Fecioară de Guadalupe în Mexico, a descoperit ceea ce părea a fi o imagine foarte clară a unui bărbat cu barbă în ochiul drept al Fecioarei. La început, nu-i venea să creadă ce vede: cum era posibil? Un bărbat cu barbă în ochii Fecioarei? După căutări repetate ale multor fotografii ale sale, s-a decis să informeze autorităţile bazilicii.
În 1956, cinci oftalmologi au examinat ochii Sfintei Fecioare de pe Tilma. Fiecare a declarat că au examinat un ochi uman, incluzând retina în care se reflecta imaginea unui bărbat cu mâinile întinse în faţă la înălţimea taliei şi ale cărui palme întoarse în sus purtau ceva roşu. Era Juan Diego cu trandafirii în mâinile sale. Imaginea în pupilă arată de altfel o distorsiune naturală, cauzată de curbura ochiului Fecioarei Maria. Noi mijloace au permis mai apoi descoperirea, în afara lui Juan Diego, a Monseniorului Zumarraga şi a interpretului său. Aceste persoane erau prezente în momentul în care imaginea Sfintei Fecioare a apărut pe Tilma. Fecioara era într-adevăr acolo - vie şi adevărată - în momentul deschiderii hainei de către Juan şi a lăsat reflecţia celor prezenţi în pupilele ochilor Săi, imprimându-se în acelaşi timp pe Tilma exact în acel moment. În cele din urmă, astronomii au reprodus o hartă a cerului din seara apariţiei Sfintei Fecioare, 12 decembrie 1531. Când această hartă înstelată, întoarsă şi aplicată pe o folie transparentă, a fost suprapusă pe imaginea Sfintei Fecioare, stelele coincideau perfect cu stelele de pe vălul Sfintei Fecioare, ca şi cum l-am privi din înaltul cerului.
La fel, o imagine transparentă a Sfintei Fecioare a fost aplicată pe o hartă topografică a Mexicului Central. Munţii, râurile şi principalele lacuri coincid cu decoraţiile de pe rochia Sfintei Fecioare.
Dumnezeu a rezervat descoperirile acestea pentru secolul 20, demonstrând scepticilor că Tilma este cadoul său miraculos. Aceasta constituie încoronarea ştiinţifică a validării acestui miracol.
- Înregistrare video cu doi îngeri care ridică la cer sufletul unui copil: Preotul rus Igor Shvedov filma cu telefonul mobil in mod cu totul si cu totul accidental casa in care tocmai savarsise prima slujba de inmormantare a unui copil. Surpriza de proportii a aparut in momentul in care, odata ajuns acasa, a revizionat imaginile. Pe ecranul telefonului mobil au aparut ceea ce la prima vedere par a fi siluetele luminoase a doua entitati necunoscute, cel mai probabil ingeri, care ridica la ceruri sufletul copilului decedat al carui trup se afla inca in casa. Totul s-a intamplat inainte de pornirea cortegiului funerar spre biserica si cimitir. Intregul eveniment straniu a avut loc in orasul Semipalatinsk din Kazahstan.
-Videoclipul următor conţine fotografii din viaţa Sfântului Padre Pio din Italia. Padre Pio este un sfânt din secolul XX care a primit în mod miraculos stigmatele pe trupul său (rănile Domnului Cristos), precum şi alte minuni: levitaţia, bilocaţia, apariţii de îngeri, de diavoli, minuni în legătura cu mirosurile (osmogenezia) etc.
Recomand şi site-ul Teleradio Padre Pio. Conţine TV on-line şi radio, precum şi înregistrări cu vocea sfântului Padre Pio:
- Sunt numeroase locuri de pe Pământ, unde au fost miracole euharistice : Sfânta Împărtăşanie s-a transformat în carne şi sânge la Sfânta Liturghie, sub ochii preotului şi ai credincioşilor, de exemplu la Lanciano şi la Orvieto.
Iată un videoclip cu miracol euharistic - Sfânta Împărtăşanie sângerând, precum şi alte miracole de acolo :
- Exorcizări (rugăciuni speciale pentru scoaterea diavolilor din persoanele posedate), însoţite de manifestări cu totul ieşite din comun a persoanelor posedate.
Iată o înregistrare audio însoţită de fotografii din timpul exorcizării unei fete posedate de diavoli. Este un caz real, celebru în SUA - fata provenea din Germania, dar trăia în SUA:
3) Concluzie (sau cum trebuie să răspundem Revelaţiei lui Dumnezeu)
Precizare: Sunt catolic dar ceea ce este scris aici este valabil şi în Biserica Ortodoxă. Biserica Catolică şi Biserica Ortodoxă sunt Biserici surori, care merg spre refacerea unităţii. Învăţătura celor două Biserici surori este aproape la fel, diferenţele fiind mai mult de ritual.
În viaţa pământească cel mai important este să fim preocupaţi de mântuire, adică de a ne pregăti fercirea pentru viaţa veşnică de dincolo de moarte. Domnul Cristos şi-a dat viaţa pentru noi ca să ne deschidă calea spre mântuire, dar mântuirea depinde şi de noi, dacă facem pocăinţă de păcate şi urmăm cuvântul său. Avem liberul arbitru, adică libertatea voinţei de a alege între bine şi rău şi suntem responsabili de ceea ce alegem. Domnul Cristos a murit pe cruce pentru noi fără de noi, dar nu ne poate mântui fără de noi, fără colaborarea noastră. El a spus să căutăm mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui. Credinţa este o condiţie necesară pentru mântuire, dar nu e suficientă. E necesară şi respectarea poruncilor lui Dumnezeu şi a poruncilor Bisericii, care sunt inspirate tot de Dumnezeu. Iar cei care au încălcat poruncile, trebuie să facă pocăinţă de păcate. Domnul Cristos şi-a început predicile publice chiar cu aceste cuvinte: „Faceţi pocăinţă şi credeţi în Evanghelie” (Mc 1,15). Iată ce spune şi Sfântul Apostol Pavel în scrisoarea către evrei, în legătură cu credinţa: "Fără credinţă este imposibil să fii plăcut lui Dumnezeu, pentru că acela care se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că el există şi îi răsplateşte pe cei care îl caută" (Ev 11,6). Totuşi numai credinţa nu e suficientă. În acest sens, Sfântul Apostol Iacob a scris: "După cum trupul fără duh este mort, tot aşa şi credinţa fără fapte este moartă." (Iacob 2, 26)
Domnul Isus Cristos a precizat că toate poruncile sunt cuprinse (incluse) în două porunci fundamentale: poruncile iubirii. Iubirea de Dumnezeu mai presus de toate şi iubirea de semeni ca de noi înşine. După cum spunea Sfântul Ioan al Crucii : „În seara vieţii noastre vom fi judecaţi despre iubire.” Deci, iubirea de Dumnezeu mai presus de toate şi iubirea de semeni ca de noi înşine înseamnă păzirea poruncilor : „Dacă mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul meu; Tatăl meu îl va iubi, vom veni la el şi vom rămâne la el. Cine nu mă iubeşte, nu păzeşte cuvintele mele; or, cuvântul pe care îl auziţi nu este al meu ci al Tatălui care m-a trimis.” (In. 14, 23-24) „Precum m-a iubit pe mine Tatăl, tot aşa şi eu vă iubesc pe voi. Rămâneţi în dragostea mea. Dacă păziţi poruncile mele, veţi rămâne în iubirea mea, după cum şi eu am păzit poruncile Tatălui meu şi rămân în iubirea lui. Acestea vi le-am spus ca bucuria mea să fie în voi şi ca bucuria voastră să fie deplină.” (In. 15, 9-11) Dumnezeu nu a creat roboţi, ci ne-a înzestrat cu liber arbitru (libertatea voinţei de a alege între bine şi rău), deci avem responsabilitatea felului în care folosim acest liber arbitru. El a dat poruncile pentru binele nostru sufletesc şi trupesc. Sfântul Apostol Pavel spune : „Cu frică şi cutremur lucraţi la mântuirea voastră” (Filipeni 2, 12) Adică, să lucrăm la mântuirea noastră cu foarte mare grijă şi responsabilitate.
Iată o carte care poate fi citită direct pe internet, despre Decalog (cele zece porunci ale lui Dumnezeu ) şi despre păcatele care se fac împotriva lor, prezentate cu exemple din viaţă: http://www.profamilia.ro/porunci.asp?decalog
Nu trebuie să vedem religia ca pe ceva trist. Religia nu interzice bucuriile pământeşti, cu condiţia ca acestea să fie în acord cu cuvântul lui Dumnezeu, adică să nu treacă de limita păcatului. De exemplu, nici bunăstarea materială nu e un lucru rău, daca sunt îndeplinite următoarele condiţii : să fie câştigată cinstit, să nu se facă din ea un scop în sine, să nu fie pusă pe primul plan (înaintea celor spirituale) şi din bogăţie să fie ajutaţi şi cei săraci. Totuşi, chiar dacă sunt îndeplinite aceste condiţii şi nu e un rău în sine, bogăţia poate fi, uneori, o capcană în calea mântuirii. Totuşi sărăcia nu e neapărat o virtute. Nici sărăcia, bogăţia nu-l mântuiesc pe om, ci credinţa şi urmarea învăţăturii Domnului Isus Cristos.
Aşa cum aminteam mai sus, Domnul Isus Cristos a spus să căutăm mai întâi Împăraţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui, deci să ne preocupăm în primul rând de mântuirea sufletului. Din păcate, unii se preocupă mai mult de cele materiale şi lasă la urmă preocuparile pentru suflet sau le neglijează cu totul. Aceştia pot fi numiţi "robi ai pântecelui", deoarece ei trăiesc doar la nivel biologic, material. Despre ei găsim în Biblie următoarele cuvinte: „Pântecele este dumnezeul lor, iar mărirea lor este întru ruşinea lor, ca unii care au în gând cele pământeşti. ” (Fil. 3, 19)
Bineînţeles că trebuie să ne ocupăm şi de cele materiale, dar cu detaşare, nu cu îngrijorare şi încrâncenare. Un creştin, chiar dacă are bunuri materiale, trebuie să le privească cu detaşare (cu detaşare nu înseamnă cu dispreţ). Aceasta înseamnă a fi “sărac cu duhul”: a nu-ţi ataşa sufletul de cele lumeşti, trecătoare. “Sărac cu duhul” nu înseamnă nicidecum a fi ignorant, aşa cum înţeleg unii în mod greşit. Cei care nu au credinţă şi se agaţă (ataşează) cu toate puterile de lumea aceasta şi de tot ce e trecător, atât pentru că, neavând credinţă, ei nu se încred în Dumnezeu, cât şi pentru faptul că, necrezând în viaţa veşnică de dincolo de moarte, ei cred că viaţa asta e totul. Frica de lipsurile materiale e de la diavoli. Ei introduc oamenilor frica şi îngrijorările în privinţa lucrurilor materiale, ca să le abată atenţia de la Dumnezeu. Dumnezeu nu spune să nu facem nimic şi să stăm cu mâinile în sân, ci spune să muncim cu detaşare, fară frica zilei de mâine. Cei credincioşi nu se tem de viitor, ci se încred în Dumnezeu, pentru că Dumnezeu îi va ajuta şi le va scoate în cale posibilităţi de a munci şi a trăi. De atâtea ori Domnul Isus Cristos spunea : “ Nu te teme! ” sau “ Nu vă temeţi ! ” sau “Dacă Dumnezeu îmbracă atât de frumos iarba câmpului, care astăzi este, iar mâine va fi aruncată în foc, nu va face oare cu mult mai mult pentru voi? Oameni cu puţină credinţă! Nu vă faceţi atâta grijă spunând: «Ce vom mânca?» sau «Ce vom bea?» sau «Cu ce ne vom îmbrăca?» Toate acestea le caută păgânii; Tatăl vostru ceresc ştie că aveţi nevoie de ele. Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui, iar celelalte vi se vor da pe deasupra. Nu vă faceţi atâta grijă pentru ziua de mâine; ziua de mâine îşi va purta singură de grijă. Fiecărei zile îi ajunge necazul ei” (Mt. 6, 30 – 34)
Pe lângă credinţă, respectarea poruncilor, frecventarea Bisericii şi a sfintelor sacramente, sunt necesare şi faptele de milostenie trupească şi sufletească, prin care dovedim iubirea faţă de semeni. Acestea sunt: a) faptele de milostenie trupească: a da de mâncare celor flămânzi; a da de băut celor însetaţi; a îmbrăca pe cei goi; a vizita pe cei bolnavi; a primi pe cei străini; a îngropa pe cei morţi. b) faptele de milostenie sufletească: a învăţa pe cei neştiutori; a sfătui pe cei ce stau la îndoială; a mângâia pe cei întristaţi; a îndrepta pe cei păcătoşi; a ierta celor ce ne-au supărat; a suferi cu răbdare nedreptatea; a ne ruga pentru cei vii şi pentru cei decedaţi (precizare importantă: rugăciunile, slujbele, parastasele, pomenile pentru cei decedaţi nu îi pot ajuta decât pe cei care au decedat cu sufletul curăţit de păcate, după cum vom vedea mai jos)
Domnul Isus Cristos a spus că trebuie să facem şi fapte de milostenie şi că orice faptă de milostenie pe care o facem pentru oameni, e ca şi cum am face-o pentru El însuşi:
« În acel timp, Isus a spus ucenicilor săi: « Când va veni Fiul Omului în slava sa, împreună cu toţi îngerii, se va aşeza pe tronul său de mărire. Înaintea lui vor fi adunate toate popoarele, dar el îi va despărţi pe unii de alţii, aşa cum desparte păstorul oile de capre, şi va pune oile la dreapta sa, iar caprele la stânga sa. Atunci împăratul va spune celor de la dreapta sa: «Veniţi, binecuvântaţii Tatălui meu, primiţi ca moştenire împărăţia pregătită pentru voi de la întemeierea lumii; căci am fost flămând şi voi mi-aţi dat să mănânc; am fost însetat şi voi mi-aţi dat să beau; am fost străin şi voi m-aţi primit; am fost gol şi voi m-aţi îmbrăcat; am fost bolnav şi voi m-aţi vizitat; am fost în închisoare şi voi aţi venit la mine». Atunci cei drepţi vor răspunde: «Doamne, când te-am văzut noi flămând şi ţi-am dat să mănânci? Sau însetat şi ţi-am dat să bei? Sau când te-am văzut noi străin şi te-am primit? Sau gol şi te-am îmbrăcat? Sau când te-am văzut bolnav sau în închisoare şi am venit la tine?». Împăratul le va răspunde: «Vă spun adevărul: ori de câte ori aţi făcut acestea unuia dintre aceştia mici, care sunt fraţii mei, mie mi-aţi făcut». Apoi va spune celor din stânga: «Plecaţi de la mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, pregătit diavolului şi îngerilor săi! Căci am fost flămând şi voi nu mi-aţi dat să mănânc, am fost însetat şi voi nu mi-aţi dat să beau; am fost străin şi voi nu m-aţi primit; am fost gol şi voi nu m-aţi îmbrăcat; am fost bolnav şi în închisoare şi voi nu m-aţi vizitat». Atunci îi vor răspunde şi ei: «Doamne, când te-am văzut noi flămând, însetat, străin, gol, bolnav sau în închisoare şi nu ţi-am slujit?». El le va răspunde: «Vă spun adevărul: Ori de câte ori nu aţi făcut acestea unuia dintre aceştia mici, care sunt fraţii mei, mie nu mi-aţi făcut». Şi vor merge aceştia în osânda veşnică, iar drepţii în viaţa veşnică»". (Mt. 25,31-46)
Este şi un text foarte interesant referitor la faptele de milostenie : se numeşte „Ce nu-ţi va cere Dumnezeu niciodată... ” „Dumnezeu nu-ţi va cere să spui ce suprafaţă a avut casa ta, dar îţi va cere cont de numărul celor pe care i-ai primit în casa ta. Nu-ţi va cere numărul hainelor din dulapul tău, dar iţi va cere cont de numărul celor pe care le-ai dăruit. Dumnezeu nu-ţi va cere să spui cel mai mare venit pe care l-ai realizat, dar te va întreba daca ţi-ai îndeplinit slujba după maxima ta capacitate. Dumnezeu nu te va întreba câţi prieteni ai avut, dar te va întreba câtor oameni le-ai fost prieten. Dumnezeu nu te va întreba despre vecinătatea în care ai trăit, dar te va întreba cum ţi-ai tratat vecinii.” Expresiile „îţi va cere” sau „te va întreba” sunt folosite în sens simbolic, pentru că Dumnezeu ştie exact ceea ce a făcut, vorbit şi gândit fiecare, fără a fi nevoie să mai întrebe. Nu cunosc autorul acestui text, dar conţinutul său exprimă un adevăr.
Actorul şi scriitorul Dan Puric a ţinut conferinţe şi a vorbit de câteva ori şi la emisiuni TV, criticând „creştinismul de formă, de spoială” şi subliniind necesitatea de a fi creştini autentici. Din orice Biserică am face parte, este foarte important să fim creştini adevăraţi, autentici, nu creştini doar de formă, de spoială.
Iată şi o pildă video despre fapte de milostenie şi iubire de semeni:
După cum am văzut, moartea e o trecere în lumea de dincolo, nu o dispariţie. De altfel, chiar şi cuvântul "deces" ("decesus") înseamnă, în limba latină, "trecere". Este foarte important să fim pregatiţi oricând pentru această trecere. Pocăinţa de păcate nu trebuie amânată niciodată, din cel puţin două motive: în primul rând pentru că nu se ştie clipa decesului (poate fi şi într-o clipă, pe neaşteptate, la orice vârstă) iar cine moare cu sufletul necurăţit de păcate nu mai poate avea iertare şi ajunge în suferinţa veşnică a iadului. Slujbele pentru cei decedaţi, parastasele, pomenile şi rugăciunile îi pot ajuta numai pe cei care au decedat cu sufletul curăţit de păcate. Ele pot şterge păcatele mici (făcute fără voie sau cu voie dar în lucru mic) şi urmele lăsate în suflet de păcatele mari (făcute cu voie şi în lucru mare) de care omul deja s-a curăţit pe pământ. În al doilea rând, de regulă, clipa decesului îl surprinde pe om după cum trăieşte: dacă a trăit în viaţă departe de calea lui Dumnezeu, de obicei tot aşa îl surprinde clipa decesului: departe de Dumnezeu, cu sufletul necurăţit de păcate. Dumnezeu este iubitor dar este şi drept. Existenţa suferinţei veşnice a iadului este un adevăr revelat de Dumnezeu şi nu este o răzbunare a lui, ci este pedeapsa dreptăţii instituite de el. Pentru că este iubitor, Dumnezeu ne acordă iertare dacă facem pocăinţă de păcate şi ne întoarcem la el în viaţa pământească, iar pentru că este drept, nu-i poate primi în rai pe cei care au decedat cu sufletul necurăţit de păcate. Aşa cum am amintit mai sus, Sfântul Apostol Pavel scrie: „Cu frică şi cutremur lucraţi la mântuirea voastră” (Filipeni 2, 12) Adică, să lucrăm la mântuirea noastră cu foarte mare grijă şi responsabilitate.
În clipa decesului se încheie timpul harului. Iată câteva versuri scrise de poetul Traian Dorz care se adresează cuiva care refuză sau amână pe pamant pocăinţa de păcate şi poate fi surprins de clipa decesului cu sufletul necurăţit de păcate :
Căci va veni un ceas amar şi-o vreme de obidă
Când uşa marelui său har pe veci o să se-nchidă
Iar tu vei ramâne pe veci în focul de afară
În plânsul nesfârşit să-ţi treci a vecilor povară.
Dar chinul cel mai greu şi-amar va fi încredinţarea
C-a fost şi pentru tine har, dar i-ai respins chemarea.
Pentru a face bine o pocăinţă de păcate, trebuie îndepliniţi următorii cinci paşi :
1) Cercetarea cugetului (să ne gândim ce pacate avem şi, măcar cu aproximaţie, cam de câte ori pe fiecare). Cercetarea cugetului se face cerând ajutor de la Sfântul Duh. 2)Căinţa : trezirea căinţei în suflet pentru toate păcatele pe care le avem. Nu trebuie să ne pară rău doar pentru că prin păcat am pierdut sănătatea, averea sau onoarea (lucruri trecătoare), ci căinţa trebuie să fie suprafirească, adică să ne căim pentru că prin păcat ne-am pus în postura de a pierde Împărăţia lui Dumnezeu şi de a merita suferinţa veşnică şi l-am supărat pe Dumnezeu.
3) Propunerea fermă de a nu mai păcătui.
4) Spovada, mărturisind cu sinceritate preotului toate păcatele de care ne amintim. Nu-i nimic dacă cineva uită să mărturisească un pacat sau mai multe, deşi a făcut bine cercetarea cugetului. Este suficient daca îl (le) mărturiseşte la spovada următoare. Dar dacă ascunde un păcat (sau mai multe) de care îşi aduce aminte, atunci spovada nu e valabilă şi face un alt păcat deoarece se spovedeşte rău. O spovadă rău facută se repară făcând altă spovadă bună, spunând preotului păcatul (păcatele) ascuns (ascunse), spunând la câte spovezi a fost ascuns acel păcat (acele păcate) şi mărturisind din nou toate păcatele spuse la acele spovezi rău făcute.
5) Îndeplinirea pocăinţei (canonului) dată de preot.
Iată o carte despre sacramentul pocăinţei (taina spovedaniei). Poate fi citită direct pe internet, fără a fi nevoie să fie desărcată în calculator, accesând linkul următor:
Iată şi un videoclip scurt şi foarte sugestiv despre Sacramentul Pocăinţei, intitulat "Get clean": "Mergi şi te curăţă (de păcate), pentru un chip luminos"
Nu trebuie să rămânem doar la nivelul căutării şi primirii iertării, ci trebuie să ne îndreptăm caracterul, să lucrăm asupra noastră, pentru a deveni mai buni, cu alte cuvinte, să tindem spre desăvârşire.
Pentru a fi buni creştini este nevoie şi de metanoia. Metanoia este un concept compus din termenii greceşti meta şi nous şi înseamnă schimbare de mentalitate. Schimbare de mentalitate în sensul de renunţare la egoism şi orgoliu (acestea fiind rădăcinile multor păcate), renunţare la a ne vedea doar propriile interese, pentru a-i putea iubi pe ceilalţi ca pe noi înşine. Nu spune nimeni că nu trebuie să ne iubim şi pe noi înşine, dar iubirea faţă de noi înşine nu trebuie să lezeze alte persoane. Să nu le facem rău, ci să le facem bine după posibilităţi.
În afară de sacramentul Pocăinţei, un alt sacrament foarte important care trebuie frecventat este Sfânta Euharistie, care cuprinde Sfânta Împărtăşanie. Sfânta Euharistie, la rândul ei, este cuprinsă în cadrul Sfintei Liturghii. La Sfânta Liturghie, pâinea şi vinul de pe altar, consacrate de preot, devin Trupul şi Sângele Domnului Isus Cristos, deşi nu-şi schimbă înfăţişarea obişnuită de pâine şi vin. Deci, în Sfânta Împărtăşanie, primim trupul şi sângele Domnului Isus Cristos, sub chipul pâinii şi al vinului.
Pentru a ne putea împărtăşi cu vrednicie, se cer patru condiţii:
1. Să ştim şi să credem că în Sfânta Împărtăşanie primim Trupul şi Sângele Domnului nostru Isus Cristos, sub chipul pâinii şi al vinului.
2. Să fim în stare de har, adică fără păcat pe suflet. Deci, cine a făcut un păcat sau mai multe, trebuie să primească mai întâi dezlegarea prin sacramentul Pocăinţei pentru a se putea împărtăşi.
3. Să nu mâncăm şi să nu bem cel puţin o oră înainte de primirea Sfintei Împărtăşanii (pentru catolici). Pentru ortodocşi, se cere post obişnuit timp de trei zile înainte, iar în ziua primirii Sfintei Împărtăşanii să nu se mănânce şi să nu se bea nimic până la primirea Sfintei Împărtăşanii.
4. Să ne rugăm înainte şi după primirea Sfintei Împărtăşanii.
Pe pământ trebuie să trecem prin ispite. Dumnezeu ne-a creat după chipul şi asemănarea sa, dar prin căderea în păcat a primilor oameni s-a pierdut asemănarea şi s-a păstrat doar chipul. (Când vorbim despre chipul lui Dumnezeu ne referim atât la un chip spiritual, cât şi la un chip uman, ambele accepţiuni ale chipului fiind revelate prin întruparea Domnului Isus Cristos) Noi nu suntem vinovaţi în mod direct de păcatul strămoşesc, dar îl moştenim. Consecinţele eterne ale păcatului strămoşesc se şterg prin botez, dar rămân consecinţele lui pământeşti. Este un exemplu în acest sens : dacă un mare dregător de la curtea unui rege comite un act de înaltă trădare şi este dat afară din funcţie pierzânu-şi rangul, va avea de pierdut nu numai el, ci şi copiii lui şi nepoţii, etc. Aşa este şi cu moştenirea păcatului strămoşesc. Trebuie să ne străduim să redobândim asemănarea cu Dumnezeu, iar pentru aceasta avem ocazia să fim proprii noştri sculptori. Tocmai în asta constă demnitatea voinţei noastre libere. Dumnezeu ne-a dat uneltele şi indicaţiile operei pe care o vrea din noi, dar ne-a lăsat liber arbitru să ne plăsmuim după propria voinţă. De rezultatul lucrului depinde răsplata sau pedeapsa. Şi nu o răsplată sau pedeapsă oarecare, ci o răsplată sau pedeapsă veşnică! Uneltele principale cu care lucrăm sunt credinţa, speranţa şi iubirea. Alte unelte sunt sfintele sacramente. Mai sunt şi alte unelte, numite porunci şi altele, numite virtuţi, dar se includ în iubire: în iubirea de Dumnezeu mai presus de orice şi în iubirea de semeni ca de noi înşine. Dacă unii abandonează lucrul, este vina lor. Totuşi, cât nu le-a expirat timpul vieţii pământeşti, pot repara lucrarea. Dar există un termen limită pentru fiecare. Un termen când se va spune „time out”. În acel moment ni se va cere lucrarea, adică ni se va cere să avem sufletul curat şi să prezentăm binele făcut. Şi, cum nimeni nu-şi ştie acel termen limită, nu trebuie să rişte să rămână cu sufletul necurat. Cine rămâne cu sufletul necurat pierde propria fericire veşnică în schimbul suferinţei veşnice!
Toţi oamenii sunt ispitiţi pe pământ, fie laici, fie clerici. Deci, nimeni nu e scutit de ispite, nici oamenii Bisericii. Unii rezistă ispitelor, alţii cad. Dar păcatele lor nu justifică păcatele noastre. Sunt şi destui preoţi drepţi, să urmăm exemplele lor. Şi, chiar dacă unii oameni ai Bisericii păcătuiesc, nu trebuie să uităm că Biserica este o instituţie divino-umană, deci formată şi din oameni care pot greşi (pot greşi în ceea ce fac, nu în expunerea învăţăturii creştine, care e de la Dumnezeu), iar vina este individuală, nu colectivă, deci e greşit ca, pornind de la nişte cazuri particulare, să se generalizeze, învinuind, în bloc, toţi reprezentanţii Bisericii. Nu putem pretinde o Biserică ideală, formată numai din sfinţi, nici nu avem dreptul să-i judecam pe preoţi, are cine să-i judece. Important este să privim la viaţa noastră dacă e în regulă şi în acord cu principiile creştine, iar dacă nu e în acord cu aceste principii, să facem pocăinţă de păcate şi să ne îndreptăm. Şi nu trebuie să uităm că nu ne putem mântui singuri, avem nevoie de o Biserică. Sfântul Ciprian spunea: "Nimeni nu-L poate avea pe Dumnezeu drept Tată dacă nu are Biserica drept mamă."
Iată o poezie foarte interesantă despre Judecata de apoi a lui Dumnezeu:
Absolvent al Facultăţii de Filosofie din cadrul Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi cu licenţa în bioetică, intitulată "Dreptul la viaţă - o perspectivă etică."
Absolvent al Masterului de Filosofie Creştină şi Dialog Cultural din cadrul Facultăţii de Filosofie a Universităţii "Al. I. Cuza", Iaşi.
Actualmente doctor in filosofie, cu tema de doctorat "Armonia dintre ştiinţă şi religie".
Pentru întrebări, dialog, solicitări de cărţi, broşuri, pliante sau reviste GRATUITE, mă puteţi contacta pe yahoo messenger, la id vieru_cezar_iasi
sau la adresa de e-mail vieru_cezar_iasi@yahoo.com
De asemenea, mă găsiţi şi pe facebook, accesând linkul
http://facebook.com/augustincezarvieru
CAZ UMANITAR PREZENTAT LA 10 TV - Maria Mihai e o fetiţă de 5 anişori din comuna Jilava. Îi place să meargă la grădiniţă şi să se joace cu păpuşile. Acum e prea bolnavă să o mai facă. O durere de cap, de care micuţa Maria se tot plângea, a avut puterea de a distruge viaţa familiei Mihai, deoarece s-a descoperit că are tumoră craniană. Tatăl lucrează cu ziua, fiindcă şi el e bolnav, suferă de pancreatită acută, iar mama este asistent personal al fetiţei. Imaginaţi-vă câteva secunde cum este să trăieşti din 500-600 de lei şi să rezişti în faţa unor boli cumplite. 
APEL UMANITAR DE URGENŢĂ PENTRU SALVAREA VIEŢII UNEI ELEVE CU TUMORĂ DE LA COLEGIUL NAŢIONAL - O MODALITATE DE A PUNE ÎN PRACTICĂ IUBIREA DE SEMENI
.jpg)
