5 apr. 2015

PRIN JERTFĂ LA BIRUINŢĂ! CRISTOS A ÎNVIAT! UN PAŞTE FERICIT!


Nu poate exista biruinţă fără efort, fără un sacrificiu mai mic sau mai mare. Acest lucru ni-l spune însuşi Domnul nostru Isus Cristos prin următoarele cuvinte: Adevăr, adevăr vă spun că, dacă bobul de grâu căzut în pământ nu moare, rămâne singur, iar dacă moare, aduce mult rod. (In. 12, 24) El s-a jertfit pe cruce. Nu este posibilă învierea fără cruce. Nimic bun nu se poate fără sacrificiu, fără principiul crucii. Sacrificiul pe cruce e fereastra spre Înviere. Sfântul Maxim Mărturisitorul spunea că în creaţie toate se cer după cruce. Aşa se manifestă iubirea lui Dumnezeu faţă de noi. Pentru că asta e condiţia noastră căzută, consecinţa căderii în păcatul strămoşesc. Nu ni se dă nimic dacă nu jertfim ceva. Iubirea înseamnă jertfă. Dar nu este suficient efortul propriu pentru mântuire. Mântuirea are la bază conlucrarea, colaborarea omului cu Dumnezeu. Domnul Isus Cristos a făcut totul pentru noi jertfindu-şi viaţa pe cruce pentru a ne deschide calea spre mântuire. Trebuie să facem şi noi partea noastră pentru a ajunge la mântuire. Nu ni se cere să ne dăm viaţa pentru alţii sau pentru credinţă, decât în cazuri de excepţie, când ar fi neapărat necesar. Pentru a ajunge la mântuire trebuie să credem în Domnul Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, să ne curăţim sufletul de păcate prin sacramentul Pocăinţei şi să-l urmăm pe el şi cuvintele sale, iubindu-l pe Dumnezeu mai presus de toate şi iubindu-i pe oameni ca pe noi înşine.

După înviere Domnul Isus Cristos a mai rămas 40 de zile pe pământ, până la înălţare, cu trupul glorificat, trupul de slavă pe care-l avea după înviere şi a fost văzut de apostoli şi de mulţi alţi oameni. Apostolii au mâncat
împreună cu el şi au vorbit cu el şi în acest timp de după înviere. El le-a arătat urmele rănilor în mâini şi în coastă. Trupul său după înviere era tot material, dar avea proprietăţi supranaturale, era trup glorificat, trup de slavă : putea să dispară instantaneu dintr-un loc, să apară în alt loc, etc. După înviere Domnul Isus Cristos a venit dintr-o dată în mijlocul apostolilor, deşi uşile casei în care se aflau ei erau încuiate de frica iudeilor. După înălţarea lui la cer, apostolii au predicat toată viaţa lor despre învierea Domnului Isus Cristos şi au fost martirizaţi, dându-şi viaţa pentru acest adevăr. E clar că nu şi-ar fi dat viaţa pentru o minciună. În privinţa adevărului mărturiei întărită de sacrificiu, Blaise Pascal scrie că el crede în cuvintele acelora care şi-au jertfit viaţa pentru adevăr: „Cred cu bucurie în cuvântul acelora care şi-au dat viaţa pentru ceea ce au spus.” sau Nu cred decât istoriile care s-au scris cu sângele celor ce s-au jertfit pentru făurirea lor.

Sfântul Apostol Pavel a scris că, după înviere, Domnul Isus Cristos a fost văzut şi de peste 500 de oameni deodată. După înălţare i s-a arătat şi lui, pe când mergea spre Damasc ca să-i aducă pe creştinii de acolo legaţi la Ierusalim. După ce i-a apărut Domnul Isus Cristos, Sfântul Pavel, din fariseu prigonitor al creştinilor a devenit un înflăcărat apostol creştin: „V-am învăţat înainte de toate, aşa cum am primit şi eu: că Cristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; că a fost îngropat, şi a înviat a treia zi, după Scripturi; şi că S-a arătat lui Chifa, apoi celor doisprezece. După aceea S-a arătat la peste cinci sute de fraţi deodată, dintre care cei mai mulţi sunt încă în viaţă, iar unii au adormit. În urmă S-a arătat lui Iacov, apoi tuturor apostolilor. După ei toţi, ca unei stârpituri, mi S-a arătat şi mie. Căci eu sunt cel mai neînsemnat dintre apostoli; nu sunt vrednic să port numele de apostol, fiindcă am prigonit Biserica lui Dumnezeu.” (1 Cor. 15, 3 - 9) 

Când Domnul Isus Cristos a apărut, după Înviere, ucenicilor în drum spre Emaus, le-a explicat că este scris de veacuri în profeţiile Vechiului Testament că el trebuia să sufere, să moară pe cruce şi să învie a treia zi:
"Nu trebuia oare Cristos să sufere şi să intre în gloria Lui?!" Şi, începând de la Moise şi de la toți profeţii, le-a explicat ce era scris cu privire la El în toate Scripturile." (Lc. 24, 26 - 27)
"Şi le-a spus că aşa este scris şi aşa trebuie să pătimească Cristos şi aşa să învieze din morţi a treia zi.
Şi să se propovăduiască în numele Său pocăinţa spre iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim." (Lc. 24, 46 - 47)

Recomand un articol foarte interesant despre semnele de pe giulgiul din Torino care confirmă învierea Domnului Isus Cristos. Giulgiul care actualmente se află la Torino este giulgiul cu care a fost înfăşurat trupul Domnului Isus Cristos când a fost depus în mormânt. Autenticitatea giulgiului a fost confirmată de cele mai recente investigaţii ştiinţifice:

http://www.e-communio.ro/stire1481-invierea-confirmari-pe-giulgiul-din-torino
Domnul Isus Cristos a suferit, a murit şi a înviat ca să ne deschidă calea spre fericirea veşnică, dar mântuirea depinde şi de noi. El a suferit, a murit şi a înviat pentru noi fără de noi, dar nu ne mântuieşte fără de noi, fără colaborarea noastră. Domnul Isus Cristos a trecut din moarte la viaţă, iar noi să trecem, prin pocăinţă, de la păcate la viaţa cea nouă a harului său şi, din orice Biserică am face parte, să fim creştini adevăraţi, nu doar cu numele sau de formă. Să fim pământ rodnic, nu pământ pietros pentru cuvântul lui. Prin liberul arbitru omul poate valorifica jertfa Domnului Isus Cristos. Deci, să valorificăm jertfa Domnului Isus Cristos, să nu o facem inutilă pentru noi! Pentru a valorifica jertfa lui şi a ajunge la mântuire trebuie să credem în Domnul Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, să ne curăţim sufletul de păcate prin sacramentul Pocăinţei şi să-l urmăm pe el şi cuvintele sale, iubindu-l pe Dumnezeu mai presus de toate şi iubindu-l pe aproapele ca pe noi înşine. Iar aproapele nostru este orice om, fără nicio deosebire, chiar şi cei care ne duşmănesc. Domnul Isus Cristos a spus să-i iertăm şi să-i iubim pe toţi, fără nicio deosebire, chiar şi pe cei care ne duşmănesc, ca să depăşim înclinaţia obişnuită de a-i iubi numai pe cei care ne iubesc. Iar iubirea de oameni nu constă neapărat într-un sentiment, ci în fapte bune prin care dovedim iubirea: „Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea. Dacă iubiţi pe cei care vă iubesc, ce răsplată puteţi aştepta ? Şi păcătoşii iubesc pe cei care-i iubesc pe ei. Şi daca faceti bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac. (Lc. 6, 31 - 33)


De asemenea, să nu amânăm a primi iertarea prin sacramentul Pocăinţei, pentru că nu ştim clipa decesului. Iată o carte care poate fi de un real folos pentru a face bine sacramentul pocăinţei (taina spovedaniei). Poate fi citită direct pe internet, fără a fi nevoie să fie desărcată în calculator, accesând linkul următor:


Pentru a face bine sacramentul pocăinţei, trebuie să îndeplinim următoarele cinci condiţii (care sunt identice atât la catolici, cât şi la ortodocşi):
1) Cercetarea cugetului (să ne gândim ce păcate avem şi de câte ori pe fiecare - măcar cu aproximaţie dacă nu ne amintim numărul lor exact). Cercetarea cugetului se începe ci o rugăciune la Sfântul Duh, prin care cerem luminarea minţii şi ajutor pentru a face bine sfânta spovadă. Apoi este bine să folosim şi un îndreptar pentru spovadă, în care găsim întrebări pentru cercetarea cugetului.
2) Căinţa : trezirea căinţei în suflet pentru toate păcatele pe care le avem. Nu trebuie să ne pară rău doar pentru că prin păcat am pierdut sănătatea, averea sau onoarea (lucruri trecătoare), ci căinţa trebuie să fie suprafirească, adică să ne căim pentru că prin păcat ne-am pus în postura de a pierde Împărăţia lui Dumnezeu şi de a merita suferinţa veşnică a iadului şi l-am supărat pe Dumnezeu.
3) Propunerea : Propunerea este voinţa tare de a ne îndrepta viaţa şi de a ne feri de orice păcat. Domnul Isus Cristos spunea celor pe care îi ierta: „Mergi şi nu mai păcătui!” (In. 8, 11). Trebuie să ne hotărâm să nu mai păcătuim niciodată, cu toate că există şi posibilitatea să cădem din nou. Prevederea posibilităţii de a păcătui în viitor nu împiedică propunerea sinceră de a nu mai păcătui, pentru că propunerea depinde de voinţă, în timp ce previziunea depinde numai de conştiinţa pe care o avem faţă de slăbiciunea noastră.
4) Spovada, mărturisind cu sinceritate preotului toate păcatele de care ne amintim şi numărul lor - măcar cu aproximaţie dacă un ne amintim numărul lor exact. Dacă nu ne amintim numărul exact al păcatelor se recomandă să spunem că „am făcut acest păcat cam de atâtea ori pe zi, pe săptămână sau pe lună.” Nu-i nimic dacă cineva uită să mărturisească un păcat sau mai multe, este suficient dacă îl (le) mărturiseşte la spovada următoare. Dar dacă de ruşine sau din alt motiv ascunde un păcat de care îşi aduce aminte, atunci spovada nu e valabilă şi face un alt păcat. O spovadă rău facută se repară spunând preotului păcatul ascuns (păcatele ascunse – dacă sunt mai multe), spunând la câte spovezi a fost ascuns acel păcat (acele păcate) şi mărturisind din nou păcatele mărturisite la acele spovezi rău făcute.
5) Îndeplinirea pocăinţei (canonului) dată de preot, adică un număr de rugăciuni, etc.
Ori de câte mergem la sacramentul pocăinţei, trebuie să îndeplinim aceste cinci condiţii pentru a face bine pocăinţa pentru păcate.
Iertarea păcatului presupune şi repararea ordinii morale care a fost lezată. Pe lângă pocăinţa pentru ele, unele păcate necesită şi reparări materiale şi / sau morale. Adevărata pocăinţă se desăvârşeşte prin satisfacerea vinovăţiei, prin schimbarea vieţii şi, dacă este posibil, prin repararea daunei. Dacă nu este posibil ca dauna să fie reparată în mod direct, preotul poate să stabilească o altă formă de reparare a daunei.



Recomand şi un articol foarte interesant – Un Paşte comun este posibil:


Revista Lumea Catholica – conţine 1036 de articole foarte interesante:

http://lumea.catholica.ro/


Scrisoarea pastorală de Paşti a PS Petru Gherghel, Episcop de Iaşi:

http://www.ercis.ro/actualitate/viata.asp?id=20150402


Scrisoarea partorală de Paşti a ÎPS Mitropopit Teofan, în care explică de ce nu se regăseşte lumina bucuriei lui Cristos în viaţa multor creştini - tocmai pentru că nu iubesc osteneala:
http://ziarullumina.ro/pastorala-de-pasti/iisus-hristos-bucuria-cea-vesnica 




De asemenea un articol despre săptămâna mare la Catedrala Greco – Catolică din Cluj:

Câteva versuri emoţionante scrise de Traian Dorz:


Isuse, Vesnic Calator
Isuse, Vesnic Calator Prin lumea de pacate,
Tu bati strain si iubitor La usile-ncuiate.
Nimic Tu nu-i ceri nimanui, Când bati si-astepti sa vina,
Ci vrei sa lasi în viata lui, Din viata Ta Divină.
Ai vrea din viata Ta sa-i dai, Caci viata lui e moarta,
Dar el sta-nchis, Tu plângi si stai Afara lânga poarta.
 

Eram copil când Te-am vazut Si-n poarta mea, Straine,
Si sa-Ti deschid ai tot batut Sa intri si la mine.
Dar lumea-mi spuse sa nu vin, Caci viata Ta-i amara,
Am vreme, colo, mai târziu... Si Te-am lasat afara.
De-atunci trecura ani sirag Pe viata-mi amarâta,
Iar tu stateai, Isuse drag, La poarta-mi zavorâta.

Târziu, Ti-am auzit din nou Chemarea Ta duioasa,
Înceata, stinsa, un ecou: „O, lasa-Ma în casa!
O, las’ în viata ta sa vin Cu pacea Mea cereasca
Cum lumea-ntreaga n-ar putea Nicicând sa-ti daruiasca.“
Dar lumea-mi spuse sa Te las Afara si-asta data;
Tu iar la usa ai ramas Si usa încuiata.

Te-am auzit ani multi, pe rând, Chemându-ma pe nume,
Dar n-am deschis, iar Tu, plângând, Te-ai dus strain în lume...
Iar astazi, singur ma-nfior De-a’ mele fapte rele,
Isuse, si Te chem cu dor În noaptea vietii mele.
Mai vino iar, Isuse blând, Mai bate iar o data!
Te-astept cu sufletul plângând Si usa descuiata...


Recomand filmul Isus din Nazaret în întregime, subtitrat în română. Vizionare plăcută!


 


De asemenea, accesând linkul următor, după filmul Isus din Nazaret găsiţi şi alte filme creştine foarte interesante:


Recomand şi documentarul Minuni Euharistice (subtitrat în română). Este un documentar foarte interesant despre minuni şi mai ales prezenţa reală a Domnului Isus Cristos în Euharistie, confirmată şi de investigaţiile ştiinţifice. Documentarul e prezentat chiar de un fost ateu. Poate fi urmărit accesând:


Recomand melodie superbă: Zorii Învierii - interpretează Simina


Melodie superbă - Ţi-ai pus oare întrebarea - Fraţii Wagner

30 ian. 2015

PLEDOARIE PENTRU RELIGIA ÎN ŞCOLI

A pune piedici predării religiei în şcoli este un fapt extrem de grav şi fără precedent după 1989! Ce facem, ne întoarcem în perioada comunistă, când nu se făcea religie în şcoli?
Predarea religiei in scoli este o necesitate si in acelasi timp este unul dintre cele mai importante drepturi! În aproape toate ţările europene religia se predă obligatoriu în şcoli, ba chiar în multe ţări sunt şi câte 2 ore de religie pe săptămână.
Şi înainte de perioada comunistă se făcea religie în scoli la toate nivelurile.
Tocmai asta este una dintre marile deosebiri faţă de perioada comunistă, că acum religia poate să fie mărturisită si răspandită oriunde in spatiul public si in primul rand predată în şcoli! In decembrie 1989 tinerii scandau: "Există Dumnezeu!" si s-au jertfit si pentru libertatea religiei!

Religia nu e mai putin importantă decat alte materii de studiu, dimpotrivă, chiar e mult mai importantă decat orice altă materie, pentru că omul trebuie să cunoască ceea ce a revelat Dumnezeu si care e rostul si scopul său pe lume. Scopul oricarui om trebuie să fie mântuirea, după cuvintele Domnului Isus Cristos, care a spus să căutăm mai intâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui şi toate celelalte ni se vor da pe deasupra: "Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui, iar celelalte vi se vor da pe deasupra." (Mt. 6, 33) De asemenea, a mai spus: "Ce i-ar folosi omului de-ar câştiga lumea întreagă, dacă şi-ar pierde sufletul?" (Mt. 16, 26) El a mai spus: “Lăsati copiii să vină la Mine, că a unora ca acestia este Impărătia cerurilor" (Mt. 19, 14)
Cei care nu semnează să facă ora de religie nu se duc nici la biserică, deci automat pierd şi ultima posibilitate de a primi cunoştinţe despre Dumnezeu şi religie, posibilitate pe care ar avea-o dacă ar frecventa orele de religie.


Pe lângă faptul că sunt foarte importante, orele de religie îi ajută pe elevi şi la mărirea mediei generale.

Recomand o carte cu titlul "Calauziri pentru cresterea si educarea ortodoxa a copiilor". Chiar dacă prin titlu se poate intelege că e vorba de educatia ortodoxă, cartea contine sfaturi care se pot aplica in educatia religioasă a oricărei Biserici crestine. Poate fi citita direct pe internet (fără a necesita descărcare in calculator), accesand linkul urmator:
Informatiile crestine trebuie sa fie date in primul rand in familie, dar nu trebuie să rămană doar la un nivel elementar. La scoală elevul aprofundează ceea ce a invatat acasă de mic. Dacă omul nu are aceste informatii de mic, dacă nu are aceste informaţii din familie şi şcoală, sunt slabe sanse să le caute singur mai tarziu. Ca un pom care, dacă a crescut stramb, e foarte greu sau putin probabil să se indrepte mai tarziu.

Elevii care apartin unor culte diferite fac orele de religie cu preotul sau profesorul de religie din cultul de care apartin.

Recomand şi un articol foarte interesant, intitulat « Vrem ora de religie înapoi ! », despre un protest la un liceu din Neamţ pentru studierea religiei în şcoli. Articolul e preluat de pe siteul Familia ortodoxă :
Iată şi unul dintre comentariile la acest articol :
­Ina 12.01.2015
Eu locuiesc in Finlanda, si copiii mei au studiat aici credinta ortodoxa. Deci intr-o tara luterana copiii romani pot studia credinta lor stramoseasca si acasa la ei trebuie sa intampine dificultati?
Nu a trebuit sa facem nici un fel de cerere ci copiii au fost inscrisi automat la curs. Cererea se face numai in cazul in care parintii nu doresc ca copiii lor sa studieze o anumita credinta.

Există un mare gol de informatie religioasă in randul populatiei. Este foarte rusinos si foarte grav că, în ţara noastră, care se declară creştină în proportie de peste 90% şi de 2000 de ani, o mare parte a populatiei nu stie nici măcar notiunile elementare de religie crestină.

Pentru mântuire nu sunt suficiente faptele bune, ci este necesară şi credinţa şi participarea la sfintele sacramente ale Bisericii. Credinţa fără fapte este moartă dar nici faptele fără credinţă nu duc la mântuire. Credinţa, faptele bune şi participarea la sfintele sacramente ale Bisericii trebuie să fie în strânsă legătură. Din orice Biserică am face parte, trebuie să fim crestini autentici, nu crestini doar cu numele, crestini de formă, pentru că nu ne mantuieste faptul că figurăm intr-un registru al unei Biserici sau al alteia. Ca să ajungem la mântuire trebuie să credem în Domnul Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, să ne curăţim sufletul de păcate prin sacramentul pocăinţei (iar aceasta se face numai la preot) şi să-l urmăm pe Domnul Isus Cristos şi cuvintele sale, iubindu-l pe Dumnezeu mai presus de toate şi iubindu-l pe aproapele ca pe noi înşine. Iar primul pas pentru a fi creştini autentici este formarea creştină. Să formăm creştini adevăraţi, nu creştini cu numele, cum sunt mulţi astăzi. Aşa cum unii se numesc „Croitoru” sau “Moraru” dar ei nu sunt croitori sau morari, tot la fel mulţi se numesc creştini, dar ei nu sunt creştini decât cu numele.

Domnul Isus Cristos a instituit apostoli si a intemeiat Biserica. El a vorbit clar despre Biserică spunand: spus: "Tu esti Petru si pe această piatră voi zidi Biserica mea si portile iadului nu o vor birui" (Mt. 16,18). Succesorii apostolilor sunt episcopii si preotii, care, impreună cu credinciosii, formează Biserica. Nimeni nu se poate mantui de unul singur, pe cont propriu, ci fiecare are nevoie de o Biserică. Tot în acest sens, Sfantul Ciprian spunea: "Nimeni nu-L poate avea pe Dumnezeu drept Tată dacă nu are Biserica drept Mamă.“ Multi au incercat să distrugă Biserica de-a lungul istoriei (si păgânii si otomanii si comunistii), dar n-au reusit si nici nu va reusi nimeni niciodată acest lucru, pentru că Biserica este comunitatea Divino – umană intemeiată de Domnul Isus Cristos. Că unii preoti nu se ridică la nivelul chemării lor, asta este altă problemă si nu dă nimănui dreptul să generalizeze si cu atat mai mult nu dă nimănui dreptul să conteste Biserica in sine. Pe langă aceasta, Dumnezeu actionează si prin preotii nevrednici. Actiunea lui Dumnezeu prin preot nu depinde de vrednicia sau nevrednicia preotului respectiv.

Istoria religiilor se poate face pentru cultura generală, dar inainte de asta elevii trebuie să cunoască temeinic religia crestină. Religia crestină contine Revelatia supremă, adevărul intreg si definitiv, revelat de insusi Fiul lui Dumnezeu, care e supremul Revelator si, totodată, supremul Revelat. Domnul Isus Cristos nu e doar om, ci este Fiul lui Dumnezeu, care a fost prevestit şi aşteptat de-a lungul veacurilor. El a spus şi a dovedit prin îndeplinirea profeţiilor în toată viaţa sa, prin învăţăturile şi minunile sale că este Fiul lui Dumnezeu, nu doar om şi că el este calea, adevărul şi viaţa : „«Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.” (In. 14,6) De asemenea, însuşi glasul Tatălui a mărturisit că Domnul Isus Cristos e Fiul său, atât la botezul său în Iordan, cât şi mai târziu, la schimbarea la faţă.
Acum câţiva ani, un indian, fost hinduist, a ţinut conferinţe şi în România şi a spus că s-a convertit la creştinism deoarece a înţeles că Domnul Isus Cristos este calea, singura cale spre Dumnezeu Tatăl, nu doar o cale printre altele, nu una dintre căi.

Realitătile invizibile şi imateriale nu sunt mai putin adevărate decat cele vizibile si materiale. Nu există doar lumea aceasta materială, nu există doar ceea ce se poate observa si măsura. Sunt foarte multe argumente si dovezi că există Dumnezeu si viata vesnică de dincolo de moarte (atât argumente rationale, cât şi foarte multe fapte supranaturale, miracole). În acest sens, recomand, de pe acest blog, articolul cu titlul Argumente si dovezi ale existentei lui Dumnezeu si a vietii vesnice de după moarte (articolul cel mai amplu, din partea de jos a acestui blog). Vă recomand să studiati blogul si să-l trimiteti mai departe ca să folosească si altora.

Recomand şi o poezie sugestivă, scrisă de Traian Dorz, preluată de pe una dintre paginile de facebook, dedicate acestui mare poet român, închis în timpul comunismului din ură faţă de credinţă. Poezia e preluată de pe următoarea pagină:

Mai este, la sfârşit, o judecată, cumplita judecată de apoi,
Când trebuie, pe drept, să-şi ia răsplata cum a lucrat, oricare dintre noi...
Noi nu murim, când inima-ncetează. 
Lăsăm în urmă tot ce-am scris şi-am spus
Dar tot ce dăm la cei ce ne urmează mereu dă rod când noi de mult ne-am dus...

Avem copii, şi-i creştem după vrere; avem elevi, şi-i învăţăm ce vrem;
Avem o turmă-n grijă şi-n veghere si-ntreaga lor răspundere avem! Căci ei vor fi, în lume şi-n viaţă, aşa cum noi le-am spus şi arătat...
Iar ei, la fel, aşa vor da povaţă si-un lung popor de-acum de noi format...

Îi creştem buni, la fel şi ei vor face; ii creştem rău aşa vor îndruma. Noi îi îndreptăm înspre război sau pace, rând după rând, pe câţi ne vor urma
Şi-abia atunci, la marea judecată, vedea-vom toţi uimiţi, cu-adevărat,
Cât a salvat o creştere frumoasă, cât a ucis un suflet blestemat...

O, voi cei mari, răspunzători de gloate: părinţi şi-ndrumători pentru urmaşi,
Voi, veţi purta răspunderile toate! voi creşteţi sfinţi sau creşteţi ucigaşi!
De-aceea, pentru toţi ce ne urmează, la marea judecată de apoi,
Cu ochi uimiţi, oricare o să vadă cât rău sau bine a-nceput cu noi...


S-a înfiinţat şi Asociaţia APOR – Asociaţia Părinţi pentru Ora de Religie, care îşi propune să fie aproape de părinţi, apărători ai celor care sunt interesaţi de educaţia complexă, completă şi de calitate a copiilor. Iată şi profilul Asociaţiei APOR pe Facebook:

28 ian. 2015

BUN VENIT PE BLOG! PRECIZĂRI


Multe dintre linkurile şi videoclipurile de pe acest blog sunt de provenienţă catolică, dar orientarea blogului nu este exclusiv catolică, ci ecumenică, valabilă pentru oricine. Aşa cum am explicat în articolul intitulat Spre refacerea unităţii creştine, din orice Biserică am face parte, este foarte important să fim creştini autentici, nu creştini doar cu numele sau de formă. Din orice Biserică am face parte, ca să ajungem la fericirea veşnică trebuie să credem în Domnul Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, să ne curăţim sufletul de păcate prin sacramentul Pocăinţei, să-l urmăm pe Domnul Isus Cristos şi să punem în practică ceea ce a spus el.

Toate articolele de pe blog sunt foarte interesante, dar în primul rând recomand articolul cel mai amplu din partea de jos a blogului, care are titlul Argumente şi dovezi ale existenţei lui Dumnezeu şi a vieţii veşnice de dincolo de moarte. Articolul respectiv începe cu aceste argumente şi dovezi, dar nu conţine doar acest subiect.

Recomand parcurgerea articolelor cu atenţie, nu superficial sau în grabă.

O rugăminte:  Este bine să recomandaţi şi altora acest blog, ca să le folosească şi lor.

Pentru întrebări sau dialog pot fi contactat: 
- pe facebook, la adresa
http://www.facebook.com/augustincezarvieru

sau dând căutare pe facebook după numele Augustin Cezar Vieru
- pe yahoo messenger la id vieru_cezar_iasi
- sau îmi puteţi scrie pe adresa de e-mail
vieru_cezar_iasi@yahoo.com
Şi o recomandare tehnică pentru începători: de fiecare dată după ce accesaţi o înregistrare video, un videoclip, un site, o carte sau orice altceva, se revine în pagina principală a blogului cu click pe opţiunea back (înapoi) din browser: de exemplu, în browserele Explorer şi Firefox, opţiunea back este săgeata de sus în colţul din stânga.
Vă doresc lectură şi vizionare plăcută!

27 oct. 2009

SPRE REFACEREA UNITATII CRESTINE

Ecumenismul este curentul de deschidere, apropiere si dialog intre confesiunile crestine. Intre confesiunile crestine, cele mai apropiate sunt Bisericile Catolica si Ortodoxa, care sunt Biserici surori si merg spre refacerea unitatii din primul mileniu. Invatatura Bisericilor Catolica si Ortodoxa este aproape la fel, diferentele dogmatice fiind foarte putine, mai mult existand diferente de ritual.


In inchisorile comuniste se rugau impreuna catolici, ortodocsi si protestanti, fara a tine cont de diferente si fara dispute dogmatice, avand cu totii un prigonitor comun: regimul comunist. Tot la fel si azi, trebuie sa strangem randurile si sa luptam impreuna, pentru ca si azi exista provocari multiple: secularismul, avortul, homosexualitatea, prostitutia, pornografia si multe altele. In plus, chiar actualul Patriarh Daniel, pe cand era inca Mitropolit, la una dintre intalnirile ecumenice a spus ca numai in unitate putem face fata provocarilor actuale. Deci, numai in unitate, numai luptand impreuna suntem puternici. Tot IPS Daniel a mai spus ca doar aici pe pamant suntem separati, insa Biserica cereasca este dincolo de separarile noastre, fiind in unitate.

Dumnezeu doreste unitatea, insa realizarea unitatii depinde si de deschiderea si efortul uman. Diavolii vor sa ne tina separati, ca sa nu fim puternici. Cuvantul “diabolos” in limba greaca inseamna “cel care divide”, “cel care separa”. Una dintre principalele actiuni ale diavolilor este de a introduce diviziunea, separarea in Biserici, in societate, in familii, etc. Separarea Bisericilor e actiune distructiva, facuta de diavoli prin oameni, dupa principiul malefic “separa si stapaneste”. Actiunea benefica este inversa separarii, este actiunea ecumenica de deschidere si dialog, care, in timp, poate duce la unitate. Unirea face puterea. Unii resping ecumenismul deoarece il inteleg gresit, confundadu-l cu sincretismul religios de tip new age dintre religiile lumii. Subliniez ca ecumenismul este numai intre confesiunile crestine, pe cand intre Bisericile crestine si religiile necrestine este doar dialog religios, care nu poate duce la unitate. Deci ecumenismul este cu totul diferit de sincretismul religios de tip new age dintre religiile lumii, un "ghiveci" artificial care nu este benefic.


Tinand cont de toate acestea, trebuie sa constientizam ca a trecut timpul inchiderii si exclusivismului, timp in care Bisericile erau cu spatele una la alta, inchise fiecare in propria carapace. In anul 1964, cand a avut loc stergerea anatemelor reciproce dintre Bisericile Catolica si Ortodoxa iar papa Paul al VI – lea s-a imbratisat cu patriarhul ortodox Atenagoras I, a sosit in mod oficial timpul deschiderii, dialogului si colaborarii. De atunci s-au facut pasi importanti pe aceasta cale.
Din orice Biserica am face parte, trebuie să fim crestini autentici, care punem in practica preceptele crestine, nu crestini doar cu numele, doar de forma, "de spoiala". Din pacate, la noi in tara este mult formalism, “forme fara fond”. La ce i-ar folosi cuiva ca se numeste catolic, ortodox sau protestant daca nu ar trai ca un adevarat catolic, ortodox sau protestant?

8 sept. 2008

ARGUMENTE ŞI DOVEZI (PE SCURT) ALE EXISTENŢEI LUI DUMNEZEU ŞI A VIEŢII VEŞNICE DE DINCOLO DE MOARTE

Motto :
"Dacă tabla înmulţirii sau teorema lui Pitagora ar avea precepte morale, s-ar găsi mulţi să le nege adevărul." (Nicolas Malebranche)

Precizări iniţiale:

1) Prin textul următor argumentele şi dovezile existenţei lui Dumnezeu nu sunt epuizate nici pe departe. Mai sunt multe alte argumente şi dovezi care arată existenţa lui Dumnezeu şi a vieţii veşnice de dincolo de moarte, încât ar putea fi scrise tomuri întregi.
2) O rugăminte:  Este bine să-i îndrumaţi şi pe alţii spre acest articol şi în general spre acest blog.
3) Pentru întrebări sau pentru a-mi urmări postările pot fi contactat: 
- pe facebook, la adresa
http://www.facebook.com/augustincezarvieru


sau dând căutare pe facebook după numele Augustin Cezar Vieru
- pe yahoo messenger la id vieru_cezar_iasi
- sau îmi puteţi scrie pe adresa de e-mail
vieru_cezar_iasi@yahoo.com
În primul rând Dumnezeu a revelat existenţa sa şi a vieţii veşnice de dincolo de moarte. Cuvântul Revelaţie provine din expresia latină "retro velum dare", adică "a da vălul la o parte", "a dezvălui", a descoperi" ceva care era ascuns ochilor noştri. În contextul religios, revelaţia înseamnă comunicarea lui Dumnezeu. Revelaţia este prima realitate a religiei creştine. Ea ne ajută să cunoaştem mântuirea la care suntem invitaţi, precum şi mijloacele necesare pentru a ajunge la această mântuire. Revelaţia este un dar al lui Dumnezeu, o iniţiativă liberă a lui, care vine în întâmpinarea oamenilor, se pune în contact cu ei, dialoghează cu ei şi le arată mijloacele necesare pentru a ajunge la mântuire.
Sunt două feluri principale de Revelaţie : naturală şi supranaturală. Deci putem cunoaşte existenţa lui Dumnezeu pe două căi principale:

- Prin lumina naturală a raţiunii umane - Revelaţia naturală. Prin aceasta cunoaştem în mod indirect existenţa lui Dumnezeu, prin analogie, pornind de la creaţie;

- Prin faptul că Dumnezeu însuşi s-a descoperit oamenilor în mod supranatural – Revelaţia supranaturală - prin intermediul profeţilor, prin Fiul său, Domnul Isus Cristos, precum şi prin multe fapte şi intervenţii minunate, supranaturale.

Referindu-se la Revelaţia naturală şi la Revelaţia supranaturală, Galileo Galilei spunea că cele două izvoare ("Cartea Naturii" şi Cartea Scripturii) provin, amândouă, de la Dumnezeu, deci nu pot fi în conflict. 

1) Revelaţia naturală: 



Revelaţia naturală este revelaţia lui Dumnezeu prin intermediul operelor creaţiei. Universul este ca o mare carte deschisă care vorbeşte despre Dumnezeu. Fiinţele acestei lumi reflectă mai mult sau mai puţin perfecţiunile lui Dumnezeu. În creaţie, Dumnezeu oferă oamenilor o neîntreruptă mărturie despre el însuşi, iar oamenii au posibilitatea ca, pornind de la creaţie să deducă existenţa Creatorului. Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi ai Bisericii arată că operele creaţiei sunt ca o primă manifestare a lui Dumnezeu faţă de oameni, o mărturie permanentă a lui Dumnezeu faţă de omenire.

a) Mărturia macrocosmosului şi a microcosmosului despre existenţa lui Dumnezeu: 

Mergând cu gândul pe firul cauzelor secundare, ajungem la Cauza principală necauzată la rândul ei, Cauza tuturor cauzelor, Dumnezeu, Fiinţa Supremă care nu are început, există din veşnicie şi a creat universul din nimic. Acesta este, rezumat într-o frază, argumentul cosmologic. 

Ştiinţa poate răspunde cel mult la întrebarea „cum” a evoluat universul după primul moment, dar nu ar putea răspunde la întrebarea „de ce” există universul, „de ce” există ceva în loc de nimic, deci nu ar putea explica rostul universului. Răspunsul la ultima întrebare depăşeşte orice minte umană, de aceea Dumnezeu ne-a dat şi Revelaţia.

Nu e absurd să credem că Dumnezeu a creat universul din nimic, dar e absurd să credem că nimicul s-ar fi transformat singur în existenţă! Indiferent dacă a existat o evoluţie sau nu, toate trebuie să aibă un început, iar acest început nu putea apărea din nimic fără intervenţia lui Dumnezeu. Mergând cu gândul pe firul cauzelor secundare, ajungem la Cauza primă şi principală necauzată la rândul ei, Cauza tuturor cauzelor, Dumnezeu, Fiinţa Supremă care există din veşnicie şi a creat universul din nimic. Dumnezeu, care este dincolo de timp, pur şi simplu ESTE, a intrat în timpul nostru şi s-a revelat prezentându-se astfel: „Eu sunt Cel care sunt.” (Ex. 3,14) Noi nu putem să înţelegem existenţa lui Dumnezeu din veşnicie (faptul că nu are început) pentru că avem gândire mărginită. Evagrie din Pont spunea: „Dumnezeu nu poate fi cuprins de mintea umană; dacă ar fi cuprins, n-ar  fi Dumnezeu.” Şi savantul Blaise Pascal spune despre Dumnezeu că deşi s-a revelat, pe de altă parte ne rămâne ascuns (“Deus absconditus” – “Dumnezeu ascuns sau tainic”), inefabil, tainic în profunzimea esenţei sale. În plus, universul are un Logos, o raţionalitate în structura lui, ceea ce ne arată că este creat de Fiinţa Supremă Raţională, Dumnezeu.

Iată un exemplu despre absurditatea ateismului: „Ateismul poate fi definit ca o credinţă că nu a fost nimic şi nimic nu s-a întâmplat nimicului şi apoi acel nimic a explodat fără nicio raţiune, creând totul, şi apoi o serie de nimicuri s-au aranjat magic replicându-se pe ele până au ajuns dinozauri.”
Iată un articol de pe site-ul doxologia, care arată că e imposibil ca nimicul să fi creat totul:
http://www.doxologia.ro/religie-stiinta-filosofie/cum-nimicul-putut-crea-totul

Şi un articol intitulat “Ştiinţa şi credinţa răspund la aceleaşi întrebări, dar din unghiuri diferite”:

Pierre Teilhard de Chardin spunea că „Religia şi Ştiinţa sunt cele două feţe ori faze conjugate ale unui act complet de cunoaştere.” 

Un alt argument, mai concludent şi mai clar decât cel cosmologic, este argumentul teleologic:
Toată creaţia "vorbeşte" despre Dumnezeu, atât macrocosmosul, cât şi microcosmosul. Fiinţele acestei lumi reflecă, mai mult sau mai puţin, perfecţiunile lui Dumnezeu. Privind prin microscop şi văzând câtă complexitate şi ordine există în celule şi molecule, ne putem da seama de Fiinţa Inteligentă Supremă din spatele creaţiei. Existenţa lui Dumnezeu se deduce privind atât la macrocosmos, cât şi privind o moleculă la microscop. Este vorba de argumentul teleologic al existenţei lui Dumnezeu, dedus din complexitatea creaţiei. Fizica, biologia, matematica şi teologia sunt în strânsă legătură. În occident există chiar disciplina de studiu matematică teologică.

Jacques Loew a devenit credincios practicant la vârsta de 20 de ani, după ce a fost cuprins de uimire văzând regularitatea cristalelor de zăpadă. Mai târziu, ca preot muncitor la Marsilia, a făcut un apostolat foarte rodnic printre docherii din port, învăţându-i să privească cerul prin telescop sau picioruşul unei albine la microscop.
Şi splendoarea unei flori, a unui apus sau răsărit de soare constituie semne ale existenţei lui Dumnezeu. Psalmistul scrie: „Mare este Domnul în Sion şi până-ntr-un fir de iarbă pe pământ. ” (Ps. 124, 4)

Iar filosoful Kant spunea: „Două lucruri mă fascinează în mod deosebit: cerul înstelat deasupra mea şi legea morală din mine.” 

În esenţă, argumentul teleologic susţine că această organizare şi proiectare din univers este dovada existenţei unui Creator inteligent al universului. Există un proiect în univers în sensul creării condiţiilor apariţiei vieţii şi omului, nu în sensul predestinării vieţilor oamenilor. Deci, în proiectul lui Dumnezeu, libertatea şi responsabilitatea voinţei umane rămân neatinse.  


Aceasta nu înseamnă lipsa necazurilor în lume, deoarece creaţia lui Dumnezeu nu e statică, ci e în devenire, în mers, deci poate avea şi decăderi. Dar despre aceasta voi vorbi mai pe larg pe parcursul textului, mai ales în capitolul intitulat Despre cauzele necazurilor din lume.

Apoi, să ne gândim la om : omul este coroana creaţiei văzute. Este imposibil ca omul să fi apărut pe pământ din întâmplare. Întâmplarea oarbă nu putea face să apară fiinţe complexe şi mai ales fiinţe raţionale (cu gândire şi conştiinţă). În acest sens, Montesquieu spunea : „Fatalitatea oarbă care ar fi creat fiinţe raţionale este cea mai mare absurditate.” Astfel, argumentul teleologic este exprimat şi în forma principiului antropic, care susţine că mărimile constante universale sunt proiectate în mod special de Dumnezeu pentru a permite ca viaţa umană să existe. Mărimile constante universale şi elementele favorabile vieţii omului sunt indicii ale proiectării inteligente. De exemplu, dacă pământul s-ar situa la numai câteva sute de kilometri mai aproape sau mai departe de soare, nu ar putea să aibă viaţă pe el. Dacă elementele din atmosfera terestră ar avea proporţii diferite cu numai câteva procente, orice vieţuitoare de pe pământ ar muri. Se observă, deci, că mărimile constante universale au fost proiectate în aşa fel încât să fie favorabile existenţei vieţii în general şi omului în mod special.  

Un alt exemplu în această privinţă este despre big bang şi e dat de profesorul de fizică Walter Thirring, care scrie în cartea sa, Kosmiche Impresionen. Gottes Spuren in den Naturgesetzen (Impresii cosmice. Urmele lui Dumnezeu în legile naturii, Viena, 2004, pp. 48 – 49) : „Dacă explozia primordială ar fi fost prea slabă şi dacă totul s-ar fi năruit din nou, atunci nu am mai exista. Dacă ar fi fost prea puternică, atunci s-ar fi rarefiat totul prea repede” şi nici în acest caz nu am fi existat. El compară începutul lumii cu startul unei rachete pentru a aduce un satelit în orbita circumterestră. „Dacă se ia prea puţin carburant, se prăbuşeşte imediat din nou. Dacă se ia prea mult, scapă în univers”. Însă, adaugă el, la explozia primordială condiţiile „exactităţii ţelului” primelor momente erau incomparabil mai mari decât la startul unei rachete pentru a aduce un satelit în orbita circumterestră. Precizia acestui fapt, care s-a petrecut în fracţiuni de fracţiuni ale primelor secunde, este într-o asemenea măsură „dincolo de capacitatea de închipuire umană”, spune profesorul Thirring, încât exclamă: „Că asta a avut loc din întâmplare este o idee absurdă!” (ibidem, p. 49). 

Dacă vechii greci au numit universul cosmos, care înseamnă podoabă, ordine, aceste atribute nu pot fi datorate întâmplării, deoarece ştiinţa modernă a dovedit că fenomenele din lume se află într-o strânsă interdependenţă şi determinare, ceea ce ne arată că există Dumnezeu, Fiinţa inteligentă Supremă care a proiectat şi creat universul.  

Nimeni nu poate susţine că ar putea exista un calculator electronic fără o inteligenţă umană care să-l fi proiectat şi construit. Tot la fel, nu ar putea exista creierul omenesc cu treisprezece miliarde de piese (neuroni), fiecare având funcţia ei precisă, mai complicat decât orice calculator electronic, dacă nu ar exista o Fiinţă inteligentă supremă care să-l fi proiectat şi creat.
Isaac Newton şi-a exprimat uimirea în faţa sistemului nostru solar astfel: Acest sistem deosebit de frumos format din soare, planete şi comete a putut apărea doar prin sfatul şi stăpânirea unei Fiinţe inteligente şi puternice. 

Astrofizicianul Robert Jastrow spune: "Datele astronomice ne conduc la viziunea biblică a originii lumii." (Ian G. Barbour, Când ştiinţa întâlneşte religia – Adeversare, străine sau partenere?, Ed. Curtea Veche, Bucureşti 2006, p. 77)


Ateismul e o ideologie falsă care a parazitat un timp ştiinţa, aşa cum spunea şi marele savant român Nicolae Paulescu. Religia nu e absurdă, dar ateismul e absurd şi se bazează doar pe afirmaţii nu numai neverificabile, ci false. Faptul că afirmaţiile ateiste nu sunt verificabile este explicat şi în cartea intitulată Nu am destulă credinţă ca să fiu ateu”, scrisă de Norman Geisler şi Frank Turek. O recenzie a acestei cărţi poate fi citită şi pe internet, accesând linkul următor:




Iată un fragment din această recenzie : Nu e uşor să fii ateu. Trebuie să laşi deoparte rezonabilul, să negi evidenţele clare, să te autocontrazici şi să îmbrăţişezi inconsecvenţa practică în virtutea păstrării unităţii măcar la nivelul limbajului. Ateismul este şi el un sistem de credinţă care-şi înglodează susţinătorii în mlaştina densă a negării dovezilor şi a „nădăjduirii împotriva oricărei nădejdi”.



Recomand şi o serie de articole cu titlul „Douăzeci de argumente pentru existenţa lui Dumnezeu”, care pot fi citite în revista Lumea Catholică, inclusiv pe internet, accesând linkul următor:


Ateismul nu are niciun temei. Nu este niciun argument şi nicio dovadă că Dumnezeu nu există, dimpotrivă, sunt foarte multe argumente şi dovezi că există. Faptul că nu-l putem vedea pe Dumnezeu şi nu putem vedea viaţa de dincolo de moarte, asta nu înseamnă că nu există. Dumnezeu şi viaţa de dincolo de moarte sunt la fel de reale ca şi lumea materială, deşi sunt invizibile pentru noi.

În Psalmul 13,1 este scris: "Zis-a cel nebun în inima sa: "Nu este Dumnezeu".", adică a afirma sau a crede că nu există Dumnezeu este o absurditate.
Un ateu nu are nicio justificare pentru necredinţa sa chiar dacă nu ar avea niciun fel de informaţie religioasă, deoarece existenţa lui Dumnezeu se poate deduce chiar numai din creaţie (chiar dacă nu ar exista revelaţia supranaturală), după cum spune şi psalmistul : "Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria. O zi istoriseşte alteia acest lucru, o noapte dă de ştire alteia despre el." (Psalm 18, 1-2) precum şi Sfântul Apostol Pavel în scrisoarea către romani : "În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui, se vad lămurit, de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Aşa că [necredincioşii] nu se pot dezvinovăţi." [necredincioşii nu se vor putea scuza că n-au ştiut] (Romani 1:20). Credinţa este o condiţie necesară pentru mântuire, pentru fericirea veşnică, dar nu e suficientă, după cum vom vedea. Sfântul Apostol Iacob a scris: "După cum trupul fără duh este mort, tot aşa şi credinţa fără fapte este moartă." (Iacob 2, 26)
Un ateu poate fi iertat dacă face pocăinţă pentru păcatul ateismului, ca şi pentru orice alt păcat.

Despre ignoranţa ateilor şi a celor indiferenţi faţă de religie, marele matematician, fizician şi filosof francez Blaise Pascal scria:
"Această superficialitate, într-o chestiune în care este vorba de ei înşişi, de veşnicia lor, de fiinţa lor, mă irită mai mult decât mă înduioşează; mă uimeşte şi mă înspăimântă. E un monstru pentru mine. În zadar se îndepărtează ei cu gândul de la veşnicia care îi aşteaptă, căci nu o pot nimici negândindu-se la ea...Cel care se îndoieşte şi care nu cercetează este totodată şi nedrept şi foarte nenorocit. Iar dacă, în această stare, el este liniştit şi satisfăcut, dacă se făleşte cu ea şi dacă se arată mândru, dacă din ea face subiect al bucuriei şi al deşertăciunii sale, n-am termeni să calific o atât de extravagantă creatură. Unde se pot căpăta asemenea simţăminte? Ce motiv de bucurie găseşte cineva în a nu mai aştepta decât mizerii fără sfârşit ? Ce motiv de vanitate de a te crede în întunecimi de nepătruns şi cum este posibil un astfel de raţionament la un om cu judecată ? Şederea aceasta liniştită în ignoranţă este un lucru monstruos a cărui extravaganţă şi stupiditate trebuie arătată celor care îşi petrec astfel viaţa, pentru a-i face să-şi dea seama de ce se petrece în ei înşişi şi pentru a-i ruşina prin arătarea nebuniei lor. Există oameni indiferenţi faţă de ruina fiinţei lor şi de pericolul unei eternităţi de mizerie. Această poziţie a lor mi se pare nefirească, deşi faţă de celelalte lucruri ei iau cu totul altă atitudine : se tem până şi de cele mai mici dintre ele, le prevăd, le simt." (Blaise Pascal – Cugetări, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1992)

Filosoful francez Claude Tresmontant susţine că "ateismul este de negândit, dacă se ţine cont de datele experimentale obiective care se observă astăzi graţie ştiinţelor experimentale. Ateismul este incompatibil cu realitatea evoluţiei cosmice, fizice şi biologice.
Din cauza opţiunii sale ontologice preliminare, ateismul modern, la fel ca şi păgânismul antic, este obligat să atribuie universului proprietăţi fizice care nu pot fi deduse din experienţă şi pe care ştiinţele experimentale le-au arătat acum ca fiind false: neînceputul, neevoluţia, neconsumabilitatea sau neîmbătrânirea. Ateismul modern, exact ca şi păgânismul antic, pentru a putea subzista este constrâns să deducă din propria afirmare iniţială proprietăţi fizice nu numai neverificabile, ci false. Este constrâns să deducă o fizică dintr-o metafizică preliminară pusă a priori: ceea ce reprezintă culmea ghinionului pentru o filosofie care se pretinde ştiinţifică, exemplu marxismul."



Cunoaştem existenţa lui Dumnezeu prin deducţie (raţiune) şi prin Revelaţie, iar nu prin evidenţă (prin vedere directă) din patru motive complementare (care se completează reciproc):

1. Dacă am avea evidenţa existenţei lui Dumnezeu, adică dacă am cunoaşte existenţa sa în mod nemijlocit (prin vedere) atunci credinţa n-ar mai fi meritorie (valoroasă). Credinţa şi trăirea credinţei sunt meritorii atunci când nu vedem. Dacă ar dori, Dumnezeu ar putea pur şi simplu să apară în faţa întregii lumi pentru a demonstra că El există. Însă, dacă ar face acest lucru, credinţa n-ar mai fi meritorie. Domnul Isus Cristos i-a zis lui Toma : Toma, pentru că M-ai văzut, ai crezut. Ferice de cei ce n-au văzut, şi au crezut.”(In. 20,29). La fel ca şi credinţa oricărui om, şi credinţa apostolilor a fost pusă la încercare, mai ales prin jertfa de pe cruce a Domnului Isus Cristos. Apostolii nu au văzut toată plinătatea dumnezeirii lui Isus Cristos decât după înviere, când Domnul Isus Cristos le-a apărut cu trup glorificat, trup de slavă, iar trei dintre ei (Petru, Iacob şi Ioan) au văzut un crâmpei din slava dumnezeirii lui şi în momentul schimbării la faţă a Domnului Isus Cristos, pe muntele Tabor.
Credinţa este o condiţie necesară pentru mântuire, dar nu este suficientă. Pe lângă credinţă, este necesară şi trăirea credinţei, adică urmarea Domnului Isus Cristos şi a cuvintelor sale, aşa cum veţi vedea pe parcursul acestui text.

2. Noi avem duh şi trup, dar Dumnezeu nu are trup, el este doar Duh. Deci, pentru că avem şi trup, nu-l putem vedea în viaţa pământească pe Dumnezeu, care este Duh pur. Dumnezeu i-a vorbit lui Moise pe muntele Horeb din mijlocul unui arbust care ardea fără să se consume. Când  Moise a cerut să-i vadă faţa, Dumnezeu i-a zis: Faţa Mea însă nu vei putea s-o vezi, că nu poate vedea omul faţa Mea şi să trăiască.(Ex. 33,20).  

3. Dumnezeu este perfect şi acesta e încă un motiv pentru care nu-l putem cunoaşte în profunzime, nici nu-l putem înţelege cu mintea noastră mărginită. Deşi s-a revelat, pe de altă parte Dumnezeu ne rămâne ascuns, tainic, de nepătruns în profunzimea esenţei sale. Evagrie din Pont spunea: „Dumnezeu nu poate fi cuprins de mintea umană; dacă ar fi cuprins, n-ar mai fi Dumnezeu.” Blaise Pascal spune despre Dumnezeu că se descoperă, dar nu în mod evident: pe de o parte se descoperă, dar pe de altă parte rămâne ascuns, „Deus absconditus” („Dumnezeu ascuns” sau „Dumnezeu tainic”). Atributul ascuns” sau „tainic” se referă atât la faptul că nu-l putem vedea pe Dumnezeu, cât şi la faptul că nu-l putem înţelege în esenţa sa cu mintea noastră mărginită. În legătură cu acest aspect iată un fragment din cartea Cugetări scrisă de marele matematician, fizician şi filosof francez Blaise Pascal: Şi astfel voind să apară clar în ochii celor ce-l caută din toată inima lor şi să rămână ascuns celor ce fug cât pot de el, a moderat cunoaşterea sa, în aşa fel că a dat semne evidente despre sine celor ce umblă pe căile lui şi semne confuze celor ce nu-l caută deloc. Lucrurile sunt destul de clare pentru cei ce doresc să vadă şi destul de obscure pentru cei ce fac contrariul. Ceea ce se vede în lume nu arată nici o lipsă totală, nici o prezenţă evidentă a Divinităţii, ci prezenţa unui Dumnezeu care se ascunde : totul poartă acest caracter. Dacă niciodată n-ar fi apărut nimic despre Dumnezeu, această lipsă veşnică ar fi echivocă şi ar putea tot aşa de bine să se refere la absenţa oricărei Divinităţi ca şi la nevrednicia oamenilor de a-l cunoaşte. Dar faptul că el apare uneori şi nu totdeauna alungă echivocul. O singură dată dacă apare, el există pentru vecie. De aici nu se poate trage altă concluzie decât că există un Dumnezeu. Dacă n-ar exista locuri neclare, omul nu şi-ar da seama de slăbiciunea sa. Dacă n-ar exista deloc lumină, omul n-ar nădăjdui niciun remediu. Astfel, nu este numai drept, ci şi de folos pentru noi ca Dumnezeu să fie în parte ascuns şi în parte descoperit, deoarece este tot atât de periculos pentru om de a cunoaşte pe Dumnezeu fără a cunoaşte propria sa mizerie ca şi de a cunoaşte mizeria sa fără a cunoaşte pe Dumnezeu.(Blaise Pascal, Cugetări, Editura Ştiinţifică, Bucureşti 1992, pp. 394-395)
În legătură cu faptul că nu-l putem înţelege pe Dumnezeu cu mintea noastră mărginită, în Biblie este scris : „Căci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre, şi căile voastre nu sunt căile Mele, zice Domnul. Ci cât sunt de sus cerurile faţă de pământ, atât sunt de sus căile Mele faţă de căile voastre şi gândurile Mele faţă de gândurile voastre.” (Isaia 55, 8 – 9)


4. Dumnezeu vrea să ne iubim şi să ne ajutăm, de aceea în drumul spre el vrea să avem nevoie unii de alţii.

Marele sfânt şi filosof Toma de Aquino a formulat cinci argumente sau căi pentru a demonstra existenţa lui Dumnezeu, printre care şi argumentul teleologic (calea a cincea).
Una din formele cele mai populare ale acestui argument a fost dată de William Paley (1743-1805), arhidiaconul de la Carlisle. Paley spunea că, dacă cineva găseşte pe un câmp gol un ceasornic, el va trage pe bună dreptate concluzia că acesta a avut un ceasornicar care l-a proiectat. La fel, dacă privim la proiectul mult mai complex al lumii, al universului, ajungem la concluzia că în spatele acestui proiect este un mare Proiectant.
Schematic, acest argument poate fi prezentat în felul următor:
1. Un ceas arată că a fost întocmit de un proiectant pentru un scop inteligent (să măsoare timpul)
2. Universul evidenţiază (mai bine decât un ceas) existenţa unui proiect.
3. Dacă un ceas presupune un ceasornicar, atunci pentru univers este necesar un Proiectant mult mai mare şi mai inteligent.
Nimeni nu poate susţine că există un calculator electronic fără o inteligenţă umană care să-l gândească şi să-l contruiască. Tot la fel nu ar putea exista un creier cu treisprezece miliarde de piese (neuroni), fiecare având funcţia ei precisă, mai complicat decât orice calculator electronic, dacă nu ar exista o gândire care să-l fi realizat.
Robert Clark întăreşte argumentul teleologic, folosind legea a doua a termodinamicii, după cum urmează:
1. Orice lucru a avut un început şi un începător.
2. Universul a avut un început (fapt evidenţiat de legea a doua termodinamicii)
a) Universul se degradează, de aceea nu poate fi veşnic;
b) O remontare a universului prin sine însuşi nu este probabilă;
3. De aceea, universul a avut un începător.
4. Acest începător trebuie să fie:
a) Inteligent, pentru că a realizat o planificare anticipată (planificare anticipată a creaţiei, nu şi a vieţilor oamenilor, care depind în cea mai mare măsură de alegerile deliberate ale fiecărui om);
b) Moral, pentru că a dat în mod evident valoare creaţiei;
De vreme ce inteligenţa şi moralitatea sunt nişte caracteristici ale personalităţii, începătorul universului trebuie să fie personal. El poate fi mai mult decât personal, dar nu poate fi mai puţin decât personal.

Ştiinţa şi religia sunt diferite, dar nu contradictorii, ci complementare (se completează). Numai ştiinţa superficială sau ideologia pozitivistă intră în conflict cu religia, însă ştiinţa adâncă îl conduce pe om spre religie. Francis Bacon spunea: "Puţina gustare a ştiinţei poate duce la ateism, dar adâncirea ştiinţei îl aduce pe om la credinţă." (adică adâncirea ştiinţei îl aduce pe om la convingerea că există Dumnezeu). 

Psihologul Carl Gustav Jung spunea că e sigur de existenţa lui Dumnezeu: „Eu nu cred că există Dumnezeu, eu sunt sigur că există.”

Întâlnirea religiei şi ştiinţei în domeniul fizicii cuantice - o ramură a fizicii destul de nouă - este încă o dovadă în plus, că, cu cât adâncim cercetările în ştiinţă, cu atât întâlnim mai mult adevărurile religiei. Jean Staune afirmă că o asemenea cunoaştere ştiinţifică, cum e cea oferită de fizica cuantică, este semnificativă nu numai pentru respingerea materialismului, ci şi prin aceea că ne oferă o modalitate de a vorbi despre Dumnezeu: "Ştiinţa ne-a sugerat, prin intermediul fizicii cuantice, faptul că singură nu poate furniza o imagine completă a realităţii. Ea a oferit un punct de pornire pentru o cale de a înţelege existenţa lui Dumnezeu, deoarece lumea nu se mai limitează la nivelul nostru de realitate." (Ian G. Barbour, Când ştiinţa întâlneşte religia – Adeversare, străine sau partenere?, Ed. Curtea Veche, Bucureşti 2006, p. 133)

Fizicianul Max Planck scrie că lumea sensibilă nu este singura care există şi că ştiinţa intuieşte şi recunoaşte realitatea superioară, metafizică, care scapă experimentului empiric: "Tot ceea ce vrem să spunem este că lumea sensibilă nu este singura care există, ci mai există şi o altă realitate superioară, inaccesibilă experimentului empiric, dar pe care ştiinţa o intuieşte şi o recunoaşte. Cunoaşterea ştiinţifică a lumii îl pune pe savant să cerceteze şi să descopere aceste structuri adânci ale existenţei." (Max Planck, L’image du monde dans la physique moderne, ed. Gonthier, Zurich, 1949, p. 67)

Max Planck mai scrie: “Oricât de profund am ajunge cu cercetările, nu găsim nici o contradicţie între religie şi ştiinţă, ci dimpotrivă, o concordanţă esenţială. Religia şi ştiinţa nu se exclud, cum cred unii, ci se completează.” (Max Planck,ibidem)
 
S-a constatat că, dincolo de câmpul cuantic, dincolo de undele de energie şi lumină, există substratul de informaţie şi raţionalitate, aflat în spatele energiei şi materiei.
Astăzi oamenii de ştiinţă, după ce au pătruns în lumea microcosmosului şi au depăşit teoria mecanicistă despre univers prin fizica cuantică, încep să se apropie de ordinea logică sau raţională care se află la temelia cosmosului. Unii dintre ei afirmă că particulele elementare nu mai sunt considerate individualităţi permanente ci manifestări ale unui câmp cuantic în care materia şi toate mişcările ei sunt produse de un fel de câmp informatic subiacent. Fizicianul Hamilton merge mai departe şi susţine că "o particulă nu se desfăşoară în lumea reală decât într-o mişcare de undă născută dintr-un ocean de informaţii, ca un mare val de apă care este produs de mişcarea generală a oceanului." (Cf. Jean Guitton, Dumnezeu şi ştiinţa, Ed. Harisma, 1992, p. 112).

Filosoful român Ioan Petru Culianu a vorbit şi a scris despre "a patra dimensiune" (dimensiunea fiinţelor spirituale) şi despre călătorii în lumea de dincolo. În revista Incognito din 1990 , Culianu a publicat un studiu foarte interesant care se numea Trusa istoricului pentru a patra dimensiune. Tema lumilor multidimensionale şi a universului cvadridimensional domină textul. Josef Zöllner, astronom şi profesor la Universitatea din Leipzig, atribuia a patra dimensiune existenţei fiinţelor spirituale.

Biochimistul şi teologul Arthur Peacocke susţine că evenimentele nu se desfăşoară după un plan prestabilit, ci cu o impreviziblă originalitate. Există un proiect al lui Dumnezeu în creaţie, la nivel de intenţii, dar multe dintre aceste intenţii se actualizează în funcţie de liberul arbitru al omului, care este co - creator creat. În gândirea procesuală, Dumnezeu reprezintă sursa ordinii şi, de asemenea, sursa noutăţii. Dumnezeu aduce înaintea lumii noi posibilităţi, dar lasă deschise alternativele, stimulând astfel răspunsul entităţilor lumii. În calitate de sursă a noutăţii, Dumnezeu este prezent în interiorul desfăşurării fiecărui eveniment, însă nu determină niciodată rezultatul în mod unilateral. Pentru teologii creştini procesuali, care se bazează atât pe teologia Bibliei, cât şi pe filosofia proceselor, Dumnezeu se autolimitează, îşi autolimitează atotputernicia, pentru a nu încălca liberul arbitru al omului, şi este conducătorul şi inspiratorul unei comunităţi interdependente de fiinţe.

Oamenii de ştiinţă îşi dau seama că, dincolo de realitatea materială există o realitate spirituală, "o vastă gândire pe care, după o jumătate de secol de tatonări, noua fizică începe să o înţeleagă" (Ibidem, p. 75) Ştiinţa, care a trecut progresiv de la reprezentarea materialistă a universului văzut la energie şi de la energie la reprezentarea informatică, a ajuns să sesizeze această ordine raţională, această raţionalitate care se află la temelia întregului cosmos şi pe care teologia a pus-o în evidenţă cu multe secole înainte de orice întreprindere ştiinţifică modernă. Puţini ştiu că unul dintre principalii făuritori ai teoriei big bangului, Georges Lemaître, era monsenior, şi că Papa Pius al XII-lea a luat poziţie publică în favoarea teoriei big bang - ului, afirmând că această teorie confirmă relatarea biblică a creaţiei. 


Ştiinţa a descoperit recent că particulele elementare ale microcosmosului nu sunt nici numai corpusculi, nici numai unde, ci sunt şi una şi alta: "Pornind de aici, Heisenberg a fost primul care a înţeles că starea de complementaritate între aspectul de particulă şi cel de undă în materie pune sfârşit pentru totdeauna dualismului cartesian între materie şi spirit. Şi un aspect, şi celălalt, sunt elemente complementare ale singurei şi unicei realităţi. Astfel se modifică, profund şi ireversibil, concepţia despre separaţia fundamentală între spirit şi materie." (Cf. Jean Guitton, Dumnezeu şi ştiinţa, Ed. Harisma, 1992, p. 107)
Această descoperire are un caracter epocal şi este mai importantă decât orice revoluţie copernicană, fiindcă din momentul în care materia este atât corpuscul cât şi undă, aceasta înseamnă că materia poate fi transfigurată, că materia se poate spiritualiza şi transforma în lumină, aşa cum afirmă teologia dintotdeauna.
Şi savantul Albert Einstein a folosit cunostinţele de fizică cuantică în descoperirile sale. La fel ca mulţi alţi savanţi, şi Albert Einstein era convins de existenţa lui Dumnezeu şi a vieţii veşnice de dincolo de moarte şi spunea: „În veacul nostru materialist, singurii oameni de ştiinţă serioşi sunt oamenii profund religioşi.” 
De asemenea, Einstein susţine că în univers există o infinită raţiune superioară şi că cine pretinde că el e ateu înseamnă că nu a înţeles teoriile sale ştiinţifice: „Orice om de ştiinţă serios trebuie să încerce un sentiment religios neputând să-şi imagineze că armonia pe care o descoperă s-a putut face de la sine. În acest univers incomprehensibil se descoperă o infinită raţiune superioară. Opinia actuală care pretinde că eu sunt ateu, este eronată. Acela care susţine acest lucru nu a înţeles teoriile mele ştiinţifice. ” 
Elogiind Turnul Eiffel de la Paris, Einstein a scris în cartea de onoare: „Admiraţia mea pentru inginerul Eiffel, arhitectul turnului şi cea mai mare admiraţie pentru cel mai mare Arhitect, care a creat universul, Dumnezeu! ” 
Albert Einstein afirma că "religiozitatea lui (a omului de ştiinţă) stă în uimirea extaziată faţă de armonia legităţii naturale, în care se dezvăluie o raţiune atât de superioară, încât orice gândire cu sens şi orânduire omenească reprezintă un reflex cu totul neînsemnat."
Einstein mai spunea că „Religia fără ştiinţă e şchioapă, iar ştiinţa fără religie e oarbă.”
El afirma că ceea ce nu este materie şi nu se poate simţi şi măsura este cu mult mai mult decât materia şi că oamenii de ştiinţă au început să-şi dea seama mai clar de acest lucru începând cu descoperirea spectrului electromagnetic: "Până în secolul XX realitatea a fost ceea ce oamenii puteau atinge, mirosi, vedea şi auzi. De la prima publicare a spectrului electromagnetic, oamenii au învăţat că ceea ce ei pot atinge, mirosi, vedea şi auzi este mai puţin de o milionime a realităţii."

În legătură cu descoperirile ştiinţifice şi invenţiile: dacă sunt constructive şi sunt folosite pentru binele umanităţii sunt benefice. Descoperirile ştiinţei şi invenţiile nu trebuie în nici un caz să fie folosite în scopuri rele.

Ideea că religia s-ar opune ştiinţei sau că optând pentru una te împotriveşti celeilalte este anulată de realitatea de azi care ne arată că numeroşi savanţi au fost şi sunt profund religioşi. Cei mai mulţi dintre cercetători au înţeles că fără credinţă în Dumnezeu nu se poate dobândi adevărata cunoaştere.
Există şi oameni care experimentează starea de extaz mistic. Şi Blaise Pascal a experimentat starea de extaz mistic. Misticii descriu starea de extaz ca fiind însoţită de sentimentul unei certitudini superioare. Sufletul se simte atunci reînnnoit pe un plan mai înalt. Revelator în această privinţă este faimosul Memorial al lui Pascal. El însemnase pe un petec de pergament cele simţite într-o stare de extaz. Petecul a fost găsit după decesul lui, cusut în căptuşeala hainei. Pascal nu-l scrisese decât pentru sine. În acest text el încearcă să exprime în cuvinte cele simţite în starea de extaz mistic. Iată o parte din acest text : "Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isac, Dumnezeul lui Iacob, nu al filosofilor şi savanţilor. Certitudine. Certitudine. Sentiment. Bucurie. Pace. Dumnezeul lui Isus Cristos." Bineînţeles că Dumnezeul filosofilor şi savanţilor este acelaşi cu Dumnezeul lui Isus Cristos, însă Pascal vrea să evidenţieze prin acest text faptul că dovezile filosofice şi ştiinţifice sunt departe de gândirea obişnuită a oamenilor, dar în Isus Cristos avem întreaga revelaţie despre Dumnezeu, deoarece Domnul Isus Cristos s-a făcut trup şi a locuit între noi.“ (In. 1,14) El este supremul Revelator şi, totodată, supremul Revelat. Dumnezeu nu s-a retras în cer, ci este prezent peste tot şi susţine creaţia în existenţă, el nu este îndepărtat, ci este aproape de noi, bate la uşa inimii: Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine.” (Ap. 3, 20)

Mulţi autori au explorat recent şi alte paralele dintre ştiinţă şi religie. De exemplu, în ştiinţă, comunicarea informaţiei permite comparaţii foarte interesante cu viziunea biblică referitoare la rolul Cuvântului divin în creaţie. Informaţia (ADN – ul organismelor vii, programele informatice, structurile neuronale cerebrale) este un concept important în mai multe discipline ştiinţifice. John Polkinghorne a emis ipoteza conform căreia acţiunea divină în lume poate fi considerată o comunicare de informaţie. Cuvântul poate fi considerat o comunicare de informaţie de la Dumnezeu către lume. John Polkinghorne şi alţii au declarat că Dumnezeu influenţează istoria evoluţiei prin intermediul comunicării de informaţie, în moduri care nu contravin nici legii conservării energiei, nici altor legi ştiinţifice. Polkinghorne vede în acţiunea lui Dumnezeu un impuls de informaţie pură. În teoria haosului, un impuls energetic infinitezimal produce o foarte amplă schimbare în sistem. El sugerează că, referindu-ne la acţiunea lui Dumnezeu, putem extrapola teoria haosului la situaţia – limită de energie nulă, spre deosebire de teoria cuantică, în care există o diferenţă energetică zero între potenţialele alternative, astfel că nu este necesară o extrapolare. Polkinghorne susţine că acţiunea lui Dumnezeu este un impuls nonenergetic de informaţie, care dă expresie unor modele holistice. Selecţia pe care o operează Dumnezeu în gama posibilităţilor prezente în cadrul proceselor haotice poate scoate la iveală structuri noi, precum şi tipuri de ordine care să exemplifice principii de organizare sistemică de înalt nivel.

La fel ca în cazul informaţiei genetice şi al limbajului uman, înţelesul mesajului trebuie desluşit în cadrul unui context de interpretare mai larg. Logosul divin nu este o structură abstractă de idei, precum formele eterne ale lui Platon sau precum un program de calculator, deoarece una dintre intenţiile lui Dumnezeu a fost aceea de a crea persoane iubitoare şi responsabile, nu procesatori inteligenţi de informaţie.

Încredinţarea că realitatea are un caracter în esenţă mental a avut începutul încă din antichitate. Pitagoreicii susţineau că relaţiile matematice constituie realitatea fundamentală a naturii, iar platonicienii considerau această lume o reflexie imperfectă a unei lumi a formelor eterne şi perfecte. Mai târziu, în secolul al XVII – lea, Johannes Kepler spunea că „perfecţiunea geometrică” reprezintă cauza pentru care planetele urmează orbite eliptice exacte, deoarece „Dumnezeu geometrizează întotdeauna”.

Iată şi o carte cu dovezi ale existenţei lui Dumnezeu. Poate fi citită direct pe internet, fără a fi necesar să fie descărcată în calculator:

b) Câteva exemple de scriitori, foşti atei, care au devenit creştini 

Scriitorul francez André Frossard a fost intâi ateu, apoi a devenit creştin şi a scris cartea Dumnezeu există, eu L-am întalnit, precum şi Întrebări despre Dumnezeu (în carte oferă şi răspunsurile la acele întrebări), care sunt traduse în limba română şi le recomand.


Şi Antony Flew este un fost ateu care a devenit creştin şi a scris cartea „Există Dumnezeu”, care a fost tradusă recent şi în limba română. Recenzia acestei cărţi poate fi citită pe linkul următor:

Un alt exemplu de ateu care a devenit creştin este scriitorul francez Paul Claudel. Şi exemplele pot continua. 

c) Creaţia şi evoluţia biologică dirijată de Dumnezeu nu sunt opuse:  

În ceea ce priveşte creaţia şi evoluţia biologică, greşeala unora este că le consideră opuse, deoarece ei merg doar pe logica terţului exclus: „sau...sau...” : „sau creaţie sau evoluţie”. Dar în unele cazuri (cum e şi cazul creaţiei şi evoluţiei biologice) se aplică şi logica terţului inclus: „şi...şi...” : „şi creaţie şi evoluţie”. Logica terţului inclus nu se aplică la lucrurile contradictorii, ci se aplică la lucrurile complementare (care se completează). Logica terţului inclus este ilustrată şi de microfizică, deoarece particula luminii, fotonul, este şi undă şi particulă.Tot cu ajutorul logicii terţului inclus, putem înţelege că Domnul Isus Cristos este totodată şi Dumnezeu şi om. Denis de Rougemont spunea că fără practica creştinismului - a Dumnezeului-om - fizicienii n-ar fi ajuns niciodată să accepte că fotonul poate fi şi undă şi corpuscul. Deci şi fizica ne arată practic logica terţului inclus, prin faptul că fotonul, particula luminii, este şi undă şi corpuscul. De asemenea, tot cu ajutorul logicii terţului inclus putem înţelege că Dumnezeu este şi iubitor şi drept. În iubirea lui, Dumnezeu ne dă iertare dacă ne întoarcem la el în viaţa pămantească, iar dreptatea lui se manifestă mai ales după moarte, în sensul că nu-i poate primi în rai şi pe păcătoşii care n-au făcut pocăinţă de păcate pe pământ.

Conflictul dintre creaţie şi evoluţia biologică se datorează unei greşite înţelegeri a situaţiei. Evoluţie şi creaţie nu sunt două noţiuni care se contrazic: ceea ce este creat poate evolua după legile interne pe care Creatorul i le-a dat.

Legat de originea fiinţei umane, poate fi admis un proces evolutiv cu privire la natura sa corporală, însă în cazul sufletului, fiindcă este spiritual, este necesară o acţiune creatoare directă din partea lui Dumnezeu, întrucât ceea ce este spiritual nu poate să fie iniţiat de ceea ce nu este spiritual. Există o discontinuitate între materie şi spirit. Spiritul nu poate să apară din materie. De aceea, între om şi celelalte fiinţe vii există o discontinuitate, un "salt ontologic". 

Între om şi celelalte fiinţe vii există o discontinuitate un „salt ontologic“ care echivalează cu o intervenţie creatoare directă a lui Dumnezeu. În cartea Genezei, pe lângă citatele care se interpretează la propriu, există şi citate care se interpretează metaforic, la figurat. De exemplu, cele şase zile ale creaţiei lumii sunt de fapt epoci sau ere, „dimineţile” şi „serile” acelor zile fiind denumite astfel tot în sens metaforic. Deşi conţin şi adevăruri ştiinţifice, totuşi cărţile Bibliei nu sunt cărţi de ştiinţă şi nu trebuie interpretate în totalitate ad litteram, ci şi la figurat. În acest context, metaforele din Cartea Genezei trebuie privite cu mai multă atenţie şi înţelese ca afirmări ale unei istorii exemplare, fără ca aceasta să presupună o descriere ştiinţifică a facerii universului, a vieţii şi a omului. Biblia şi ştiinţa nu sunt contradictorii, ci complementare (se completează). Adevărul Bibliei este de tip religios. Biblia se foloseşte de genurile literare nu pentru a descrie exact cum s-au petrecut lucrurile, ci pentru a comunica mai profund ceea ce înseamnă “sensul”. Biblia vrea să răspundă la întrebarea de ce? nu la întrebarea cum?


Accesând linkul următor puteţi citi o carte foarte interesantă despre adevărul şi structura Bibliei. Cartea poate fi citită direct pe internet, cu click pe titlurile capitolelor:


Iată ansamblul cărţii şi cuprinsul:
http://www.ercis.ro/cateheza/ansfscript.asp#adolescenti


Lumea noastră este o lume a devenirii. Pe acest drum al devenirii există ivirea cu adevărat a noului. Dar acest nou înseamnă un salt la ceva mai mult. Nimic din experienţă nu confirmă că ceva inferior poate da naştere la ceva superior, fără acţiune orientativă, organizatoare, pur şi simplu din sine şi pe lângă asta şi în mod întâmplător.

Creaţia specială se aplică doar omului, nu şi celorlalte specii. Deci, omul a fost creat de Dumnezeu în mod special, ca o coroană a creaţiei văzute. În plus, între om şi animal există deosebiri esenţiale (nu doar deosebiri graduale), pentru că omul, spre deosebire de animal, este făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. (Când vorbim despre chipul lui Dumnezeu ne referim atât la un chip spiritual, cât şi la un chip trupesc, ambele accepţiuni ale chipului fiind revelate prin întruparea Domnului Isus Cristos).
 
Pierre Teilhard de Chardin a dezvoltat o teorie în care se împletesc creaţionismul şi evoluţionismul. Iar Jacques Monod (n. 1910), medic şi biochimist francez (premiul Nobel pentru psihologie şi medicină, în 1965 pentru lucrări de biochimie şi genetică) spunea: Nu-i exclus că aşa au evoluat toate, dar nu fără Dumnezeu.

Creaţia nu a fost doar în momentul iniţial, ci continuă prin evoluţia biologică. Evoluţia biologică nu este la întâmplare, ci este dirijată sau condusă de Dumnezeu. Creaţia nu s-a oprit niciodată. Actul de creaţie e un gest uriaş, continuu, trasat pe tot parcursul timpului. El continuă încă. Omul este chemat să participe şi el la creaţie, în calitate de co - creator creat.
Folosirea de trei ori în primul capitol din cartea Genezei a verbului ebraic „bara” (a creat), sugerează acţiunile creatoare ale lui Dumnezeu în privinţa celor trei niveluri principale: universul, viaţa şi conştiinţa. În descrierea biblică, pământul şi apele (mineralul) sunt activate spre rodirea viului (vegetalele şi animalele), biologia devenind suport pentru evenimentul uman al conştiinţei. 

Pentru sfântul Maxim Mărturisitorul, întemeierea faptului e cristologică: Tatăl creează universul privind chipul lui Cristos (Pentru că Dumnezeu este dincolo de timp şi la el toate sunt prezente, a privit chipul lui Cristos întrupat, cu mult înainte de întrupare). Şi pentru că Cristos are structură teandrică (Divino – umană), niciun moment al istoriei creaţiei nu se desfăşoară în afara acestei paradigme ori altfel decât printr-un act al sinergiei, adică printr-un act al conlucrării dintre supranatural şi natural (în sensul prezenţei Divine active pe tot traseul devenirii universului), aşa cum în Cristos cele două firi (Divină şi umană) se manifestă simultan şi unitar.

Scriptura nu intenţionează propunerea unei ştiinţe, ci o relatare teologică şi teleologică. În acest context, metaforele din Cartea Genezei trebuie privite cu mai multă atenţie şi înţelese ca afirmări ale unei istorii exemplare, fără ca aceasta să presupună o descriere ştiinţifică a facerii universului, a vieţii şi a omului.

Dumnezeu l-a creat pe om din pământ şi din tot ce conţine acesta (elementele pământului). Aceasta înseamnă că, pentru a-l înfăptui pe om, Dumnezeu s-a folosit de întreaga natură şi de evoluţia acesteia, dar, mai mult, a însufleţit omul din propriul Duh. Dumnezeu l-a creat pe om după chipul său, adică l-a făcut fiinţă spirituală, cu inteligenţă şi voinţă şi în acest scop i-a transmis un principiu de viaţă, care este sufletul. 

A crea înseamnă a aduce la existenţă din nimic. În ceea ce priveşte trupul, este de remarcat că, luând citatul biblic chiar în sens literal, nu se spune că Dumnezeu ar fi creat (adică ar fi făcut din nimic) corpul omului, ci că s-a folosit de "ţărâna pământului", deci de un lucru creat în prealabil. Citatul nu impune deci o veritabilă creaţie a trupului primului om (o creaţie din nimic); el dă să se înţeleagă mai curând că Dumnezeu s-a servit de o materie preexistentă, fără a preciza de ce natură era ea.
Prin urmare, textul biblic lasă poarta larg deschisă ipotezei evoluţiei, după care trupul ar fi cu siguranţă rezultatul transformărilor succesive al unei materii create. Din aceste motive, cea mai mare parte a teologilor din zilele noastre primesc cu simpatie această părere pe care enciclica Papei Pius XII a îngăduit oficial să fie reţinută ca ipoteză ştiinţifică. Ei sunt totuşi cu toţii de acord să admită că Dumnezeu a trebuit să intervină nu numai dirijând evoluţia, ci direct, pentru a adapta acest trup - fruct al evoluţiei - la sufletul care urma să-i fie transmis.


Nu este oare curios faptul că, încă din primele secole ale creştinismului, scriitori bisericeşti cu mare renume au interpretat citatele din Geneză cu o libertate cel puţin echivalentă aceleia care presupune ipoteza transformistă (evoluţionistă)? De exemplu, Sfântul Grigore de Nyssa scrie: "De la primul impuls creator toate lucrurile au existat virtual, ca un fel de forţă seminală proiectată pentru naşterea tuturor lucrurilor în univers; însă nici una nu avea încă o existenţă distinctă şi actuală" (Sfântul Grigore de Nyssa, în Migne. P. G. t. XLIX. col. 72)
Iar sfântul Augustin scrie: "După părerea mea Dumnezeu a creat la început toate fiinţele deodată, pe unele în mod real, pe altele în principiile lor ... Aşa cum într-o sămânţă se găsesc reunite, într-un mod invizibil toate părţile care trebuie să se dezvolte cu timpul într-un arbore, astfel trebuie să ne reprezentăm şi lumea care, în momentul când Dumnezeu a creat simultan opera sa, conţinea în mod virtual şi cauzal lucrurile pe care pământul le-a produs, înainte ca ele să se fi dezvoltat de-a lungul timpului, aşa cum le cunoaştem". (Sfântul Augustin. De Genesi ad litteram, passim)
Evoluţia a avut loc prin selecţie, însă nu numai naturală, dacă avem în vedere principiul sinergiei (a îmbinării dintre natural şi supranatural). Faptul evoluţiei se poate explica, din punctul de vedere al teologiei patristice, printr-un principiu al sinergiei, proiectat de Logosul dumnezeiesc mai înainte de a fi universul. 

Lumea noastră este o lume a devenirii. Pe acest drum al devenirii există şi ivirea cu adevărat a noului. Dar acest nou înseamnă un salt la ceva mai mult. Nimic din experienţă nu confirmă că ceva inferior poate da naştere la ceva superior, fără acţiune orientativă, organizatoare, pur şi simplu din sine şi pe lângă asta şi în mod întâmplător. Dumnezeu l-a creat pe om din pământ şi din tot ce conţine acesta (elementele pământului). Aceasta înseamnă că, pentru a-l înfăptui pe om, Dumnezeu s-a folosit de întreaga natură şi de evoluţia acesteia, căci omul e desăvârşirea creaţiei. Dar, mai mult, a dat sufletul omului din propriul Duh. Chipul lui Dumnezeu din om e ceea ce deosebeşte omul de toate celelalte făpturi.

Admiţând că omul a apărut la sfârşitul unei evoluţii îndelungate, este evident că el a apărut în urma unui salt ontologic, a unui salt calitativ datorat creării spiritului. Spiritul nu putea fi rezultatul natural al procesului evolutiv, ci a fost un fapt nou, provenind din afară, adică a fost rezultatul intervenţiei creatoare directe a lui Dumnezeu. Conform unei teorii, este posibil ca acest salt, trecerea de la animal la om prin primirea spiritului, să se fi realizat la mai mulţi indivizi, la mai multe cupluri. Însă la un singur cuplu uman s-a realizat al doilea salt calitativ: trecerea de la natura umană la starea supranaturală a harului. Celelalte cupluri umane s-au stins, adică nu au avut urmaşi. A rămas unicul cuplu uman, Adam şi Eva, care a fost înzestrat cu harul supranatural şi cu darurile supranaturale. Această teorie se numeşte monogenism (originea omenirii dintr-un singur cuplu uman) şi este cea mai conformă cu cele mai recente descoperiri ale geneticii. Diferenţele dintre rasele umane au apărut în timp, din cauza traiului acestora în condiţii diferite de climă. Darurile supranaturale pe care primul cuplu le avea înainte de căderea în păcat au fost pierdute prin păcatul strămoşesc, pe care îl moştenesc toţi oamenii. Păcatul strămoşesc se şterge prin botez, dar rămân consecinţele lui pământeşti, printre care natura umană lipsită de darurile supranaturale de la început. Acest lucru îl voi explica mai pe larg pe parcursul textului. Din unicul cuplu uman se trage întreaga omenire. E scris în cartea Genezei, cap. 5, 4: „Zilele pe care le-a trăit Adam după naşterea lui Set au fost şapte sute de ani şi i s-au născut fii şi fiice.” În acel timp viaţa oamenilor pe pământ era mult mai lungă decât astăzi. De asemenea, în acel timp relaţiile între fiii şi fiicele lui Adam şi Eva (fraţi şi surori) au fost permise moral, pentru că nu existau alţi oameni. Astăzi relaţiile între fraţi şi surori sunt păcate de incest, pentru că noi avem posibilitatea să cunoaştem alte persoane pentru căsătorie în afara familiei şi rudelor.

Există şi o altă teorie, numită polifiletism, adică ipoteza că Adam şi Eva nu au fost nişte indivizi, ci ar reprezenta (ar simboliza) un grup uman sau mai multe grupuri sau populaţii. Conform acestei ipoteze s-ar putea presupune că toţi membrii au fost ridicaţi la starea supranaturală, au primit harul şi darurile supranaturale, dar totul s-a pierdut prin păcatul lor personal, pe care l-au transmis urmaşilor lor, adică întregii omeniri actuale. Aceasta e doar o presupunere, o ipoteză. Teoria descrisă mai înainte, monogenismul, aşa cum am precizat, este cea mai conformă cu cele mai recente descoperiri ale geneticii.
 
Teologul – filosof Nancey Murphy şi fizicianul teoretician George Ellis susţin o teologie a kenozei care acceptă atât autolimitarea divină, cât şi pe cea umană: răspunsul potrivit faţă de un Dumnezeu kenotic este o relaţie kenotică cu Dumnezeu şi cu toată creaţia. Dumnezeu nu ne impune ascultarea, ci aşteaptă răspunsul nostru liber în calitate de agenţi morali. În mod similar, Dumnezeu nu intervine coercitiv, respectând astfel integritatea ordinii create. Murphy şi Ellis afirmă că procesul evoluţiei a fost unul lent şi dureros.
William Hubert Vanstone spune că răul este inevitabil în procesul îndelungat al creaţiei. Dumnezeu trebuie să aştepte răspunsurile din partea creaţiei. El extinde vechea temă a kenozei (autolimitarea lui Dumnezeu). În actul întrupării sale, Dumnezeu a renunţat la atotputernicie şi chip de rob luând, făcându-Se asemenea oamenilor, şi la înfăţişare aflându-Se ca un om, s-a smerit pe Sine, ascultător făcându-se până la moarte, şi încă moarte pe cruce.(Fil. 2, 7–8).
Teoria evoluţiei e perfect compatibilă cu Biblia, a declarat arhiepiscopul Gianfranco Ravasi, ministrul Culturii din Vatican. Ravasi a făcut aceste declaraţii cu prilejul organizării la Vatican, între 3 şi 7 martie 2009, o conferinţă prilejuită de aniversarea a 150 de ani de la publicarea volumului Asupra originii speciilor, în care Darwin şi-a expus teoria evoluţiei. Evenimentul a reunit în egală măsură oameni de ştiinţă, teologi şi filosofi.
Arhiepiscopul Ravasi a mai spus că teoriile lui Darwin n-au fost niciodată condamnate de Biserica Catolică, după cum nici cărţile lui n-au fost interzise. Papa Pius al XII-lea a declarat, în 1950, că Biserica Catolică nu interzice studiul evoluţiei, iar Papa Ioan Paul al II-lea a spus, în 1995, că evoluţionismul încetase să fie o “simplă ipoteză” pentru catolici. Astfel, Vaticanul nu sprijină interpretarea literală a întregii cărţi a Genezei. De exemplu, cele şase zile ale creaţiei lumii sunt de fapt epoci sau ere. În acest sens, Biserica Catolică susţine un evoluţionism teist (dirijat de Dumnezeu), spunând că nu există niciun motiv pentru care Dumnezeu nu s-ar fi putut folosi de un proces evolutiv în creaţie.

Un articol foarte interesant pe această temă a creaţiei şi evoluţiei poate fi citit accesând linkul: http://www.profamilia.ro/revista.asp?id=2006_01_03

Lamarck şi Darwin, pe ale căror idei materialiştii moderni şi-au edificat sistemul, credeau în Dumnezeu:
Jean-Baptiste de Lamarck: Natura nefiind o inteligenţă, nefiind nici măcar o fiinţă, ci numai o ordine a lucrurilor, constituind o putere în întregime supusă legilor, această natura, zic, nu este însuşi Dumnezeu. Ea este produsul sublim al voinţei sale atotputernice. Astfel, voinţa lui Dumnezeu este pretutindeni exprimată prin funcţionarea legilor naturii, pentru că aceste legi vin de la El. Iar această voinţă nu poate fi limitată, puterea din care ea emană neavând limite. (Lamarck, Histoire naturelle des animaux sans vertébres, I, ediţia a doua, Editura Baillière, Paris, 1885, pag. 267)


Charles Darwin: O altă cauză a credinţei în existenţa lui Dumnezeu, care ţine de raţiune iar nu de sentimente, mă impresionează prin greutatea sa. Ea provine din extrema dificultate - sau mai bine zis din imposibilitatea - de a concepe acest imens si prodigios Univers, cuprinzând omul şi facultatea sa de a privi în viitor, ca pe rezultatul unui destin şi al unei necesităţi oarbe. Cugetând astfel, mă simt nevoit să admit o Cauză primară cu un spirit inteligent. (La vie et la correspondance de Charles Darwin par De Varigny, I, Editura Reinwald, Paris, 1888, pag. 363)

Aşa cum spuneam, nu toată cartea Genezei trebuie interpretată literal, ci unele pasaje, cum sunt cele ale creaţiei în şase zile, trebuie interpretate simbolic, metaforic. Helmut Hofling arată cum cele şase “zile” din cartea Genezei sunt de fapt cele şase ere geologice:

- era arhaică (prima zi)
- era algonkiană sau precambrianul (a doua zi)
- paleozoicul (a treia zi)
- mezozoicul (a patra zi)
- era neozoică are două zile care se împart astfel:
- terţiarul (a cincea zi)
- cuaternarul (era în care suntem şi care continuă de fapt) este a şasea zi
«Odihna» lui Dumnezeu în ziua a şaptea, se poate încadra în acel « deja...şi nu încă » al Împărăţiei sale. Dumnezeu este în afara timpului ; timpul curge pentru noi, dar la Dumnezeu toate sunt prezente, astfel că, Împărăţia lui Dumnezeu, deşi pentru noi e « în construcţie », putem considera că, pentru Dumnezeu, e prezentă deja. Asta nu înseamnă nicidecum că Dumnezeu stă undeva în afara creaţiei. Dumnezeu se îngrijeşte de creaţie, dar doreşte şi din partea noastră implicare liberă şi efort.

d) Există în om un "desiderium", care înseamnă "dorinţă de fericire totală".

Dorinţa de fericire i-a fost sădită omului în suflet de Dumnezeu. Acestei dorinţe de fericire totală îi corespunde realitatea împlinirii ei în Dumnezeu, care va fi acordată celor ce vor ajunge la mântuire, la fericirea veşnică. 
Fericirea adevărată şi veşnică poate fi găsită numai în Dumnezeu. Oricât de mulţi bani ar avea omul şi oricât de împlinit ar fi pe pământ, tot îi va rămâne în suflet acest "desiderium", această dorinţă de fericire totală. Orice om are în suflet această dorinţă de fericire totală, numai că unii o caută unde nu este, sau o caută pe căi greşite, în loc să caute împlinirea ei în Dumnezeu.

e) Foarte pe scurt despre "pariul" lui Pascal 

După cum am arătat, Blaise Pascal a fost un om de ştiinţă şi filosof profund credincios. Pentru atei, pentru cei care nu-s convinşi şi pentru cei care nu s-au hotărât să urmeze Cuvântul lui Dumnezeu, el a scris celebrul său „pariu”, care, pe scurt, poate fi redat astfel: „Dacă Dumnezeu nu există şi ai crezut în el, nu ai pierdut nimic. Dar dacă Dumnezeu există şi nu ai crezut în el, atunci ai pierdut totul.” Bineînţeles că nu se referea doar la credinţa teoretică, ci şi la urmarea Domnului şi la punerea în practică a cuvintelor sale, deoarece, aşa cum vom arăta, credinţa fără fapte este moartă: După cum trupul fără duh este mort, tot aşa şi credinţa fără fapte este moartă (Iacob 2, 26). Iată un fragment din cartea Cugetări, referitor la acest „pariu”: „Să punem în cumpănă câştigul sau pierderea în caz că aţi lua partea credinţei că Dumnezeu există. Dacă câştigaţi, câştigaţi tot; dacă pierdeţi, nu pierdeţi nimic. Deci, pariaţi că există; faceţi-o fără şovăire.”(Blaise Pascal, Cugetări, Editura Ştiinţifică, Bucureşti 1992, p. 328) Deci, chiar şi cei care nu sunt convinşi de existenţa lui Dumnezeu şi a vieţii veşnice de dincolo de moarte, totuşi ar trebui să creadă, să-şi cureţe sufletul de păcate prin sacramentul Pocăinţei şi să-l urmeze pe Domnul Isus Cristos şi cuvintele sale măcar pentru un singur motiv: pentru a ajunge la fericirea veşnică, nu la suferinţa veşnică. 
Recomand spre lectură întreaga carte Cugetări a lui Blaise Pascal. Este foarte interesantă.

f) Mărturii ale oamenilor de ştiinţă referitoare la existenţa lui Dumnezeu, a vieţii veşnice de dincolo de moarte şi a armoniei dintre religie şi ştiinţă

Savantul român Nicolae Constantin Paulescu, care a descoperit insulina, scria: „Demonstraţia existenţei unei cauze primare a vieţii, imateriale, unice şi înţelepte, este termenul sublim la care ne conduce fiziologia. Această cauză primară este Dumnezeu. Prin urmare, omul de ştiinţă nu se poate mulţumi să spună: Cred în Dumnezeu, ci trebuie să afirme : Ştiu că Dumnezeu este.” (Nicolae Constantin Paulescu - Fiziologie filosofică. Noţiunile de suflet şi Dumnezeu în fiziologie, Editura Anastasia, Bucureşti, 1999, pag. 115)
Nicolae C. Paulescu a mai scris: „În ceea ce mă priveşte, afirm sus şi tare că sunt tot aşa de sigur de existenţa sufletului ca de orice adevăr bine stabilit de ştiinţa experimentală. Şi această siguranţă nu este o simplă credinţă, ci o convingere profundă, dobândită în mod ştiinţific.” (Nicolae Constantin Paulescu, ibidem, pag. 110).


Iar despre materialism şi ateism Nicolae Paulescu scrie: „Astăzi, o mişcare de reacţie împotriva încălcărilor pe care Materialismul şi corolarul său, Ateismul, le săvârşesc asupra domeniului ştiinţei, începe să se producă pretutindeni, în Franţa şi mai ales în Germania. Să sperăm, prin urmare, că în curând ştiinţa va ajunge să scape de acest parazit, care nu numai că o compromite, dar o şi paralizează, împiedicându-i progresul.” (Nicolae Constantin Paulescu, ibidem, pag. 129)
„Ideea de Dumnezeu este o noţiune fundamentală, fără de care ştiinţa cade în absurd. Materialismul ateu a năpădit societatea modernă, care l-a primit orbeşte tocmai pentru că el s-a dat drept expresia ştiinţei, drept rezultatul sau sinteza celor mai recente descoperiri ale ei. El s-a servit de prestigiul ştiintei - deşi, ca sistem, este însăşi negaţia acesteia - ca să impună mulţimii semi-savanţilor, incapabili să-i priceapă ipocrizia. Prin ei, s-a introdus în şcoli (unde, în mod laş, a exploatat şi exploatează candoarea şi naivitatea copiilor sau a tinerilor neexperimentaţi, care nu au nici cunoştinţe suficiente, nici spirit critic destul de dezvoltat pentru a deosebi minciuna de adevăr) şi a otrăvit astfel, cu doctrinele sale răufăcătoare, mai multe generaţii. Ca orice eroare, materialismul înseamnă ignoranţă -fie prin lipsa de cultură, fie prin lipsa de inteligenţă, fie prin caracterul pătimaş. La şaptesprezece ani, eram materialist pentru că nu aveam decât o sumă foarte restrânsă de cunoştinţe asupra naturii; pentru că raţiunea mea nu era încă dezvoltată, aşa că, neavând spirit critic, credeam tot ce auzeam şi citeam; pentru că mă lăsam prins în cursa perfidei afirmaţii că oamenii de ştiinţă sunt toţi materialişti. Ei bine, dacă de atunci nu aş fi dobândit, printr-un studiu continuu, noi cunştinţe asupra naturii brute şi asupra fiinţelor vieţuitoare, sau dacă, din nenorocire, facultăţile mele intelectuale ar fi rămas în acel stadiu infantil, sau dacă nu aş fi constatat că adevăraţii savanţi resping sistemul materialist, atunci aş fi şi astăzi o victimă a acestei doctrine.” (Nicolae Constantin Paulescu, ibidem, pag. 119 – 120).

Alte exemple:
Wernher von Braun (1912-1977), inginer american de origine germană. Creatorul fusibilelor V2 şi al rachetelor spaţiale americane. A scris multe articole despre ştiinţă şi credinţă. într-o conferinţă ţinută la Colegiul Belmont din Carolina de Nord, în iunie 1972 spunea: “Ştiinţa nu este incompatibilă cu religia. În timp ce ştiinţa ne învaţă tot mai multe despre creaţiune, religia ne învaţă tot mai mult despre Creator!”
Între cuvintele care-i plăceau mai mult să le citeze erau cele spuse de astronautul american Frank Borman, după misiunea astronavei Apollo 8, care de Crăciun în anul 1968 a înconjurat luna. Celor care după acest Crăciun petrecut în spaţiu îl întrebau dacă a văzut pe Dumnezeu (aluzie care se referea la cosmonautul sovietic Titov, care în 6 aug. 1961 după întoarcerea sa din spaţiu a declarat că nu l-a întâlnit pe Dumnezeu), Frank Borman răspundea: “Nu, pe Dumnezeu nu l-am văzut, dar am văzut clar dovezile existenţei Sale”. Werhner von Braun mai spunea: “Cu cât vom înţelege mai bine universul, cu atât vom admira mai mult pe Creator!”
Jurien de la Graviere, preşedinte al Academiei de Ştiinte din Paris, in C. R. Acad. des Sciences, şedinţa din 27 decembrie 1886, p. 1293: „Botanica este o ştiinţă care, cu umilinţă, se mulţumeşte să-l admire pe Creator în operele sale”.

Duane T. Gish, biochimist, spunea în legătură cu genomul (codul genetic) uman: „Pe măsură ce acumulăm toate aceste informaţii despre genomul uman, descoperim că ele dezvăluie complexitatea şi interdependenţa acestui material. El arată că la origine stă intervenţia unui Creator inteligent.” De asemenea, raportul echipei care a realizat analiza completă şi harta genetică a omului arată că întâmplarea nu putea produce o structură atât de complexă şi perfectă precum structura genetică.
Karl Linne, mare savant suedez, primul care a stabilit sistematizarea botanică, spunea: “Din papilele limbii unui ateu, eu voi dovedi existenţa lui Dumnezeu. ”

Hervé Faye, astronom ilustru, membru al Academiei de Ştiinte: „Şi cum inteligenţa noastră nu s-a facut ea insăşi, trebuie să existe o inteligenţă superioară din care derivă a noastră. Şi cu cât ideea pe care ne-o vom face despre această inteligenţă supremă va fi mai înaltă, cu atât ne vom apropia mai mult de adevăr; nu riscăm să ne înşelăm considerând-o drept autoarea tuturor lucrurilor, raportând la ea aceste splendori ale Cerurilor care au deşteptat cugetarea noastră; şi, în fine, iată-ne pregătiţi să înţelegem şi să primim formula tradiţională: Dumnezeu, Tatal, atotţiitorul, făcătorul cerului şi al pământului...”. (Faye Sur l'origine du monde. Theories cosmogoniques des anciens et des modernes, Ed. Gauthier-Villars, Paris, 1884, p. 9)
Pierre P. Grasse, biolog, membru al Academiei de ştiinţe din Paris, răspunde întrebării cu privire la ştiinţă şi credinţă: “Este sigur că ştiinţa nu îndepărtează pe om de Dumnezeu, ci dimpotrivă, ea îl conduce direct spre El.”
Arthur S. Eddington (1882-1946), astronom şi fizician englez. El a determinat masa, temperatura şi constituţia a numeroase stele. Spunea: “Fizica modernă ne conduce în mod necesar la Dumnezeu!”

Louis Pasteur, descoperitorul bacteriologici şi al virusului turbării, omul de ştiinţă de la care începe o nouă eră în medicină şi microbiologie, spunea că, odată cu adâncirea cercetării, creşte şi credinţa sa: “Eu sunt credincios ca un ţăran breton, tocmai fiindcă am cercetat. Iar dacă aş cerceta şi mai mult aş fi credincios ca o ţărancă bretonă.”

Astronomul Johannes Kepler (1571-1630) şi-a rezumat crezul afirmând: “Sunt creştin”. L-a recunoscut pe Dumnezeu drept "Creatorul plin de bunăvoinţă, care a adus în fiinţă natura din nimic". Legile descoperite de el, ale mişcării planetare, au fost rezultatul credinţei în Dumnezeu, ca Dumnezeu al ordinii, şi nu al haosului. În cartea sa, Armonia lumilor, publicată în 1619, pentru a prezenta cel de-al treilea principiu al mişcării planetare, Kepler scria: "Mare este Dumnezeu, Domnul nostru, mare este puterea Sa şi întelepciunea Lui nu are sfârşit. " Afirmatiile lui Kepler reflectă credinţa creştină pe care acest mare om de ştiinţă a avut-o: "Văd acum că, prin strădaniile mele, Dumnezeu este slăvit şi în astronomie, întrucât cerurile spun slava lui Dumnezeu."

Guglielmo Marconi (1874-1937), fizician italian, a realizat primele linii de telegrafie fără fir. Premiul Nobel în 1909. De pe vasul său din marea Mediterană a aprins lămpile de la Congresul euharistic ţinut la Sidney în Australia. Un fapt fără precedent! El zicea: “Ştiinţa singură nu poate lămuri multe mistere, în primul loc, al existenţei noastre: cine suntem, de unde venim şi unde mergem? Eu declar cu mândrie că sunt creştin. Credinţa o am nu numai ca membru al Bisericii Catolice dar şi ca om de ştiinţă!”
 
Wilder Smith, doctor în ştiinţe naturale şi filosofie, profesor la Universitatea din Illinois, scrie: “În momentul de faţă savanţii au explorat nenumărate căi de a explica originea vieţii şi a omului, de pe o bază pur materială, în cadrul dimensiunilor de timp şi spaţiu cunoscute azi. Dar s-a constatat că nu pot explica aceste fapte pe baza legilor tridimensionale proprii lumii în care trăim (termodinamica, spaţiul, gravitaţia) adăugând şi timpul, de ce şovăim să introducem o altă dimensiune, aceea a supranaturalului? Negreşit vedem că toate în natură se conduc după un anumit plan, anumite reguli şi legi, care se succed neîncetat, şi la materie şi la fiinţele vii. Dacă există acest plan, şi nu-l putem tăgădui, trebuie să postulăm şi existenţa unui planificator. Iar dacă acest planificator nu este găsit în dimensiunile materiei pe care omul o cunoaşte, trebuie să admitem că el se găseşte în afara acestor dimensiuni. Dar dacă nu înţelegem această dimensiune nu-i putem nega existenţa.
Este vorba de un plan al lui Dumnezeu în sensul proiectului creaţiei pe care l-am explicat la început, adică în sensul că parametrii universului sunt proiectaţi şi reglaţi în mod special ca să conducă la apariţia vieţii şi a omului. Nu e vorba de un plan în sensul de predestinare a vieţii omului, pentru că, în cadrul acestui plan al creaţiei, omul are liberul arbitru, adică libertatea voinţei de a alege între bine şi rău, deci are responsabilitatea alegerilor sale. Dumnezeu ştie unde vom ajunge (în rai sau în iad) în funcţie de alegerile pe care le vom face pe pământ şi în funcţie de starea în care ne va găsi clipa decesului (cu sufletul curăţit sau necurăţit de păcate), dar această preştiinţă a lui Dumnezeu nu înseamnă predestinare, pentru că avem liber arbitru şi Dumnezeu nu predestinează alegerile noastre. Dacă Dumnezeu ar fi predestinat pe unii la rai iar pe alţii la iad, ar fi însemnat să fie nedrept, iar El este izvorul dreptăţii şi în nici un caz nu poate fi nedrept. În plus, dacă ar fi existat predestinare a alegerilor omeneşti, n-ar mai fi avut nici un sens poruncile şi apelul la viaţa morală. Există un proiect în univers în sensul creării condiţiilor apariţiei vieţii şi omului, nu în sensul predestinării vieţilor oamenilor. Deci, în proiectul lui Dumnezeu libertatea voinţei umane rămâne neatinsă, dar totodată şi responsabilitatea umană.
Sir James Jeans (1877-1946), astronom, matematician şi fizician englez. El a fost unul dintre primii fizicieni care a prezentat marelui public teoria relativităţii şi a quantelor. În cartea sa, Universul enigmatic, scrie: “Universul se aseamănă tot mai mult cu o gândire uriaşă, decât cu o maşină uriaşă. Descoperim că Universul dă la iveală prezenţa unei puteri planificatoare şi diriguitoare. Teoria ştiinţifică modernă ne obligă să ne gândim la Creator ca lucrând în afara timpului şi spaţiului, care sunt parte a creaţiei Sale, tot aşa după cum pictorul se află în afara pânzei sale. Universul pare să fi fost proiectat de un matematician pur”. 

Louis Leprince-Ringuet, fizician, membru al Academiei franceze. Întrebat în iulie 1983 cu privire la existenţa lui Dumnezeu, răspunde: “Este atât de grandios mesajul adus de Cristos, atâta înţelepciune în dragostea pentru aproapele, o forţă ce zdrobeşte carapacea egoismului şi a laşităţii ce ne înconjoară...Există în viaţa creştinului o speranţă care-i dă putere în orice greutăţi, indiferent de regim, de structura socială sau politică. În mesajul Evangheliei găseşti un punct de sprijin, o bucurie, un curaj, un sens pentru viaţă şi pentru mine acest mesaj poartă pecetea adevărului veşnic.

Alexandro Volta, care a descoperit electricitatea, era un credincios plin de zel. Duminica, după ascultarea Sfintei Liturghii, făcea cateheză cu copiii în biserica parohială S. Donnino.

André Ampère, a descoperit magnetismul şi a creat ştiinţa electrodinamicii, a descoperit legea gazelor, a inventat primul telegraf electric. Prietenul său Ozanam spunea despre Ampère: “Îl vedeam în genunchi alături de copii şi de văduve sărace înaintea altarelor, unde fuseseră înainte de el Descartes şi Pascal... ” Acest geniu plin de umilinţă spunea adesea: “O, cât e de mare Dumnezeu, ştiinţa noastră nu-i nimic.  

James Clark Maxwell este considerat autorul teoriei electromagnetice a luminii; acest irlandez credincios se împărtăşea în fiecare lună, repetând: “Doamne, mie nu-mi pasă de mor ori trăiesc, datoria mea este să te iubesc şi să-ţi servesc. Darul acesta îl aştept de la Tine, Doamne!

Urbain Le Verrier, vestit astronom francez, a descoperit planeta Neptun şi a lucrat treizeci şi cinci de ani la tabelele planetelor descoperite. El a rostit în faţa Academiei franceze următoarele: “În decursul acestor treizeci şi cinci de ani am fost întărit de opera uneia din cele mai mari ale Creaţiei şi de gândul ce-l întăreau în mine adevărurile nepieritoare ale credinţei creştine.

g) Despre cauzele necazurilor din lume 

Dumnezeu nu a vrut şi nu vrea răul în lume. Întreaga răspundere pentru răul din lume îi revine omului. Necazurile şi bolile au intrat mai întâi în lume din cauza păcatului strămoşesc al omului. De asemenea, au şi diferite cauze genetice, precum şi alte cauze (viaţa dezordonată şi vicioasă, fumatul, alcoolismul înaintaşilor care pot avea consecinţe în urmaşi). Deci, necazurile şi bolile nu sunt date de Dumnezeu, ci sunt cauzate de alegerile rele ale oamenilor. În general răul este împărţit în trei categorii : răul moral (păcatul), răul fizic şi răul metafizic. Răul fizic şi metafizic provin din răul moral, din păcat. Dacă Dumnezeu ar fi suprimat răul, ar fi însemnat să suprime şi liberul arbitru al omului şi ar fi însemnat să creeze roboţi coordonaţi de el, nu oameni cu voinţă liberă.

Sfântul Augustin şi Sfântul Irineu au dat două explicaţii complementare asupra răului :
Sfântul Augustin susţine că e necesar pentru creaţia divină ca oamenii să fie înzestraţi cu liber arbitru. Răul este o privaţiune, o lipsă care poate să apară din punct de vedere metafizic, datorită faptului că Dumnezeu crează ex nihilo (din nimic) şi nu ex Deo (nu din Sine însuşi). Odată cu exercitarea liberului arbitru este actualizată şi posibilitatea răului. Dacă Dumnezeu s-ar opune acesti actualizări, ar însemna să încalce liberul arbitru. Aşa cum am amintit, este vorba de kenoză, adică de autolimitarea lui Dumnezeu, pentru a nu încălca liberul arbitru al omului.
Sfântul Irineu spune că lumea aceasta trebuie judecată nu din perspectiva cantităţii de durere şi plăcere existentă, ci din perspectiva rolului pe care îl are pentru desăvârşirea indivizilor. Motivul pentru care Dumnezeu crează fiinţe imperfecte este acela că perfecţiunea obţinută prin exercitarea alegerilor morale libere şi responsabile este mai valoroasă decât cea produsă de-a gata (aici intervine şi liberul arbitru). De asemenea, un element al teodiceei irenaice (prezent şi la Leibniz) este tema binelui de un ordin superior (ex: pericol - curaj; suferinţă - compasiune, etc.), care depinde în mod necesar de existenţa răului.
Nenorocirile şi bolile provin din folosirea improprie şi nepotrivită a libertăţii umane. Oare nu noi poluăm apa pe care o bem, aerul pe care-l respirăm, alimentele cu care ne hrănim, pământul pe care trăim? Oare nu noi provocăm grave dureri fizice şi boli incurabile cu această gestionare improprie a comorilor pe care Dumnezeu ni le-a pus la dispoziţie? Oare nu noi suntem direct responsabili chiar şi faţă de atâţia copii care sunt încă în sânul matern?


O mentalitate greşită ne face să-l considerăm pe Dumnezeu responsabil, fără motive reale şi concrete; trebuie să renunţăm la afirmaţia devenită proverbială că toate se întâmplă pentru că “este voinţa lui Dumnezeu”. De exemplu, ştim că circa 250.000 de persoane mor anual în lume din cauza bolilor cum ar fi malaria, febra tifoidă, holera. în realitate, este vorba de afecţiuni provocate de poluarea apelor şi a ambientului, cauzate de fuga omului după câştig, fără se ţină cont de valoarea vieţii. Şi apoi se aude afirmaţia resemnată a celui care nu ştie să distingă responsabilităţile, adică faptul că “trebuie acceptată voinţa lui Dumnezeu”.
Sunt prea multe femei care dau vina pe Dumnezeu pentru sterilitatea lor şi care se întreabă de ce Dumnezeu le refuză maternitatea. Aceste femei ştiu că pesticidele de pe fructe sau de pe verdeţuri au un grad aşa de mare de toxicitate, încât provoacă daune grave şi ireversibile pentru capacitatea lor reproductivă?


O atentă analiză medicală demonstrează că 75% dintre cazurile de cancer înregistrate în lume pot fi evitate în mod normal. Totuşi, mulţi vor muri întrebându-se în mod inutil: “De ce mi-a trimis Dumnezeu cancerul?” Statisticile mai afirmă că, în orice ţară din lume, dotată cu un grad destul de ridicat de bunăstare privată şi socială, mor în fiecare an circa 15.000 de persoane şi alte 120.000 sunt rănite în accidente de circulaţie. Care sunt cauzele acestei statistici descurajatoare? 69% dintre ei mor din cauza unei erori a şoferului; 17% din cauza stării drumurilor; 6% din cauza unei erori a pietonului; 5% din cauza avariilor maşinii şi 3% din cauze naturale. În realitate, persoanele care supravieţuiesc în aceste accidente consideră că vina este numai a lui Dumnezeu…


În fiecare an, mor în lume milioane de persoane din cauza fumului; mii de copii se nasc cu malformaţii, orbire, handicap, traume provocate de plăgi sociale, cum sunt malnutriţia, alcoolismul cronic al părinţilor sau lipsa de vitamine. Şi prea mulţi părinţi încă se întreabă: “De ce a voit Dumnezeu aceasta pentru mine? De ce i s-a întâmplat aceasta copilului meu?” Planeta noastră produce actualmente mai mult cu 10%peste necesarul de hrană pentru tot neamul omenesc. Egoismul ţărilor bogate, neglijenţa, proasta administrare a structurilor politice şi sociale şi chiar interesele meschine ale anumitor guverne fac ca aproape 500 de milioane de persoane să sufere şi să moară de foame. Şi totuşi, nu lipsesc cei care au curajul să spună: “Cum pot eu să cred în Dumnezeu când atâta lume moare de foame?”; ca şi cum Dumnezeu ar fi responsabil de neglijenţa noastră! Dar Dumnezeu nu este responsabil de nejlijenţa noastră!

Edificii care îmbolnăvesc

Recent, un grup de specialişti a denunţat faptul că în arhitectură nu se face nimic pentru a evita aşa-numitul “sindrom al edificiului bolnav”: o plagă socială care cuprinde de acum milioane de persoane. Într-adevăr, în multe edificii moderne se folosesc unele tipuri de materiale plastice, de conglomerate, de ciment şi alte materiale care emană substanţe toxice şi cancerigene, fără ca locatarii să fie avertizaţi cu privire la riscurile pe care le au; însă, în momentul în care contactează boli grave, acestea vor deveni o povară a “crucii grele pe care Dumnezeu le-a dat-o”.


Şi marile inundaţii, considerate fenomene capricioase şi necontrolabile, capabile să provoace imense pierderi economice şi un număr foarte mare de victime, în realitate, sunt şi rodul intervenţiei iresponsabile a omului asupra naturii. Acelaşi lucru se întâmplă în cazul cutremurelor: sunt evenimente naturale, dar multe dintre ele sunt cu adevărat funeste din cauza iresponsabilităţii omului care nu le înfruntă cu structuri corespunzătoare. 
Trebuie să ţinem seama de două lucruri, şi anume: a) Lumea creată de Dumnezeu e cea mai bună şi mai potrivită pentru scopurile urmărite de Creator. b) Omul a fost creat de Dumnezeu şi cu scopul de a-I fi colaborator în opera de îmbunătăţire şi perfecţionare a lumii. Porunca dată primei perechi de oameni: Creşteţi şi vă înmulţiţi, umpleţi pământul şi-l stăpâniţi…(Gen. 1,28) arată tocmai rostul omului pe pământ în această privinţă. Şi de ce n-am recunoaşte această activitate a omului, când ne gândim la grandioasele realizări pe care omenirea le-a făcut în decursul timpului şi mai ales în ultimele decenii ale veacului nostru? Cât priveşte existenţa unor boli, aceasta este legată de existenţa răului în lume, datorat fie vieţii dezordonate a celui în cauză, fie o consecinţă a vieţii dezordonate a strămoşilor săi. Se ştie faptul că multe boli se transmit peste generaţii datorită vieţii vicioase a înaintaşilor, cum ar fi, de exemplu, multe din bolile venerice.


Practic, omenirea a înfrânt boli grave cum sunt variola şi poliomielita. Câte alte boli ar putea să fie şterse de pe planeta noastră dacă, în loc să se irosească banii în orice tip de arme de ucidere, s-ar folosi multe resurse economice şi intelectuale în cercetarea ştiinţifică? În schimb, din păcate, şi în mintea multor creştini, responsabilul relelor şi al morţii continuă să fie Dumnezeu: omul nu are nimic de-a face, omul este numai o victimă… Noi suntem cei care favorizăm moartea: îi netezim drumul cu ura şi neglijenţa; putem să-i blocăm excesul de victime, pe care le seceră, prin iubire, generozitate şi un profund simţ de responsabilitate personală şi socială.


Dumnezeu nu dă necazurile, el ar fi vrut o lume fără necazuri, dar acestea sunt aduse de alegerile rele ale omului, aşa cum am arătat. Dumnezeu nu le dă, ci doar le îngăduie inclusiv în scop pedagogic, educativ. Un efect al necazurilor este - sau ar trebui să fie - cel pedagogic, educativ. Marele scriitor Giovanni Papini spunea : « Dacă aş fi suferit când eram tânăr cât sufăr acum când sunt bătrân, aş fi ajuns un geniu .» Un copil care suferă e mai matur în gândire decât un adult care nu a cunoscut suferinţa. Însă, din păcate, sunt şi unii oameni care nu învaţă nimic nici în urma necazurilor. Necazurile sunt îngăduite de Dumnezeu pentru că au şi rolul de a ne da ocazii pentru a practica iubirea unii faţă de alţii. În acest sens, papa Ioan Paul al II – lea scria despre suferinţă : «Suferinţa e prezentă în lume pentru a face să se descătuşeze iubirea, pentru a face să se nască fapte de iubire faţă de aproapele. » Iar aproapele nostru este orice om, fără nicio deosebire, chiar şi cei care ne duşmănesc. Domnul Isus Cristos a spus să-i iubim pe toţi, chiar şi pe cei care ne duşmănesc, ca să depăşim înclinaţia obişnuită de a-i iubi numai pe cei care ne iubesc : « Dacă iubiţi pe cei care vă iubesc, ce răsplată puteţi aştepta ? Şi păcătoşii iubesc pe cei care-i iubesc pe ei. » (Lc. 6, 32)
 
«Dumnezeu nu a venit să suprime suferinţa, nu a venit să o explice, dar a venit ca să o umple de prezenţa Sa», spune un alt scriitor, Paul Claudel. Şi asta până în rădăcinile sale cele mai profunde.

Sfântul Ignaţiu de Loyola spune că atunci când vine boala trebuie să ne convingem că ea nu este un dar inferior sănătăţii. Acest sfânt s-a convertit tocmai în boală. A avut ocazia să reflecteze, să se dedice lecturilor spirituale, rugăciunii. Bolnavul îi ajută mai mult, cu răbdarea sa, cu cuvinte edificatoare, cu exemplul, pe vizitatori, decât ei pe el. Iar Blaise Pascal scrie : "Cunosc pericolul sănătăţii, dar şi marile avantaje ale bolii." Sfântul Ioan Hrisostomul scrie : « Dacă la boală te încrezi în Dumnezeu, îi place mai mult decât dacă ai face multe fapte bune când eşti sănătos. » (Lui Dumnezeu îi place dacă ne păstrăm credinţa şi în boală, dar nu-i place boala însăşi. Iar boala n-o dă Dumnezeu. Aşa cum am vazut, bolile au intrat în lume datorită păcatului strămoşesc al primilor oameni)

Dumnezeu nu permite nici ispite peste puterea noastră : "Nu v-a ajuns nici o ispită care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească şi Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre; ci împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să iesiţi din ea, ca s-o puteţi răbda." (1 Cor. 10,13)
 

Un alt motiv pentru care Dumnezeu permite necazurile din lume este şi pentru ca noi să nu ne ataşăm de cele lumeşti, ci să ne îndreptăm speranţa spre veşnicie. Neştiind de rău, omul ar fi ajuns în această lume la mulţumirea de sine. Astfel, existenţa răului nu e numai o piedică în calea credinţei în Dumnezeu, ci este şi o dovadă a existenţei lui Dumnezeu, dovada că această lume nu e singura şi ultima. 

Necazurile şi răul din lume sunt explicate mult mai pe larg de ramura teologiei numită teodicee.
Dar cel mai important e faptul că Dumnezeu este solidar cu suferinţa noastră: Domnul Isus Cristos a venit şi a suferit aici. El s-a jertfit pentru noi ca să ne mântuiască, dar mântuirea depinde şi de noi. Ajungem la mântuire dacă credem în el, facem pocăinţă pentru păcate şi îl urmăm pe el şi cuvântul său, aşa cum vom vedea puţin mai pe larg mai jos. După cum am amintit, Dumnezeu ne-a înzestrat cu liber arbitru, adică libertatea voinţei de a alege între bine şi rău şi suntem responsabili de ceea ce alegem. Dumnezeu ar fi putut găsi şi o altă cale pentru a ne mântui, dar numai prin sacrificiul suprem ne putea arăta iubirea lui. Domnul nostru Isus Cristos însuşi a spus: „Nimeni nu are o iubire mai mare decât cel care îşi dă viaţa pentru prietenii săi. Voi sunteţi prietenii mei dacă faceţi ceea ce vă poruncesc.” (In. 15,13 - 14) Şi a dovedit din plin aceasta jertfindu-se pe cruce. Prin liberul arbitru omul poate valorifica jertfa Domnului Isus Cristos sau o poate face inutilă pentru el. Deci, să nu facem inutilă jertfa Domnului Isus Cristos pentru noi! Să ne străduim să ajungem în rai, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă veşnică şi fericită! Dacă ne vom mântui, vom avea parte de împlinirea acelei dorinţe de fericire totală. Nu ni se cere să ne jertfim viaţa pentru alţii, decât numai în cazuri de excepţie, când e neapărat necesar. Pentru mântuire trebuie să credem în Domnul Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, să facem pocăinţă pentru păcate şi să-l urmăm pe el şi cuvintele sale, iubindu-l pe Dumnezeu mai presus de toate şi iubindu-i pe ceilalţi ca pe noi înşine. 
Nimic bun nu se poate fără sacrificiu, fără principiul crucii. Sacrificiul pe cruce e fereastra spre Înviere. Sfantul Maxim Mărturisitorul spunea că în creaţie toate se cer după cruce. Aşa se manifestă iubirea lui Dumnezeu faţă de noi. Pentru că asta e condiţia noastră căzută, consecinţa căderii în păcatul strămoşesc. Nu ni se dă nimic, dacă nu jertfim ceva. Iubirea înseamnă jertfă.



Domnul Isus Cristos însuşi, cu întreaga sa existenţă, cu viaţa şi suferinţa sa, cu moartea şi învierea sa, este singurul răspuns valabil la misterul răului în lume (răul din lume rămâne totuşi un mister, nu poate fi explicat decât în mod parţial cu ajutorul raţiunii umane). Doar în Domnul Isus Cristos îşi găseşte liniştea inima neliniştită. El singur poate da suferinţei, nereuşitei, eşecului, morţii o valoare nebănuită. Ceea ce pare raţiunii fără valoare primeşte însemnătate în lumina lui Cristos.





Sfântul Apostol Pavel a scris : „noi propovăduim pe Cristos cel răstignit, care pentru iudei este o pricină de poticnire, şi pentru Neamuri, o nebunie; dar pentru cei chemaţi, fie iudei, fie greci, este puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu. (1 Cor. 1, 23  24)



În privinţa necazurilor, se povesteşte că un om a avut într-o noapte un vis interesant. Se făcea că se afla într-un pustiu uriaş, unde vedea, privind înapoi, urmele paşilor pe nisip pe care îi făcuse pe urmele paşilor lui Isus : urmele paşilor lui Isus împreună cu urmele paşilor săi. Dar spre surprinderea sa, a remarcat că în anumite zile nu erau două urme de paşi pe nisip, ci una singură : erau zilele în care avusese cel mai mult de suferit. Atunci a zis : « Doamne, tu ai promis că vei rămâne cu noi în toate zilele. De ce m-ai lăsat singur tocmai în momentele cele mai grele ? » Iar Domnul a răspuns : « Zilele în care ai văzut o singură urmă pe nisip sunt zilele în care te-am purtat în braţe. Nu e urma paşilor tăi, ci urma paşilor mei. »


h) Despre rugăciuni

Rugăciunile sunt de mai multe feluri, nu sunt numai rugăciuni de cerere, ci sunt şi de preamărire, de mulţumire, etc. Şi, pentru ca o rugăciune să fie bine făcută, trebuie să îndeplinească mai multe condiţii, adică trebuie să ne rugăm : cu evlavie (să ne rugăm din inimă şi să alungăm orice alte gânduri străine de rugăciune), cu umilinţă (ne recunoaştem nevrednicia şi ne căim de păcatele noastre), cu încredere (avem nădejde că Dumnezeu ne va da toate câte ne sunt folositoare), cu supunere la voinţa lui Dumnezeu (când lăsăm lui Dumnezeu decizia să ne asculte sau nu, după cum va judeca El că este mai bine pentru mântuirea noastră veşnică) şi cu statornicie (când nu încetăm a ne ruga, cu toate că Dumnezeu nu ne ascultă imediat). În privinţa uneia dintre condiţiile rugăciunii, cea de supunere la voinţa lui Dumnezeu, trebuie să ştim că Dumnezeu nu este dator să ne dea tot ceea ce cerem în rugăciuni. Noi vedem lucrurile în mod limitat, dar El le vede în ansamblu şi, dacă îndeplinirea unor cereri ar fi spre răul nostru sau al altora, atunci nu ni le îndeplineşte, chiar dacă nouă ni se par cereri bune. De exemplu, dacă un copil mic cere părinţilor un pistol încărcat sau o cutie de chibrituri, evident că părinţii nu-i vor da aceste lucruri, pentru că ei ştiu că îşi poate face rău lui sau poate face rău altora. Dar copilul nu ştie că sunt spre răul lui sau al altora, ţipă, plânge, dacă cere aceste lucruri şi nu i se dau. La fel e şi cu cererile din rugăciunile care rămân neîndeplinite, deşi ne rugăm bine iar cererile ni se par bune şi nu vedem nimic rău în ele. În plus, nu trebuie să uităm că, pentru a realiza anumite lucruri, trebuie să conlucrăm cu Dumnezeu. Dumnezeu ne-a dat anumite potenţialităţi, dar pentru realizarea lor este necesar şi efortul nostru, colaborarea noastră, nu trebuie să aşteptăm pur şi simplu să ne pice de sus. 

i) Exemple de site-uri despre armonia dintre religie şi ştiinţă :
După cum am văzut, nu este nici o contradicţie între religie şi ştiinţă, dimpotrivă, este armonie între ele. Aşa cum spuneam la început, doar ştiinta superficială contrazice religia, dar ştiinţa adâncă îl conduce pe om spre religie. Au început şi la noi in ţara cursuri despre armonia dintre religie, filosofie şi ştiinţă, care se fac în Occident de mai bine de 20 de ani. De exemplu, site-ul următor conţine revista on-line de studii în legătură cu armonia dintre religie şi ştiinţă. Puteţi vedea o declaraţie comună între mitropolitul (actual Patriarh) Daniel, rector, prorectori şi decanii facultăţilor, de demarare a studiilor în legatură cu armonia dintre religie şi ştiinţă:
http://www.jirrs.org/ro/index.html

Nu cu mult timp în urmă unii au crezut că religia şi ştiinţa n-ar avea nimic în comun, ba chiar că ar fi opoziţie, ceea ce este fals, pentru că religia şi ştiinţa sunt de fapt într-o armonie perfectă. Ca şi Einstein, cei mai mulţi savanţi şi filosofi au fost convinşi de existenţa lui Dumnezeu şi a vieţii de dincolo de moarte.
Iată şi site-ul Fundaţiei Internationale de studii în legătură cu armonia dintre religie şi ştiinţă, Fundaţie ce are centre în foarte multe ţări de pe glob:

j) Cercetarea ştiinţifică şi raţiunea ne pot ajuta pe drumul credinţei doar până la o anumită limită, (suficientă însă ca să ne dăm seama că Dumnezeu există şi că este Fiinţa supremă personală) dincolo de care adevărurile depăşesc raţiunea şi ne sunt revelate de el însuşi, în mod supranatural, prin profeţi şi prin Fiul său, Domnul Isus Cristos:

Dumnezeu s-a revelat ca o singură Fiinţă în trei Persoane: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh (este vorba de misterul Sfintei Treimi, adică misterul lui Dumnezeu unic în Fiinţă şi întreit în Persoane, mister pe care nu-l putem înţelege decât într-o foarte mică măsură cu gândirea noastră umană mărginită). Cercetarea ştiinţifică şi raţiunea ne pot ajuta pe drumul credinţei numai până la o limită (suficientă însă ca să ne dăm seama că Dumnezeu există şi este Fiinţă personală, cu gândire şi voinţă). Dincolo de această limită adevărurile depăşesc raţiunea şi ne sunt revelate de el însuşi prin profeţi, prin Fiul său, Domnul Isus Cristos, precum şi prin apostoli şi sfinţii părinţi ai Bisericii (marii teologi creştini). În acest sens, Evagrie din Pont spunea: "Dumnezeu nu poate fi cuprins de mintea umană; dacă ar fi cuprins, n-ar  fi Dumnezeu." Iar Blaise Pascal, aşa cum am amintit la început, spune că Dumnezeu, deşi s-a dezvăluit, dar pe de altă parte rămâne ascuns, „Deus absconditus” („Dumnezeu ascuns” sau "Dumnezeu tainic"), referindu-se atât la faptul că nu-l putem vedea pe Dumnezeu, cât şi la faptul că nu-l putem înţelege cu mintea noastră limitată. Ideea pe care vreau s-o subliniez acum e următoarea: Dumnezeu este Fiinţa Personală infinită şi absolută, iar noi, ca fiinţe tot personale, însă limitate în privinţa raţiunii, nu-l putem înţelege pe deplin, nu-l putem cuprinde pe deplin cu mintea noastră limitată, de aceea, deşi s-a revelat, pe de altă parte, Dumnezeu ne rămâne ascuns, inefabil. În plus, este şi diferenţa datorită faptului că noi avem şi trup, nu numai spirit, pe când Dumnezeu nu are trup, este doar spirit, de aceea nici nu-l putem vedea.

2) Revelaţia supranaturală:

a) Foarte pe scurt despre scrierile sacre (cărţile Bibliei şi scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii) şi despre faptul că sunt inspirate de Dumnezeu

În afară de faptul că Dumnezeu se dezvăluie prin revelaţia naturală descrisă foarte pe scurt mai sus, el a dezvăluit existenţa sa şi a vieţii veşnice de dincolo de moarte şi prin Revelaţia supranaturală : adică prin profeţi şi prin Fiul său, Domnul Isus Cristos, precum şi prin apostoli şi sfinţii părinţi ai Bisericii. De asemenea, a dezvăluit şi ceea ce trebuie să facem pentru a ajunge la mântuire. Sunt două mari izvoare care cuprind Revelaţia supranaturală a lui Dumnezeu : Sfânta Scriptură (Biblia) şi Sfânta Tradiţie (Sfânta Tradiţie cuprinde scrierile sfinţilor părinţi ai Bisericii, marii teologi creştini). Biblia este inspirată de Dumnezeu, la fel şi scrierile Sfintei Tradiţii. Dumnezeu este autorul principal al Bibliei şi al scrierilor Sfintei Tradiţii, iar oamenii care au scris cărţile Bibliei şi ale Sfintei Tradiţii au fost autorii secundari şi au scris sub inspiraţia Lui. Dumnezeu a transmis cuvântul său prin ei, folosind capacităţile şi cunoştinţele lor din acea vreme. Dumnezeu a intenţionat să ne transmită Revelaţia şi ceea ce avem de făcut ca să ajungem la mântuire.

Biblia şi ştiinţa nu sunt contradictorii, ci complementare. Adevărul Bibliei este de tip religios. Un exemplu: ce vrea să spună Biblia cu privire la creaţie? Primele capitole din Geneză - carte din Vechiul Testament care descrie creaţia - utilizează genul literar al “povestirii simbolice”: prin imagini foarte vechi, vor să comunice un mesaj real şi profund. Vor să reveleze, fără a apela la pretenţii ştiinţifice, că omul îşi are originea la Dumnezeu, că Dumnezeu a dat un scop în viaţă şi speranţa în fericirea deplină, în mântuire. Ştiinţa şi Biblia nu se contrazic, deoarece se mişcă pe două planuri diferite: ştiinţa studiază cum s-au petrecut faptele; Biblia găseşte în fapte voinţa lui Dumnezeu, mesajul său. Deşi conţin şi afirmaţii ştiinţifice, totuşi cărţile Bibliei nu sunt cărţi de ştiinţă şi nu trebuie interpretate în totalitate ad litteram, în sens propriu, ci conţin şi versete care se interpretează în sens figurat. Şi sfântul Augustin spune că anumite noţiuni din cartea Genezei, cum ar fi zilele de creaţie, nu au sens propriu, ci sens figurat.

De asemenea Revelaţia supranaturală a lui Dumnezeu a fost treptată sau progresivă şi se împarte în două mari părţi: a început cu Vechiul Testament şi a ajuns la împlinire şi la desăvârşirea totală şi definitivă în Noul Testament, mai exact în Persoana Domnului Isus Cristos, care este supremul Revelator şi, totodată, supremul Revelat, fiind Mesia, Fiul lui Dumnezeu. Dumnezeu ne-a spus totul deodată în Fiul său, Domnul Isus Cristos. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel a scris în Scrisoarea către Evrei: După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri şi în multe chipuri, a vorbit părinţilor noştri prin profeţi, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul, pe Care L-a pus moştenitor a toate şi prin Care a făcut şi veacurile” (Ev. 1, 1 – 2)



Accesând linkul următor puteţi citi o carte foarte interesantă despre adevărul şi structura Bibliei. Cartea poate fi citită direct pe internet, cu click pe titlurile capitolelor:



Iată ansamblul cărţii şi cuprinsul:
http://www.ercis.ro/cateheza/ansfscript.asp#adolescenti


Există şi dovezi arheologice care confirmă evenimentele relatate în Biblie. În acest sens, recomand cărţile Şi totuşi Biblia are dreptate“ de Werner Keller şi „Biblia este totuşi adevărată“ de Petru Popovici. Cine este de bună credinţă va vedea că dovezile ştiinţifice ale adevărurilor Bibliei sunt de necontestat. Cartea “Biblia este totuşi adevărată” poate fi citită şi pe internet, accesând linkul următor:



Iată încă o carte foarte bună despre adevărul Bibliei :


Pe lângă dovezile arheologice care confirmă evenimentele relatate în Biblie, există şi argumentele profeţiilor biblice: Autorii cărţilor sacre ale Bibliei au afirmat că ceea ce au scris este din inspiraţia lui Dumnezeu iar afirmaţiile lor sunt confirmate de împlinirea profeţiilor biblice: cărţile Bibliei conţin profeţii care s-au împlinit cu exactitate după multe secole, ceea ce arată că autorii au fost inspiraţi de Dumnezeu, care cunoaşte şi ceea ce va fi în viitor. Dacă nu ar fi fost inspiraţi de Dumnezeu, ei nu ar fi avut de unde să ştie ce va fi după multe secole. Preştiinţa lui Dumnezeu (faptul că Dumnezeu cunoaşte ce va fi în viitor) nu înseamnă predestinare: Dumnezeu, fiind atotştiutor, cunoaşte ceea ce vor alege oamenii, dar el nu-i predestinează pe oameni să aleagă într-un fel sau altul, deci oamenii au libertatea voinţei şi răspunderea pentru alegerile lor.
Despre cuvântul lui Dumnezeu inspirat autorilor cărţilor din Sfânta Scriptură puteţi citi accesând linkul următor:

b) Domnul Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu - Revelaţia în Persoană

Domnul Isus Cristos a spus şi a dovedit că este Mesia promis şi profeţit, Fiul lui Dumnezeu. El a spus : «Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine. Dacă M-aţi fi cunoscut pe Mine, L-aţi fi cunoscut şi pe Tatăl Meu. Şi de acum încolo Îl cunoaşteţi şi L-aţi văzut». Filip I-a zis: «Doamne, arată-ni-L pe Tatăl şi ne este de-ajuns». Isus i-a răspuns: «De atâta timp sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cine M-a văzut pe Mine L-a văzut pe Tatăl. Cum dar zici tu să vi-L arăt pe Tatăl?»” (In. 14,6 - 9). De mai multe ori Domnul Isus Cristos a subliniat că este una în Fiinţă cu Tatăl : „Eu şi Tatăl una suntem“ (In. 10, 30) (Cele trei Persoane din Dumnezeu sunt una în Fiinţă, dar sunt distincte ca Persoane).  

„Isus a strigat şi a zis: «Cel care crede în Mine nu crede în Mine, ci în Cel care M-a trimis pe Mine. Şi cel care Mă vede pe Mine Îl vede pe Cel care M-a trimis pe Mine. Eu am venit ca lumină în lume, pentru ca oricine crede în Mine să nu rămână în întuneric»” (In. 12, 44 - 46). Şi a dovedit din plin că este Fiul lui Dumnezeu prin viaţa sa, prin cuvintele şi minunile sale, prin jertfa, moartea şi învierea sa. În Domnul Isus Cristos sunt două firi: Divină şi umană. El este totodată Dumnezeu şi om.

Însuşi Tatăl a dat mărturie despre Dumnezeirea Fiului său: înainte de a-şi începe activitatea publică, Domnul Isus Cristos a fost botezat de către Ioan Botezătorul în râul Iordan şi în acel moment cerurile s-au deschis, Duhul Sfânt s-a coborât în chip de porumbel şi a stat peste el, iar glasul Tatălui a răsunat mărturisind: „Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru care am binevoit!” (Mt. 3, 17). Deşi nu avea nevoie de botez, căci era Fiul lui Dumnezeu şi nu avea niciun păcat, totuşi Isus Cristos a venit la Ioan şi i-a cerut să-l boteze pentru a ne da nouă exemplu şi pentru a-l readuce pe Duhul Sfânt în creaţie. Mai târziu, Tatăl a mărturisit din nou Dumnezeirea Fiului în contextul schimbării la faţă: în ultimul an al vieţii pământeşti, Domnul Isus Cristos i-a luat pe apostolii Petru, Iacob şi Ioan şi le-a arătat un crâmpei din Dumnezeirea sa, schimbându-se la faţă înaintea lor pe muntele Tabor. Faţa lui strălucea mai mult decât soarele şi îmbrăcămintea lui s-a făcut ca lumina. În acelaşi timp le-au apărut în văzduh Moise şi Ilie, iar Domnul Isus Cristos vorbea cu ei în limba aramaică. Apostolii auzeau, dar erau extaziaţi de lumină, de frică şi de cutremur, pentru că un nor luminos a cuprins dintr-o dată vârful Taborului. Acest nor luminos se întindea de la cer până la pămant şi un glas din nor, de sus, s-a auzit : „Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru care bine am voit. Pe Acesta să-L ascultaţi !” ( Mt. 17, 5 ).

În afară de profeţiile cu privire la multe evenimente din lume, în Vechiul Testament au mai fost profeţite cu multe secole înainte de naşterea Domnului Isus Cristos şi principalele evenimente din viaţa sa, cum ar fi: locul şi împrejurările naşterii sale, multe dintre minunile sale, moartea pe cruce şi învierea sa. Profeţiile s-au împlinit cu exactitate.

În opera Cugetări, capitolul Dovezi despre Isus Cristos prin profeţii, Blaise Pascal scrie: „Chiar dacă un singur om ar fi făcut o carte de preziceri despre Isus Cristos, despre timpul şi modul venirii lui şi Isus Cristos ar fi venit potrivit acestor preziceri ale lui, numai acest fapt ar fi fost de o putere infinită. Însă aici [în Vechiul Testament] este mult mai mult. Un şir de oameni [profeţii], timp de patru mii de ani, în mod statornic şi fără prea mari deosebiri, vin, unul după altul, să profeţească aceeaşi venire. Un popor întreg o vesteşte [poporul evreu] şi acest popor subzistă timp de 4000 de ani, pentru a face în grup o mărturie siguranţei pe care o are despre ea şi de la care nu poate fi întors prin niciun fel de ameninţări şi prin nicio persecuţie ; lucrul acesta este cu totul considerabil.” (Blaise Pascal, Cugetări, Ed. Ştiinţifică, Bucreşti, 1992, p. 378 – 379).
Prin perioada de 4000 de ani Pascal se referă la timpul poporului evreu din Vechiul Testament, nu la timpul  de la crearea lumii, pentru că timpul scurs  de la crearea lumii poate fi de miliarde de ani.


Accesând linkul următor puteţi citi o carte despre profeţii din Vechiul Testament împlinite în viaţa Domnul Isus Cristos :


În afară de faptul că viaţa, moartea şi învierea lui au fost profeţite cu mult timp înainte, Domnul Isus Cristos a dovedit că este Fiul lui Dumnezeu prin faptul că a făcut minuni foarte mari, cum ar fi: a înviat morţii, a înviat el însuşi din morţi, a potolit furtuna pe mare, a vindecat atâţia orbi, bolnavi, etc.

Prin profeţiile împlinite referitoare la viaţa, moartea şi învierea Lui, prin mărturisirea Tatălui, prin marile Sale minuni, prin toată viaţa şi învăţăturile Sale, Isus Cristos a dovedit din plin că este Mesia, Fiul lui Dumnezeu, nu doar om. El este a doua Persoană din Sfânta Treime, Fiul, care s-a întrupat.

După înviere el a mai rămas 40 de zile pe pământ, până la înălţare, cu trupul glorificat, trupul de slavă pe care-l avea după înviere şi a fost văzut de apostoli şi de mulţi alţi oameni. Apostolii au mâncat împreună cu el şi au vorbit cu el şi în acest timp de după înviere. El le-a arătat urmele rănilor în mâini şi în coastă. Trupul său după înviere era tot material, dar avea proprietăţi supranaturale, era trup glorificat, trup de slavă : putea să dispară instantaneu dintr-un loc, să apară în alt loc, etc. După înviere Isus Cristos a venit dintr-o dată în mijlocul apostolilor, deşi uşile casei în care se aflau ei erau încuiate de frica iudeilor. După înălţarea lui la cer, apostolii au predicat toată viaţa lor despre învierea Domnului Isus Cristos şi au fost martirizaţi, dându-şi viaţa pentru acest adevăr. E clar că nu şi-ar fi dat viaţa pentru o minciună. Blaise Pascal spunea: „Cred cu bucurie în cuvântul acelora care şi-au dat viaţa pentru ceea ce au spus.” 


Sfântul Apostol Pavel a scris că, după înviere, Domnul Isus Cristos a fost văzut şi de peste 500 de oameni deodată. După înălţare i s-a arătat şi lui, pe când mergea spre Damasc ca să-i aducă pe creştinii de acolo legaţi la Ierusalim. După ce i-a apărut Domnul Isus Cristos, din fariseu prigonitor al creştinilor a devenit un înflăcărat apostol creştin: „V-am învăţat înainte de toate, aşa cum am primit şi eu: că Cristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; că a fost îngropat, şi a înviat a treia zi, după Scripturi; şi că S-a arătat lui Chifa, apoi celor doisprezece. După aceea S-a arătat la peste cinci sute de fraţi deodată, dintre care cei mai mulţi sunt încă în viaţă, iar unii au adormit. În urmă S-a arătat lui Iacov, apoi tuturor apostolilor. După ei toţi, ca unei stârpituri, mi S-a arătat şi mie. Căci eu sunt cel mai neînsemnat dintre apostoli; nu sunt vrednic să port numele de apostol, fiindcă am prigonit Biserica lui Dumnezeu.” (1 Cor. 15, 3 - 9)


Când Domnul Isus Cristos a apărut, după Înviere, ucenicilor în drum spre Emaus, le-a explicat că era scris de veacuri în profeţii că el trebuia să sufere, să moară pe cruce şi să învie a treia zi:

“Nu trebuia oare Cristos să sufere și să intre în gloria Lui?!” Și, începând de la Moise și de la toți profeții, le-a explicat ce era scris cu privire la El în toate Scripturile.” (Lc. 24, 26 - 27)


”Şi le-a spus că aşa este scris şi aşa trebuia să pătimească Cristos şi aşa să învieze din morţi a treia zi. Şi să se propovăduiască în numele Său pocăinţa spre iertarea păcatelor la toate neamurile, începând de la Ierusalim.” (Lc. 24,
46 - 47)



Toate semnele scrise în profeţiile Vechiului Testament converg spre o singură Persoană : Domnul Isus Cristos.


Recomand şi o carte foarte bună despre autoritatea Scripturilor (autoritatea Bibliei)




O secţiune a acestei cărţi, intitulată: Isus Cristos - suma şi esenţa profeţiei biblice (cartea este în limba română, chiar dacă linlul e în engleză)

http://www.rcrwebsite.com/prophecy-jesus.htm

Recent, chiar un rabin înţelept evreu, Ytzak Kaduri, în vârstă de 108 ani, a recunoscut că Isus Cristos este Mesia:

 
 

Domnul Isus Cristos s-a jertfit, a murit şi a înviat ca să ne deschidă calea spre fericirea veşnică, dar mântuirea depinde şi de noi. El a suferit, a murit şi a înviat pentru noi fără de noi, dar nu ne  mântuieşte fără de noi, fără colaborarea noastră. Domnul Isus Cristos a trecut din moarte la viaţă, iar noi să trecem, prin pocăinţă, de la păcate la viaţa cea nouă a harului său şi, din orice Biserică am face parte, să fim creştini adevăraţi, nu doar cu numele sau de formă. Să nu rămânem doar la suprafaţă, doar la forme fără fond. Să fim pământ rodnic, nu pământ pietros pentru cuvântul lui.
Prin liberul arbitru omul poate valorifica jertfa Domnului Isus Cristos.
Deci, să valorificăm jertfa Domnului Isus Cristos, să nu o facem inutilă pentru noi! Pentru a valorifica jertfa lui şi a ajunge la mântuire trebuie să credem în Domnul Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, să ne curăţim sufletul de păcate prin sacramentul Pocăinţei şi să-l urmăm pe el şi cuvintele sale. Şi să nu amânăm niciodată să primim iertarea de păcate prin sacramentul Pocăinţei, pentru că nu ştim clipa decesului.

Despre unicitatea revelaţiei creştine

Religiile necreştine conţin un sâmbure de adevăr, dar conţin şi erori. Având în vedere că Dumnezeu este Fiinţa cea mai profundă şi mai misterioasă care se prezintă minţii omeneşti şi având în vedere că mintea omului este rănită de păcatul strămoşesc, este firesc să apară lacune şi erori în judecăţile pe care oamenii le-au emis cu privire la Fiinţa Supremă. Dar acel sâmbure de adevăr din religiile necreştine poate fi considerat ca o pregătire pentru îmbrăţişarea întregului adevăr al Evangheliei. Paul Evdokimov spunea că toate religiile sunt căi pe care omul îl caută pe Dumnezeu şi sunt multiple, dar revelaţia creştină este unică: este Dumnezeu care vine în întâmpinarea omului prin Isus Cristos, Cuvântul care „s-a făcut trup şi a locuit între noi.“ (In. 1, 14) Domnul Isus Cristos este unic pentru că este Mesia, Fiul lui Dumnezeu, nu e doar om aşa cum au fost alţii. Buddha, Confucius şi alţii au fost doar oameni. Ei n-au fost prevestiţi de profeţi, nici nu au făcut ce a făcut el. Domnul Isus Cristos a spus şi a dovedit prin îndeplinirea profeţiilor în toată viaţa sa, prin cuvintele şi marile sale minuni că este Fiul lui Dumnezeu întrupat, nu doar om şi că el e calea, adevărul şi viaţa : «Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.” (In. 14,6) 

De asemenea, însuşi Tatăl a mărturisit că Domnul Isus Cristos este Fiul său. Aşa cum am arătat, în Domnul Isus Cristos sunt două firi : Divină şi umană, pentru că el e totodată Dumnezeu şi om. 

În cartea Faptele Apostolilor se reia afirmaţia că numai prin Domnul Isus Cristos putem ajunge la mântuire:  „În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer niciun alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi.” (Fap. 4,12). 

Acum câţiva ani, un indian, fost hindus, a ţinut conferinţe şi în România şi a spus că a devenit creştin deoarece a înţeles că Domnul Isus Cristos este calea, adică singura cale spre Dumnezeu Tatăl, nu e doar o cale printre altele, nu una dintre căi. 

Pe lângă acestea, Domnul Isus Cristos e singurul care a vorbit despre iertarea şi iubirea de duşmani. Nimeni în afară de Domnul Isus Cristos nu a enunţat aceste principii.

Religia creştină cuprinde mai multe Biserici sau confesiuni: catolică, ortodoxă, protestantă, etc. Din orice Biserică am face parte, este foarte important să fim creştini adevăraţi, autentici, să-l urmăm pe Domnul Isus Cristos şi să punem în practică ceea ce a spus el, să nu fim creştini doar de formă, de spoială. Să reţinem că denumirea de creştin nu face pe nimeni creştin, ci credinţa în Domnul Isus Cristos şi urmarea lui şi a cuvintelor sale face pe cineva să fie cu adevărat creştin. Botezul este un sacrament foarte important, este intrarea în creştinism, dar la fel de important este şi cum trăim după botez. Pentru mântuire trebuie să credem în Domnul Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, să ne curăţim sufletul de păcate prin sacramentul Pocăinţei şi să-l urmăm pe el şi cuvintele sale iubindu-l pe Dumnezeu mai presus de toate şi iubindu-i pe oameni ca pe noi înşine

c) Miracole recente

Credinţa are la bază în primul rând Revelaţia prezentată foarte pe scurt, mai sus. Miracolele sunt date de Dumnezeu ca semne care sprijină Revelaţia. Iată doar câteva exemple de miracole : 

- Mulţi oameni care trec prin moarte clinică (o moarte temporară, de câteva minute) îşi văd propriul trup întins la locul morţii, iar ei plutesc în aer fără greutate, văd oraşe de lumină (raiul), văd o mare de foc şi suferinţă (iadul) şi un loc de suferinţă apăsătoare (purgatorul), precum şi o Fiinţă de lumină care le spune: „Ceasul tău n-a sosit încă.“ Ei revin la viaţa pământească după moartea clinică şi povestesc altora ceea ce au văzut şi auzit în viaţa de dincolo. Ei mai povestesc şi ceea ce au făcut şi vorbit medicii în timpul în care au fost declaraţi morţi, ba chiar şi ceea ce s-a petrecut în saloanele alăturate, precum şi faptul că materia nu mai era un obstacol pentru ei ca suflete (de exemplu, puteau să treacă prin pereţi, prin uşi, etc.) Ei au vorbit şi de un “prag” sau un “hotar” de care nu au putut trece, simţind că acel “prag” ar fi însemnat trecerea definitivă în viaţa de dincolo. Sunt mii de astfel de cazuri de moarte clinică cercetate şi confirmate de medici. Unii dintre medici, care, înainte de a cerceta aceste cazuri, se îndoiau de existenţa lui Dumnezeu şi a vieţii de dincolo de moarte, după ce au cercetat aceste cazuri, s-au convins că există Dumnezeu şi viaţa de dincolo de moarte. Amintesc 11 (unsprezece) medici care au verificat existenţa vieţii de dincolo de moarte făcând cercetări ale cazurilor de moarte clinică: Dr. Maurice S. Rawlings, Dr. Elizabeth Kubler - Ross, Dr. Charles Garfield, Dr. Karlis Osis, Dr. Robert Van Castle, Dr. Erlendur Haraldsson, Prof. Dr. Ian Stevenson, Dr. Russell Noyes, Dr. Raymond Moody, Dr. M. B. Sabom, Dr. Fred W. Schoonmaker. De exemplu, Dr. Elizabeth Kubler - Ross spunea: „Sunt ferm convinsă că există viaţă dincolo de moarte. Am asistat şi am adunat date de la patul de moarte a peste o mie de persoane”. Şi alţi medici care au cercetat mii de cazuri de oameni care au trecut prin moarte clinică dau mărturie despre existenţa vieţii de dincolo de moarte.

O precizare importantă în legătură cu moartea clinică : moartea clinică nu trebuie confundată cu teoria reîncarnării. Moartea clinică nu e reîncarnare, ci e o revenire imediată în propriul trup. Reîncarnarea este o teorie hinduistă, care vine în contradicţie cu cuvântul lui Dumnezeu din Biblie:

Domnul Isus Cristos nu ne-a învăţat despre reîncarnare, ci despre învierea oamenilor care va fi la sfâşitul lumii, iar aceasta în mod clar vine în contradicţie cu teoria reîncarnării. După deces are loc judecata particulară, după care sufletul merge în rai, în purgatoriu sau în iad. Iar la sfârşitul lumii, într-o clipă, printr-un miracol, va fi şi învierea morţilor (nu a trupurilor biologice, ci a persoanelor, cu trupuri duhovniceşti, pentru că Sfântul Apostol Pavel spune "Carnea şi sângele nu pot moşteni Împărăţia lui Dumnezeu” - 1 Corinteni 15:50). La înviere oamenii vor avea trupuri duhovniceşti, trupuri cu proprietăţi supranaturale. Astfel că omul, în integralitatea sa (suflet şi trup duhovnicesc) va merge la judecata universală (unde vor fi judecaţi toţi oamenii de pe pământ). După judecata universală omul în întregimea sa (suflet şi trup duhovnicesc) va merge acolo unde sufletul său era deja după judecata particulară: în rai, în purgatoriu sau în iad. Sufletul fiecărui om fiind unic, atunci şi trupul duhovnicesc al fiecărui om trebuie să fie unic, pentru că sufletul, fiind indivizibil la înviere nu se poate împărţi în bucăţi ca să intre fiecare bucată în câte un trup duhovnicesc prin care ar fi trecut, deci doctrina învierii contrazice teoria reîncarnării.

Iar Sfântul Apostol Pavel a scris: „Oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata” (Ev. 9:27) Deci, având în vedere că oamenii mor o singură dată este logic că nu există reîncarnare. În acest verset Sfântul Apostol Pavel se referă la trecerea definitivă în viaţa de dincolo, care poate fi numai o singură dată. Moartea clinică e doar o “antecameră” a vieţii de dincolo, nu e trecere definitivă în viaţa de dincolo. Aşa cum am spus mai sus, cei care au trecut prin moarte clinică au vorbit şi de un “prag” sau un “hotar” de care nu au putut trece, simţind că acel “prag” ar fi însemnat trecerea definitivă în viaţa de dincolo. 

Accesând linkul următor puteţi viziona un documentar foarte interesant (subtitrat în limba română) cu mărturii ale unor oameni care au trecut prin moarte clinică şi au văzut raiul şi iadul, precum şi mărturii ale medicilor care au asistat numeroşi oameni ce au trecut prin moarte clinică, de exemplu medicul Maurice S. Rawlings (unul dintre cei 11 medici amintiţi mai sus). Documentarul e format din nouă părţi (pe youtube), fiecare de aproximativ 9 sau 10 minute. Accesând următorul link puteţi viziona prima parte a acestui documentar, iar celelalte opt părţi le puteţi viziona tot pe youtube, în partea dreaptă:



Înregistrare video cu Bill Wiese , care a trecut prin moarte clinică şi povesteşte ce a văzut în timpul morţii clinice:

   

Sunt sute de mii de cazuri asemănătoare ale oamenilor care trec prin moarte clinică, confirmate de medici.

- Sunt sfinţi care primesc în mod miraculos stigmatele (rănile Domnului Cristos) pe trupul lor, cum a fost Sfântul Apostol Pavel, Sfântul Francisc de Asissi, Sfântul Padre Pio în Italia în anii 50-60 ai sec. XX, sau tânăra Myrna Nazzour, în Damasc, în anii 80-90 ai sec. XX. Tânara Myrna Nazzour a primit stigmatele (rănile Domnului Cristos) în urma unor apariţii ale Domnului Cristos şi ale Sfintei Fecioare Maria. Puteţi vedea rănile când sângerează iar pe trupul ei apare apoi ulei de măsline din abundenţă, precum şi alte miracole de acolo (icoane din care curge ulei sfânt, etc). Toţi care au văzut aceste miracole au rămas uimiţi, inclusiv medicii de la faţa locului. Iată site-ul care conţine toate înregistrările video cu miracolele din Damasc (toate înregistrările sunt foarte interesante dar recomand în primul rând părţile 1 şi 8)
 

http://www.catholicdigitalstudio.com/miracleofdamascus.htm

Iată partea a 8-a, preluată de pe youtube



- Există apariţii ale Domnului Cristos şi ale Sfintei Fecioare Maria, însoţite de vindecări miraculoase ale unor boli incurabile, semne deosebite în soare (de exemplu la Medjugorje soarele
soarele pulsează uneori şi aruncă jerbe de lumini, care sunt văzute de toţi pelerinii prezenţi acolo), miresme foarte plăcute la locul apariţiilor, precum şi multe alte minuni şi profeţii. Sfânta Fecioară Maria a apărut (şi apare şi în prezent) în multe locuri de pe pământ: în Franţa la Lourdes, în Portugalia la Fatima, în Belgia la Banneux, în Spania la Garabandal, şi, în prezent, în Bosnia-Herţegovina la Medjugorje. În localitatea Medjugorje patru fete şi doi băieţi au primit darul de a o vedea pe Sfânta Fecioară. La începutul apariţiilor vizionarii erau copii şi adolescenţi, acum sunt adulţi, iar Sfânta Fecioară continuă să le apară şi să dea mesaje pentru oameni în care vorbeşte de necesitatea curăţirii sufletului prin sacramentul pocăinţei, despre faptele bune, despre rugăciune, etc. De asemenea, Sfânta Fecioară le-a facut şi profeţii şi le-a arătat raiul, purgatoriul şi iadul. Despre purgator voi explica mai pe larg spre sfârşitul acestui text. Vizionarii au fost testaţi în timpul apariţiilor în multe moduri, de exemplu li s-au pus obiecte opace în faţă şi s-a constatat cu ajutorul unor aparate puse pe cap, că ei văd dincolo de obiectele opace; nu simt nimic în jur în timpul apariţiilor, etc.


Iată o înregistrare video despre apariţiile Sfintei Fecioare Maria la Medjugorje (Bosnia – Herţegovina). Îi puteţi vedea pe cei saşe vizionari atât în timpul primelor apariţii (1981), când erau copii, cât şi acum, când sunt adulţi:



- O înregistrare video de la apariţiile Sfintei Fecioare Maria la Garabandal (Spania) între anii 1961 – 1965. Tot acolo a apărut şi Arhanghelul Mihail. În timpul extazului, vizionarele (patru fete) au vorbit fără glas cu Sfânta Fecioară, s-au deplasat în timpul apariţiilor (inclusiv deplasări înapoi, cu spatele), i-au dat Sfintei Fecioare Maria să binecuvânteze obiecte de cult şi chiar au levitat (s-au ridicat de la pământ). Atenţia vizionarelor este acaparată total de apariţii, astfel încât nu mai observă altceva în jur. Apariţiile au fost însoţite de vindecări miraculoase şi de profeţii. Puteţi vedea înregistrarea:



-
Deşi pentru cei sceptici poate părea incredibil, la Garabandal vizionarii au fost împărtăşiţi în mod miraculos de Arhanghelul Mihail, înainte de a le apărea Sfânta Fecioară Maria. Acest lucru nu e de necrezut, pentru că Dumnezeu permite uneori şi lucruri ieşite din comun, supranaturale. De exemplu, la Garabandal, cei prezenţi au putut vedea cum sfânta împărtăşanie a apărut în mod minunat (din invizibil, ca şi cum o mână nevăzută din aer a coborât-o) pe limba uneia dintre vizionare (Conchita) şi au strigat de uimire şi bucurie la vederea acestei minuni. Există şi înregistrări video cu împărtăşania apărând în mod minunat, care sunt postate şi pe internet, iar martorii oculari confirmă această minune şi azi (apariţiile de la Garabandal au avut loc între anii 1961 şi 1965).  Menţionez că acestea nu sunt singurele apariţii unde vizionarii au fost împărăşiţi în mod supranatural. Aceste miracole au avut loc şi la Fatima, în 1917. În următoarea înregistrare se poate vedea împărtăşania apărând în mod miraculos:







- Minuni euharistice : Sfânta Împărtăşanie s-a transformat efectiv în carne şi sânge la Sfânta Liturghie, sub ochii preotului şi ai tuturor celor prezenţi, la Lanciano, la Orvieto şi în multe alte locuri din lume. De exemplu, la Lanciano, în Italia, în secolul al VIII – lea, un preot avea dubiul că pâinea şi vinul de pe altar devin trupul şi sângele Domnului Isus Cristos, iar pâinea şi vinul s-au transformat efectiv în carne şi sânge pe altar. Ceea ce este şi mai uimitor este faptul că astăzi, la distanţă de peste o mie de ani, acea carne şi acel sânge se păstrează la Lanciano şi expertizele arată că au caracteristicile unei persoane vii.
Iată un videoclip cu miracol euharistic - Sfânta Împărtăşanie sângerând, precum şi alte miracole :




Recomand şi documentarul Minuni Euharistice (subtitrat în română). Este un documentar foarte interesant despre minuni şi mai ales prezenţa reală a Domnului Isus Cristos în Euharistie, confirmată şi de investigaţiile ştiinţifice. Documentarul poate fi urmărit accesând:

  

- Apariţiile Sfintei Fecioare Maria în Guadalupe (Mexic) în anul 1531. În timpul apariţiilor, icoana Sfintei Fecioare Maria s-a "imprimat" pe mantia vizionarului Juan Diego. Impropriu spus s-a imprimat, pentru că, de fapt, imaginea sfintei Fecioare Maria nu face corp comun cu mantia, având caracteristici cu totul ieşite din comun, supranaturale "plutind" la câteva zecimi de milimetru de suprafaţa mantiei.
Despre caracteristicile supranaturale ale icoanei Sfintei Fecioare Maria din Guadalupe puteţi citi şi pe site-ul următor. Nu e necesar să vă logaţi decât dacă doriţi să descărcaţi clipurile. Dacă doar doriţi să vizionaţi / citiţi, puteţi face aceasta doar cu click pe imaginile de pe site:


Nu s-a descoperit nicio urmă de pictură în material. De fapt la 10 cm de icoană se vede doar o ţesătură de agavă crudă: culorile dispar. Studiile ştiinţifice nu reuşesc să descopere originea coloraturii care formează icoana, nici modul în care a fost pictată. Nu se detectează urme de penel, nici de altă tehnică de pictat cunoscută. Oamenii de ştiinţă au afirmat că materialul care formează culorile nu aparţine niciunui grup de elemente cunoscute pe pământ.
S-a trecut o rază laser lateral, peste ţesătură, şi s-a constatat faptul că, la aceasta, coloratura nu se află nici pe faţă, nici pe dos, ci culorile plutesc la o distanţă de trei zecimi de milimetru deasupra ţesăturii, fără a o atinge. Culorile plutesc în aer, pe suprafaţa mantiei.
Sfânta Fecioară de Guadalupe este singura icoană care s-a „imprimat” ea însăşi în interiorul Tilmei lui Juan Diego. Portretul ei îşi păstrează în mod miraculos culorile din 1531 iar Tilma care îi serveşte drept suport îşi păstrează proprietăţile naturale. Ea ne arată că trăieşte mereu în icoana ei!
Ţesătura aspră, zgrunţuroasă, a tilmei nu se pretează picturii şi în fibre nu există nici un pigment. Imaginea Maicii Sfinte a fost deci imprimată în mod miraculos: ca şi cum ar fi proiecţia permanentă a unui diapozitiv, au declarat în 1963 experţii firmei Kodak din Mexic.
O tilmă nu se conservă în mod normal decât vreo douăzeci de ani, cel mult treizeci. Conservarea sa în stare perfectă până în zilele noastre (timp de 470 de ani!) constituie un alt miracol. Papa Pius al XII-lea a spus despre Tilma; „Această operă nu este din această lume.”
Atunci când este privită din faţă icoana este opacă, dar văzută din spate ea devine transparentă. Frumuseţea extraordinară a Tilmei uimeşte ochiul de la distanţă, într-un ansamblu de culori. Icoana sfidează orice explicaţie umană şi este în afara oricărei posibilităţi de a fi reprodusă. Chiar dacă au fost făcute numeroase tablouri, nici o pictură nu a putut să o reproducă. În întregime, este un miracol neîntrerupt.
Neîndemânarea unui aurar care a curăţat rama, într-o zi, ar fi putut să o deterioreze deoarece acidul nitric a curs şi s-a răspândit de-a lungul părţii drepte a hainei. Prin minune, acidul şi-a pierdut nocivitatea la atingerea ţesăturii şi nu a lăsat decât o urmă maro care poate fi văzută pe toate reproducerile bune.
În 1924, pe 14 noiembrie, în timpul celor mai puternice persecuţii ale lui Calles (preşedintele Mexicului între anii 1924 şi 1928) a fost aşezată şi detonată pe altar, sub portret, o bombă. Crucea enormă de bronz, care este acum venerată într-o capelă a bazilicii, s-a încovoiat ca fiind din ceară. Vitraliile şi mai multe decoraţii din marmură au fost pulverizate. Pilonii care susţineau cadrul greu aurit s-au îndepărtat, dar sticla şi Icoana binecuvântată au rămas întregi. În 1647 a fost acoperită cu sticlă dar adesea era scoasă de acolo, pentru perioade îndelungate.
Papa Benedict al XIV-lea şi-a exprimat deja uimirea în faţa unei picturi atât de gingaşe care a sfidat intemperiile timpului. El scria: „Totul este miraculos în acest portret ieşit din florile culese de pe un pământ complet arid şi care nu produce decât spini. Este imprimat pe o pânză fragilă încât putem vedea prin ea. Şi totuşi nici suprema ei frumuseţe şi nici strălucirea culorilor nu au fost deteriorate de umiditatea lacului vecin care corodează aurul, argintul şi arama. Pentru nici o altă naţiune Dumnezeu nu a mai făcut atât de mult.” Nici un expert, nici un pictor nu au putut explica cum a putut să reziste acest portret încă din 1531.
În 1929, Alfonso Marcue, care era fotograful oficial al bazilicii Sfânta Fecioară de Guadalupe în Mexico, a descoperit ceea ce părea a fi o imagine foarte clară a unui bărbat cu barbă în ochiul drept al Fecioarei. La început, nu-i venea să creadă ce vede: cum era posibil? Un bărbat cu barbă în ochii Fecioarei? După căutări repetate ale multor fotografii ale sale, s-a decis să informeze autorităţile bazilicii.
În 1956, cinci oftalmologi au examinat ochii Sfintei Fecioare de pe Tilma. Fiecare a declarat că au examinat un ochi uman, incluzând retina în care se reflecta imaginea unui bărbat cu mâinile întinse în faţă la înălţimea taliei şi ale cărui palme întoarse în sus purtau ceva roşu. Era Juan Diego cu trandafirii în mâinile sale. Imaginea în pupilă arată de altfel o distorsiune naturală, cauzată de curbura ochiului Fecioarei Maria.

Noi mijloace au permis mai apoi descoperirea, în afara lui Juan Diego, a Monseniorului Zumarraga şi a interpretului său. Aceste persoane erau prezente în momentul în care imaginea Sfintei Fecioare a apărut pe Tilma. Fecioara era într-adevăr acolo - vie şi adevărată - în momentul deschiderii hainei de către Juan şi a lăsat reflecţia celor prezenţi în pupilele ochilor Săi, imprimându-se în acelaşi timp pe Tilma exact în acel moment. În cele din urmă, astronomii au reprodus o hartă a cerului din seara apariţiei Sfintei Fecioare, 12 decembrie 1531. Când această hartă înstelată, întoarsă şi aplicată pe o folie transparentă, a fost suprapusă pe imaginea Sfintei Fecioare, stelele coincideau perfect cu stelele de pe vălul Sfintei Fecioare, ca şi cum l-am privi din înaltul cerului.
La fel, o imagine transparentă a Sfintei Fecioare a fost aplicată pe o hartă topografică a Mexicului Central. Munţii, râurile şi principalele lacuri coincid cu decoraţiile de pe rochia Sfintei Fecioare.
Dumnezeu a rezervat descoperirile acestea pentru secolul 20, demonstrând scepticilor că Tilma este cadoul său miraculos. Aceasta constituie încoronarea ştiinţifică a validării acestui miracol.


-Videoclipul următor conţine fotografii din viaţa Sfântului Padre Pio din Italia. Padre Pio este un sfânt din secolul XX care a primit în mod miraculos stigmatele pe trupul său (rănile Domnului Cristos), precum şi alte minuni: levitaţia, bilocaţia, apariţii de îngeri, de diavoli, minuni în legătura cu mirosurile (osmogenezia) etc.


Recomand şi site-ul Teleradio Padre Pio. Conţine TV on-line şi radio, precum şi înregistrări cu vocea sfântului Padre Pio:

Iată un site foarte interesant, în limba română, despre viaţa şi minunile sfântului Padre Pio:

http://www.padrepio.catholicwebservices.com/RUMENO/Index.htm

 

- Exorcizări (rugăciuni speciale pentru scoaterea diavolilor din persoanele posedate), însoţite de manifestări cu totul ieşite din comun a persoanelor posedate.
Iată o înregistrare audio însoţită de fotografii din timpul exorcizării unei fete posedate de diavoli. Este un caz real, celebru în SUA - fata provenea din Germania, dar trăia în SUA:



3) Concluzie (sau cum trebuie să răspundem Revelaţiei lui Dumnezeu)


Precizare: Sunt catolic dar ceea ce este scris aici este valabil şi în Biserica Ortodoxă. Biserica Catolică şi Biserica Ortodoxă sunt Biserici surori, care merg spre refacerea unităţii. Învăţătura transmisă de cele două Biserici surori este aproape la fel, diferenţele fiind mai mult de ritual.
Domnul Cristos şi-a dat viaţa pentru noi ca să ne mântuiască, dar mântuirea depinde şi de noi, dacă facem pocăinţă de păcate şi îl urmăm pe el şi cuvântul său. Avem liberul arbitru, adică libertatea voinţei de a alege între bine şi rău şi suntem responsabili de ceea ce alegem. Domnul Isus Cristos a murit pe cruce pentru noi fără de noi, dar nu ne mântuieşte fără de noi, fără colaborarea noastră. El a spus să căutăm mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui. 

În viaţa pământească cel mai important este să fim preocupaţi de mântuire, adică de a ne pregăti fercirea pentru viaţa veşnică de dincolo de moarte. Credinţa este o condiţie necesară pentru mântuire, dar nu e suficientă. E necesară şi respectarea poruncilor lui Dumnezeu şi a poruncilor Bisericii, care sunt inspirate tot de Dumnezeu. El nu a dat poruncile pentru a ne îngrădi libertatea, ci pentru binele nostru sufletesc şi trupesc. Iar cei care au încălcat poruncile, trebuie să facă pocăinţă de păcate. Domnul Cristos şi-a început predicile publice chiar cu aceste cuvinte: „Faceţi pocăinţă şi credeţi în Evanghelie” (Mc 1,15). Iată ce spune şi Sfântul Apostol Pavel în scrisoarea către evrei, în legătură cu credinţa: "Fără credinţă este imposibil să fii plăcut lui Dumnezeu, pentru că acela care se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că el există şi îi răsplateşte pe cei care îl caută" (Ev 11,6). Totuşi numai credinţa nu e suficientă. În acest sens, Sfântul Apostol Iacob a scris: "După cum trupul fără duh este mort, tot aşa şi credinţa fără fapte este moartă." (Iacob 2, 26)
În ce priveşte credinţa, amintesc că pe 11 octombrie 2012 a fost deschis Anul Credinţei (2012 - 2013), pentru a marca împlinirea a 50 de ani de la deschiderea Conciliului Vatican II şi pentru a revigora trăirea credinţei. Iată un scurt videoclip despre Anul Credinţei, intitulat Ce este Anul Credinţei:
 


Iată şi un site cu resursa cea mai completă despre Anul Credinţei:

http://anul-credintei.catholica.ro/
 
Domnul Isus Cristos a precizat că toate poruncile sunt cuprinse (incluse) în două porunci fundamentale: poruncile iubirii. Iubirea de Dumnezeu mai presus de toate şi iubirea de semeni ca de noi înşine. După cum spunea Sfântul Ioan al Crucii : „În seara vieţii noastre vom fi judecaţi despre iubire.” Iar Sfântul Apostol Pavel a scris în prima scrisoare către Corinteni: Acum, dar, rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea. (1 Cor. 13, 13) Iubirea de Dumnezeu mai presus de toate şi iubirea de semeni ca de noi înşine înseamnă păzirea poruncilor : „Dacă mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul meu; Tatăl meu îl va iubi, vom veni la el şi vom rămâne la el. Cine nu mă iubeşte, nu păzeşte cuvintele mele; or, cuvântul pe care îl auziţi nu este al meu ci al Tatălui care m-a trimis.” (In. 14, 23-24)

„Precum m-a iubit pe mine Tatăl, tot aşa şi eu vă iubesc pe voi. Rămâneţi în dragostea mea. Dacă păziţi poruncile mele, veţi rămâne în iubirea mea, după cum şi eu am păzit poruncile Tatălui meu şi rămân în iubirea lui. Acestea vi le-am spus ca bucuria mea să fie în voi şi ca bucuria voastră să fie deplină.” (In. 15, 9-11)

Dumnezeu nu a creat roboţi, ci ne-a înzestrat cu liber arbitru (libertatea voinţei de a alege între bine şi rău), deci avem responsabilitatea felului în care folosim acest liber arbitru. Aşa cum am precizat, Dumnezeu a dat poruncile pentru binele nostru sufletesc şi trupesc. Sfântul Apostol Pavel spune : „Cu frică şi cutremur lucraţi la mântuirea voastră” (Filipeni 2, 12) Adică, să lucrăm la mântuirea noastră cu foarte mare grijă şi responsabilitate.


Cele zece porunci ale lui Dumnezeu sunt:
1. Eu sunt Domnul Dumnezeul tău; să nu ai alţi dumnezei în afară de mine; să nu-ţi faci chip cioplit ca să te închini lui.
2. Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în zadar.
3. Adu-ţi aminte să sfinţeşti ziua Domnului.
4. Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti mult pe pământ.
5. Să nu ucizi.
6. Să nu faci fapte necurate.
7. Să nu furi.
8. Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău.
9. Să nu pofteşti femeia aproapelui tău.
10. Să nu pofteşti casa aproapelui tău şi nici un lucru ce este al lui.

Cele mai însemnate porunci ale Bisericii sunt următoarele cinci:
1. Să asculţi sfânta liturghie în toate duminicile şi sărbătorile de poruncă.
2. Să ţii posturile rânduite de sfânta Biserică şi să nu mănânci care vinerea şi în celelalte zile oprite.
3. Să-ţi mărturiseşti păcatele cel puţin o dată pe an şi să primeşti sfânta împărtăşanie în timpul Paştilor.
4. Să nu faci nuntă în zilele oprite.
5. Să plăteşti Bisericii simbria şi celelalte datorii către ea, după legi şi obiceiuri.

În privinţa poruncii a 5-a a Bisericii: Biserica este comunitatea Divino - umană întemeiată de Domnul Isus Cristos. Dar nu trăieşte ruptă de pământ, deci prin latura ei umană e firesc că are nevoie şi de bani. În trecut, la evrei, exista datoria "zeciuielii", adică a donării la templu sau la sinagogă a 10% din venituri. Astăzi la majoritatea confesiunilor creştine nu mai există datoria "zeciulelii", însă rămâne valabilă datoria morală prescrisă de porunca a 5-a a Bisericii, referitoare la plata simbriei şi a celorlalte datorii către ea, după legi şi obiceiuri. 
Faptul că unii dintre preoţi nu se ridică la nivelul chemării lor sau sunt mai lacomi, asta e cu totul altă problemă. Dar asta nu justifică îndepărtarea de Biserică. E greşit ca cineva, pornind de la nişte cazuri particulare, să generalizeze şi cu atât mai mult e greşit să conteste Biserica în sine. Să privim la viaţa noastră dacă e în regulă şi în acord cu principiile creştine, iar dacă nu e în acord, să ne curăţim sufletul de păcate prin sacramentul Pocăinţei. Nu ne putem mântui de unii singuri, pe cont propriu, ci fiecare are nevoie de o Biserică şi de a fi creştin autentic, nu doar de a fi cu numele în acea Biserică.

Iată o carte care poate fi citită direct pe internet, despre Decalog (cele zece porunci ale lui Dumnezeu ) şi despre păcatele care se fac împotriva lor, prezentate cu exemple din viaţă: http://www.profamilia.ro/porunci.asp?decalog


Sfinţii Părinţi au scris că Dumnezeu poate orice, dar nu-l poate constrânge pe om să-l iubească (pentru că nu trece peste liberul arbitru).

Domnul Isus Cristos a spus că nu duce la mântuire doar cinstirea lui cu vorba, ci urmarea sa şi a cuvintelor sale, a voinţei lui Dumnezeu, iubindu-l pe Dumnezeu mai presus de toate şi iubindu-ne aproapele ca pe noi înşine : Nu tot cel ce-mi zice mie Doamne, Doamne, va intra în Împărăţia Cerurilor, ci tot cel ce face voia Tatălui meu care este în Ceruri. (Mt. 7, 21) şi a mai spus : „Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunţe la sine, să-şi ia crucea (crucea încercărilor zilnice – n.n.) şi să mă urmeze. Căci cine vrea să-şi salveze viaţa, o va pierde; cine însă îşi pierde viaţa pentru mine, acela o va afla. Aşadar, ce i-ar folosi omului de-ar câştiga lumea întreagă, dacă şi-ar pierde sufletul? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său? Căci Fiul Omului va veni în gloria Tatălui cu îngerii săi şi atunci va da fiecăruia după ceea ce a făcut.” (Mt. 16, 24 – 28)
Păcatele se fac în patru moduri : cu fapta, cu cuvântul, cu gândul şi cu omisiunea.

Domnul Isus Cristos a vorbit despre două căi: calea cea îngustă care duce la rai şi calea cea lată care duce la iad: Intraţi pe poarta cea strîmtă. Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare, şi mulţi sunt cei ce intră pe ea. Dar strîmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viaţă, şi puţini sunt cei ce o află.” (Mt. 7, 13 – 14). Dacă cineva merge pe calea cea lată a păcatului, trebuie s-o părăsească şi să-şi cureţe sufletul de păcate prin sacramentul pocăinţei.

Domnul Isus Cristos a mai spus: „Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi da odihnă. Luaţi asupra voastră jugul meu şi învăţaţi de la mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi alinare pentru sufletele voastre. Căci jugul meu este lesne de purtat, iar povara mea este uşoară.” (Mt. 11, 28 - 30) Deci să fim blânzi şi smeriţi cu inima. Smerenia este una dintre cele mai importante virtuţi. Prin smerenie recunoaştem că tot ceea ce suntem şi tot ce avem este darul lui Dumnezeu, chiar şi viaţa (Dumnezeu este creatorul vieţii, părinţii sunt doar colaboratori ai lui Dumnezeu în transmiterea vieţii). De asemenea, prin smerenie recunoaştem că nu putem face nimic bun fără harul lui Dumnezeu.


Este greşit să vedem respectarea voinţei lui Dumnezeu ca pe ceva trist. Sfântul Apostol Pavel a scris : „Bucuraţi-vă mereu în Domnul ! (Fil. 4, 4) 
Dumnezeu nu interzice nici bucuriile pământeşti, cu condiţia ca acestea să fie în acord cu cuvântul lui, adică să nu fie păcate.



Nu trebuie să ne îngrijorăm pentru cele pământeşti. Frica de lipsurile materiale e de la diavoli. Ei introduc oamenilor frica şi îngrijorările în privinţa lucrurilor materiale, ca să le abată atenţia de la Dumnezeu. Dumnezeu nu spune să nu facem nimic şi să stăm cu mâinile în sân, ci spune să muncim cu pace, fară frica zilei de mâine. Cei credincioşi nu se tem de viitor, ci se încred în Dumnezeu, pentru că Dumnezeu îi va ajuta şi le va scoate în cale posibilităţi de a munci şi a trăi. De atâtea ori Domnul Isus Cristos spunea : “ Nu te teme! ” sau “ Nu vă temeţi ! ”sau : Dacă Dumnezeu îmbracă atât de frumos iarba câmpului, care astăzi este, iar mâine va fi aruncată în foc, nu va face oare cu mult mai mult pentru voi? Oameni cu puţină credinţă! Nu vă faceţi atâta grijă spunând: «Ce vom mânca?» sau «Ce vom bea?» sau «Cu ce ne vom îmbrăca?» Toate acestea le caută păgânii; Tatăl vostru ceresc ştie că aveţi nevoie de ele. Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui, iar celelalte vi se vor da pe deasupra. Nu vă faceţi atâta grijă pentru ziua de mâine; ziua de mâine îşi va purta singură de grijă. Fiecărei zile îi ajunge necazul ei.” (Mt. 6, 30 – 34) Prioritate trebuie să aibă preocupările pentru suflet. Din păcate, unii se preocupă mai mult de cele materiale şi neglijează preocupările pentru suflet. Despre ei găsim în Biblie următoarele cuvinte: Pântecele este dumnezeul lor, iar mărirea lor este întru ruşinea lor, ca unii care au în gând cele pământeşti. (Fil. 3, 19). Domnul Isus Cristos a spus : Fiţi atenţi şi păziţi-vă de pofta de avere; căci viaţa unui om, oricât de bogat ar fi, nu depinde de averea lui! (Lc. 12, 16) În acest sens amintesc două cugetări interesante : Trebuie să ne hrănim şi sufletele, nu numai burţile. Şi a doua: Bogăţia unei persoane e în interiorul inimii sale, nu în buzunare…e în faptele sale, în onestitate şi în capacitatea de a face mai bună fiecare persoană pe care o întâlneşte în drumul său !


Bogăţia nu este neapărat un rău în sine, cu următoarele condiţii: să fie câştigată pe căi cinstite, să nu fie în exces, să nu se facă din ea un scop în sine, omul să nu-şi alipească sufletul de cele materiale (să nu le pună pe primul plan, înaintea iubirii de Dumnezeu şi de semeni) şi din bunurile materiale să-i ajute şi pe cei săraci (cu toţii trebuie să facem fapte de milostenie, nu numai cei bogaţi). În acest sens, Sfântul Apostol Ioan scrie că dragostea de Dumnezeu nu poate rămâne în cineva care nu-şi ajută semenii: „Dacă însă cineva are bunurile acestei lumi şi-l vede pe fratele său în nevoi, dar îşi închide inima faţă de el, atunci cum rămâne în el dragostea de Dumnezeu?” (1 Ioan 3, 17) Este foarte important ca atunci când dăruim, să dăruim cu iubire dar şi cu discreţie, să nu facem faptele bune cu scopul de a fi văzuţi şi admiraţi de oameni. Domnul Isus Cristos nu a vrut să spună că în public nu trebuie să facem fapte bune, căci tot el îi îndemnase pe discipoli să fie exemple pentru oameni: „Să strălucească lumina voastră înaintea oamenilor“ (Mt. 5, 14 – 16). Dar nu vom avea nicio răsplată de la Tatăl ceresc dacă facem fapte bune doar ca să fim văzuţi şi admiraţi de alţiiÎn acest sens, Domnul Isus Cristos a spus : Luaţi aminte ca faptele dreptăţii voastre să nu le faceţi înaintea oamenilor ca să fiţi văzuţi de ei; altfel nu veţi avea plată de la Tatăl vostru Cel din ceruri. Deci, când faci milostenie, nu trâmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii în sinagogi şi pe uliţe, ca să fie slăviţi de oameni; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat plata lor. Tu însă, când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta, ca milostenia ta să fie într-ascuns şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie.(Mt. 6, 1 – 4)
Totuşi, chiar dacă sunt îndeplinite aceste condiţii şi nu e neapărat un rău în sine, bogăţia poate fi, deseori, o capcană în calea mântuirii. Bogăţia duce uşor la autosuficienţă, la gândul cum să fie investită şi administrată : astfel ea poate deveni centrul vieţii, luând acest loc Aceluia care este vrednic de aceasta, Domnul Isus Cristos. El a avertizat deseori cu privire la aceasta :Nu vă strângeţi comori pe pământ, unde le mănâncă moliile şi rugina, şi unde le sapă şi le fură hoţii; ci strângeţi-vă comori în cer, unde nu le mănâncă moliile şi rugina şi unde hoţii nu le sapă, nici nu le fură. Pentru că unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră.” (Mt. 6, 19-21)


De asemenea, Domnul Isus Cristos a spus că nimeni nu poate sluji la doi stăpâni, şi lui Dumnezeu şi lui Mamona (demonul avariţiei): “Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Căci sau va urî pe unul şi va iubi pe celălalt; sau va ţine la unul şi va nesocoti pe celălalt. Nu puteţi sluji şi lui Dumnezeu şi lui Mamona.” (Mt. 6, 24)


Banii şi bogăţiile nu aduc fericirea şi nici n-o întreţin. Fericirea este numai în Dumnezeu. Au fost şi împăraţi care aveau multe bogăţii dar erau nefericiţi, şi invers, săraci care erau fericiţi, deci fericirea nu depinde de bani sau de bogăţii.



Bineînţeles că e nevoie să ne ocupăm şi de cele materiale, dar nu cu îngrijorare. Un creştin, chiar dacă are lucruri materiale, trebuie să le trateze fără alipire sufletească. Aceasta înseamnă a fi „sărac cu duhul”: a nu-ţi alipi sufletul de cele lumeşti, trecătoare. „Sărac cu duhul” nu înseamnă neştiutor, cum înţeleg unii în mod greşit. În acest sens, să ne amintim de parabola semănătorului, spusă de Domnul Isus Cristos: semănătorul e cel care răspândeşte cuvântul Domnului: o parte dintre seminţe cad în loc pietros, adică în suflete împietrite, deci nu pot aduce rod. O altă parte din seminţe cad lângă drum şi sunt mâncate de păsări, adică vin diavolii şi iau cuvântul din inima lor, ca nu cumva să prindă rădăcini şi să aducă rod. O altă parte cad între spini şi, chiar dacă încolţesc, sunt înăbuşite de spini, adică de grijile de lucruri materiale, de bogăţie şi astfel nu pot să aducă rod. O altă parte a seminţelor cad în pământ bun şi „aduc roade: unul treizeci, altul şaizeci şi altul o sută.” (Mc. 4, 20)

Nici sărăcia, nici bogăţia nu-l mântuiesc pe om, ci credinţa în Domnul Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, pocăinţa pentru păcate, urmarea Domnului Isus Cristos şi a cuvintelor sale. Ca să ajungem la fericirea veşnică trebuie să credem în Domnul Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, să facem pocăinţă pentru păcate şi să-l urmăm pe el şi cuvintele sale şi, din orice Biserică am face parte, să fim creştini practicanţi, nu creştini doar cu numele sau de formă. Sunt unii care spun că ei pot fi buni şi fără Biserică, ceea ce e fals, deoarece nu sunt suficiente faptele bune pentru mântuire, ci este necesară şi credinţa şi participarea la sfintele sacramente ale Bisericii. Credinţa fără fapte este moartă dar nici faptele fără credinţă nu duc la mântuire. Credinţa, faptele bune şi participarea la sfintele sacramente ale Bisericii trebuie să fie în strânsă legătură.

După cum aţi văzut mai sus, moartea e o trecere în lumea de dincolo, nu o dispariţie. De altfel, chiar şi cuvântul "deces" ("decesus") înseamnă, în limba latină, "trecere". Este foarte important să fim pregatiţi oricând pentru această trecere. Pocăinţa pentru păcate nu trebuie amânată niciodată, din cel puţin două motive:  

În primul rând pentru că nu se ştie clipa decesului (poate fi şi pe neaşteptate, la orice vârstă). Slujbele pentru cei decedaţi, pomenile şi rugăciunile îi pot ajuta numai pe cei care au decedat cu sufletul curăţit de păcate. Ele pot şterge doar păcatele mici (făcute fără voie, sau cu voie dar în lucru mic. Exemplu de păcat făcut în lucru mic: a fura un măr din grădina cuiva; e un furt, dar în lucru mic). Slujbele, pomenile şi rugăciunile pentru decedaţi mai pot şterge şi urmele lăsate în suflet de păcatele mari (făcute cu ştiinţă şi voinţă deplină şi în lucru mare) de care omul s-a curăţit deja pe pământ, dar nu le-a ispăşit. Slujbele şi rugăciunile se fac pentru toţi, deoarece numai Dumnezeu ştie exact în ce stare a decedat fiecare. Pe lângă iadul veşnic, există şi un loc de suferinţă vremelnică, temporară, numit purgator la catolici sau „tinda iadului”, „iadul vremelnic” la ortodocşi. Acest loc e diferit de iadul veşnic. În acest loc de suferinţă temporară ajung cei cu păcate mici (făcute fără voie, sau cu voie dar în lucru mic), precum şi cei care mai au de ispăşit urmele lăsate în suflet de păcatele mari (făcute cu ştiinţă şi voinţă deplină şi în lucru mare) de care s-au curăţit deja pe pământ, dar nu le-au ispăşit.


Prin sacramentul pocăinţei se iartă păcatele şi suferinţa veşnică, precum şi cel puţin o parte din suferinţa vremelnică dar păcatele iertate trebuie ispăşite ori aici în viaţa pământească ori în purgator. Spre deosebire de suferinţa din iadul veşnic, această suferinţă vremelnică din purgator este purificatoare, curăţitoare, pentru că astfel sufletul respectiv ispăşeşte păcatele mici sau urmele păcatelor de care şi-a curăţit sufletul în viaţa pământească prin sacramentul pocăinţei, dar nu le-a ispăşit. Pentru a da un exemplu mai plastic, dacă am asemăna păcatul cu baterea unui cui în perete iar sacramentul pocăinţei cu scoaterea cuiului : după scoaterea cuiului, rămâne gaura. Această gaură se umple, se nivelează în suferinţa curăţitoare din purgator. După ce ispăşeşte şi se curăţă complet în purgator, sufletul intră în fericirea veşnică. Rolul slujbelor, rugăciunilor, pomenilor şi altor fapte bune pentru răposaţi este de a scurta timpul de suferinţă a celor aflaţi în acest loc de suferinţă temporară, pentru că ei nu mai pot face nimic pentru ei înşişi, pentru a-şi scurta acel timp de suferinţă. Sufletele din purgator pot fi ajutate mai ales prin oferirea pentru ele a Sfintei Liturghii.
Aceste două feluri de pedepse (veşnică şi vremelnică) nu trebuie să fie văzute ca un fel de răzbunare, aplicată de Dumnezeu din exterior, ci ca decurgând din însăşi natura păcatului. 
 
Doi copii au fost întrebaţi ce ar face dacă ar şti că ar muri astăzi. Unul dintre ei a răspuns : aş merge imediat să fac pocăinţă. Celălalt a răspuns : eu m-aş juca în continuare. Răspunsul cel mai bun a fost al celui care a spus că s-ar juca în continuare, deoarece a vrut să spună că noi trebuie să fim deja pregătiţi în orice moment pentru trecerea în viaţa veşnică de dincolo, deci să nu amânăm pocăinţa. Un exemplu : dacă cineva are o moarte fulgerătoare, dacă din momentul în care şi-a curăţit sufletul de păcate prin pocăinţă, până în momentul morţii a trecut un timp de exemplu de o lună, dacă în acest timp nu a mai făcut niciun păcat mare, atunci înseamnă că era pregătit.
 Al doilea motiv pentru care nu trebuie să amânăm pocăinţa pentru păcate: de regulă, clipa decesului îl surprinde pe om după cum trăieşte: dacă a trăit departe de calea lui Dumnezeu, de regulă tot la fel îl surprinde clipa decesului: departe de Dumnezeu, cu sufletul necurăţit de păcate. Dumnezeu este iubitor dar este şi drept, justiţiar. Existenţa suferinţei veşnice a iadului este un adevăr revelat de Dumnezeu şi nu e o răzbunare a lui, ci este consecinţa dreptăţii. Pentru că este iubitor, Dumnezeu ne dă iertare dacă ne întoarcem la el şi facem pocăinţă pentru păcate în viaţa pământească, iar pentru că este drept, nu-i primeşte în rai pe cei care n-au făcut pocăinţă pentru păcate. În viaţa pământească Domnul Isus Cristos ne este Mântuitor, dar după moarte ne este Judecător. Aşa cum am amintit mai sus, Sfântul Apostol Pavel scrie: „Cu frică şi cutremur lucraţi la mântuirea voastră” (Filipeni 2, 12) Adică, să lucrăm la mântuirea noastră cu foarte mare grijă şi responsabilitate.
Iată câteva versuri scrise de poetul Traian Dorz care se adresează cuiva care refuză sau amână pe pamant pocăinţa de păcate şi poate fi surprins de clipa decesului cu sufletul necurăţit de păcate :
Căci va veni un ceas amar şi-o vreme de obidă
Când uşa marelui său har pe veci o să se-nchidă
Iar tu vei rămâne pe veci în focul de afară
În plânsul nesfârşit să-ţi treci a vecilor povară.
Dar chinul cel mai greu şi-amar va fi încredinţarea
C-a fost şi pentru tine har, dar i-ai respins chemarea.
 


Să facem pocăinţă pentru păcate, ca să nu ajungem în această situaţie. Şi să nu amânăm pocăinţa pentru păcate, deoarece nu ştim clipa decesului şi în acea clipă se încheie timpul harului, adică timpul vieţii de pe Pământ, în care se mai poate primi iertare. În acest sens, Dumnezeu spune în Biblie, prin profetul Isaia : Căutaţi-l pe Domnul cât timp îl mai puteţi găsi, chemaţi-l câtă vreme este aproape de voi.” (Isaia 55, 6)  Sfântul Pavel a scris: „Vă rugăm, în numele lui Cristos, împăcaţi-vă cu Dumnezeu!” (2 Cor. 5, 20). Iar în scrisoarea către Romani a scris: „Sau dispreţuieşti tu bogăţiile bunătăţii, îngăduinţei şi îndelungii Lui răbdări? Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă? Dar, cu împietrirea inimii tale, care nu vrea să se pocăiască, îţi aduni o comoară de mânie pentru ziua mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu, care va răsplăti fiecăruia după faptele lui.” (Rom. 2, 4 - 6)

Prin sacramentul pocăinţei preotul are puterea de a ierta păcatele în numele Domnului Isus Cristos, deoarece, după Înviere, Domnul Isus Cristos le-a spus apostolilor : „Luaţi pe Duhul Sfânt ! Cărora le veţi ierta păcatele vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute.” (In. 20, 22 – 23). Această putere de a ierta păcatele a trecut de la apostoli mai departe la succesorii lor : episcopii şi preoţii. De fapt Domnul Isus Cristos e cel care iartă păcatele prin preot, deoarece preotul acţionează in Persona Christi (preotul acţionează în Persoana lui Isus Cristos, în numele lui). Prin sacramentul Pocăinţei, preoţii acordă iertarea (dezlegarea de păcate) în cele mai multe cazuri. Ei refuză sau amână acordarea dezlegării de păcate doar în cazuri excepţionale, când constată că persoana nu ia în serios sacramentul pocăinţei. Preoţii au obligaţia foarte strictă de a păstra secretul spovezii şi ei nu spun nimic nimănui din ceea ce aud la spovadă. Au fost cazuri când preoţii şi-au dat chiar viaţa numai să nu dezvăluie ce au auzit la spovadă.

Înainte de a începe sacramentul pocăinţei trebuie să-i iertăm pe cei care ne-au supărat. 
Pentru a face bine sacramentul pocăinţei, trebuie să îndeplinim următoarele cinci condiţii (care sunt identice atât la catolici, cât şi la ortodocşi):
1) Cercetarea cugetului (să ne gândim ce păcate avem şi de câte ori pe fiecare - măcar cu aproximaţie dacă nu ne amintim numărul lor exact). Cercetarea cugetului se începe ci o rugăciune la Sfântul Duh, prin care cerem luminarea minţii şi ajutor pentru a face bine sfânta spovadă. Apoi este bine să folosim şi un îndreptar pentru spovadă, în care găsim întrebări pentru cercetarea cugetului.
2) Căinţa : trezirea căinţei în suflet pentru toate păcatele pe care le avem. Nu trebuie să ne pară rău doar pentru că prin păcat am pierdut sănătatea, averea sau onoarea (lucruri trecătoare), ci căinţa trebuie să fie suprafirească, adică să ne căim pentru că prin păcat ne-am pus în postura de a pierde Împărăţia lui Dumnezeu şi de a merita suferinţa veşnică a iadului şi l-am supărat pe Dumnezeu.
3) Propunerea : Propunerea este voinţa tare de a ne îndrepta viaţa şi de a ne feri de orice păcat. Domnul Isus Cristos spunea celor pe care îi ierta: „Mergi şi nu mai păcătui!” (In. 8, 11). Trebuie să ne hotărâm să nu mai păcătuim niciodată, cu toate că există şi posibilitatea să cădem din nou. Prevederea posibilităţii de a păcătui în viitor nu împiedică propunerea sinceră de a nu mai păcătui, pentru că propunerea depinde de voinţă, în timp ce previziunea depinde numai de conştiinţa pe care o avem faţă de slăbiciunea noastră.
4) Spovada, mărturisind cu sinceritate preotului toate păcatele de care ne amintim şi numărul lor - măcar cu aproximaţie dacă un ne amintim numărul lor exact. Dacă nu ne amintim numărul exact al păcatelor se recomandă să spunem că am făcut acest păcat cam de atâtea ori pe zi, pe săptămână sau pe lună. Nu-i nimic dacă cineva uită să mărturisească un păcat sau mai multe, este suficient dacă îl (le) mărturiseşte la spovada următoare. Dar dacă de ruşine sau din alt motiv ascunde un păcat de care îşi aduce aminte, atunci spovada nu e valabilă şi face un alt păcat. O spovadă rău facută se repară spunând preotului păcatul ascuns (păcatele ascunse – dacă sunt mai multe), spunând la câte spovezi a fost ascuns acel păcat (acele păcate) şi mărturisind din nou păcatele mărturisite la acele spovezi rău făcute.
5) Îndeplinirea pocăinţei (canonului) dată de preot, adică un număr de rugăciuni, etc.
Ori de câte mergem la sacramentul pocăinţei, trebuie să îndeplinim aceste cinci condiţii pentru a face bine pocăinţa pentru păcate.
Iertarea păcatului presupune şi repararea ordinii morale care a fost lezată. Pe lângă pocăinţa pentru ele, unele păcate necesită şi reparări materiale şi / sau morale. Adevărata pocăinţă se desăvârşeşte prin satisfacerea vinovăţiei, prin schimbarea vieţii şi, dacă este posibil, prin repararea daunei. Dacă nu este posibil ca dauna să fie reparată în mod direct, preotul poate să stabilească o altă formă de reparare a daunei.

Iată o carte despre sacramentul pocăinţei (taina spovedaniei). Poate fi citită direct pe internet, fără a fi nevoie să fie desărcată în calculator, accesând linkul următor:

Iată şi un videoclip scurt şi foarte sugestiv despre Sacramentul Pocăinţei, intitulat "Get clean": "Mergi şi te curăţă (de păcate), pentru un chip luminos":

  

Aşa cum am arătat, nu trebuie să rămânem doar la nivelul primirii iertării, ci trebuie să ne străduim să ne schimbăm mentalitatea şi caracterul în bine şi să-l urmăm pe Domnul Isus Cristos şi cuvintele sale. Deci este nevoie de metanoia. Metanoia este o expresie în limba greacă, alcătuită din termenii meta şi nous şi înseamnă schimbare de mentalitate. Trebuie să schimbăm ce este rău sau greşit în mentalitatea noastră, să facem o “răsucire” a minţii, o înnoire, o întoarcere spre bine. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel a scris: Nu vă conformaţi lumii acesteia, ci schimbaţi-vă prin înnoirea minţii ca să înţelegeţi care este voinţa lui Dumnezeu, ce este bun, ce este plăcut, ce este desăvârşit.” (Rom. 12, 2)


Metanoia poate fi o strădanie continuă, un drum presărat cu căderi în păcat şi ridicări prin sacramentul pocăinţei.


În afară de sacramentul Pocăinţei, un alt sacrament foarte important care trebuie frecventat este Sfânta Euharistie, care cuprinde Sfânta Împărtăşanie. Sfânta Euharistie, la rândul ei, este cuprinsă în cadrul Sfintei Liturghii. La Sfânta Liturghie, pâinea şi vinul de pe altar, consacrate de preot, devin Trupul şi Sângele Domnului Isus Cristos, deşi nu-şi schimbă înfăţişarea obişnuită de pâine şi vin. Deci, în Sfânta Împărtăşanie, primim trupul şi sângele Domnului Isus Cristos, sub chipul pâinii şi al vinului.

Pentru a ne putea împărtăşi cu vrednicie, se cer patru condiţii:
1. Să ştim şi să credem că în Sfânta Împărtăşanie primim Trupul şi Sângele Domnului nostru Isus Cristos, sub chipul pâinii şi al vinului.

2. Să fim în stare de har, adică fără păcat pe suflet. Deci, cine a făcut un păcat sau mai multe, trebuie să primească mai întâi dezlegarea prin sacramentul Pocăinţei pentru a se putea împărtăşi.
3. Să nu mâncăm şi să nu bem cel puţin o oră înainte de primirea Sfintei Împărtăşanii (pentru catolici). Pentru ortodocşi, se cere post obişnuit timp de trei zile înainte, iar în ziua primirii Sfintei Împărtăşanii să nu se mănânce şi să nu se bea nimic până la primirea Sfintei Împărtăşanii.
4. Să ne rugăm înainte şi după primirea Sfintei Împărtăşanii.


Pe pământ trebuie să trecem prin ispite. Dumnezeu ne-a creat după chipul şi asemănarea sa, dar prin căderea în păcat a primilor oameni s-a pierdut asemănarea şi s-a păstrat doar chipul. (Când vorbim despre chipul lui Dumnezeu ne referim atât la un chip spiritual, cât şi la un chip uman, ambele accepţiuni ale chipului fiind revelate prin întruparea Domnului Isus Cristos) Noi nu suntem vinovaţi în mod direct de păcatul strămoşesc, dar îl moştenim. Consecinţele eterne ale păcatului strămoşesc se şterg prin botez, dar rămân consecinţele lui pământeşti. Este un exemplu în acest sens : dacă un mare dregător de la curtea unui rege comite un act de înaltă trădare şi este dat afară din funcţie pierzânu-şi rangul, va avea de pierdut nu numai el, ci şi copiii lui şi nepoţii, etc. Aşa este şi cu moştenirea păcatului strămoşesc. Trebuie să ne străduim să redobândim asemănarea cu Dumnezeu, iar pentru aceasta avem ocazia să fim proprii noştri sculptori. Tocmai în asta constă demnitatea voinţei noastre libere. Dumnezeu ne-a dat uneltele şi indicaţiile operei pe care o vrea din noi, dar ne-a lăsat liber arbitru să ne plăsmuim după propria voinţă. De rezultatul lucrului depinde răsplata sau pedeapsa. Şi nu o răsplată sau pedeapsă oarecare, ci o răsplată sau pedeapsă veşnică! Uneltele principale cu care lucrăm sunt credinţa, speranţa şi iubirea. Alte unelte sunt sfintele sacramente. Mai sunt şi alte unelte, numite porunci şi altele, numite virtuţi, dar se includ în iubire: în iubirea de Dumnezeu mai presus de orice şi în iubirea de semeni ca de noi înşine. Dacă unii abandonează lucrul, este vina lor. Totuşi, cât nu le-a expirat timpul vieţii pământeşti, pot repara lucrarea. Dar există un termen limită pentru fiecare. Un termen când se va spune „time out”. În acel moment ni se va cere lucrarea, adică ni se va cere să avem sufletul curat şi să prezentăm binele făcut. Şi, cum nimeni nu-şi ştie acel termen limită, nu trebuie să rişte să rămână cu sufletul necurat. Cine rămâne cu sufletul necurat pierde propria fericire veşnică în schimbul suferinţei veşnice!

Toţi oamenii sunt ispitiţi pe pământ, fie laici, fie clerici. Deci, nimeni nu e scutit de ispite, nici oamenii Bisericii. Unii rezistă ispitelor, alţii cad. Dar păcatele lor nu justifică păcatele noastre. Sunt şi destui preoţi drepţi, să urmăm exemplele lor. Şi, chiar dacă unii oameni ai Bisericii păcătuiesc, nu trebuie să uităm că Biserica este o instituţie divino-umană, deci formată şi din oameni care pot greşi (pot greşi în ceea ce fac, nu în expunerea învăţăturii creştine, care e de la Dumnezeu), iar vina este individuală, nu colectivă, deci e greşit ca, pornind de la nişte cazuri particulare, să se generalizeze, învinuind, în bloc, toţi reprezentanţii Bisericii. Nu putem pretinde o Biserică ideală, formată numai din sfinţi, nici nu avem dreptul să-i judecam pe preoţi, are cine să-i judece. Important este să privim la viaţa noastră dacă e în regulă şi în acord cu principiile creştine, iar dacă nu e în acord cu aceste principii, să facem pocăinţă de păcate şi să ne îndreptăm. Şi nu trebuie să uităm că nu ne putem mântui singuri, avem nevoie de o Biserică. Sfântul Ciprian spunea: "Nimeni nu-L poate avea pe Dumnezeu drept Tată dacă nu are Biserica drept mamă."

Pe lângă credinţă, respectarea poruncilor, frecventarea Bisericii şi a sfintelor sacramente, sunt necesare şi faptele de milostenie trupească şi sufletească, prin care dovedim iubirea faţă de semeni. Acestea sunt:   
a) faptele de milostenie trupească: a da de mâncare celor flămânzi; a da de băut celor însetaţi; a îmbrăca pe cei goi; a vizita pe cei bolnavi; a primi pe cei străini; a îngropa pe cei morţi. 
b) faptele de milostenie sufletească: a învăţa pe cei neştiutori; a sfătui pe cei ce stau la îndoială; a mângâia pe cei întristaţi; a îndrepta pe cei păcătoşi; a ierta celor ce ne-au supărat; a suferi cu răbdare nedreptatea; a ne ruga pentru cei vii şi pentru cei decedaţi (precizare: rugăciunile şi pomenile pentru cei decedaţi se fac pentru toţi, deoarece numai Dumnezeu ştie exact în ce stare a decedat fiecare).


Domnul Isus Cristos a spus că trebuie să facem şi fapte de milostenie şi că orice faptă de milostenie pe care o facem pentru oameni, e ca şi cum am face-o pentru El însuşi:
« În acel timp, Isus a spus ucenicilor săi: « Când va veni Fiul Omului în slava sa, împreună cu toţi îngerii, se va aşeza pe tronul său de mărire. Înaintea lui vor fi adunate toate popoarele, dar el îi va despărţi pe unii de alţii, aşa cum desparte păstorul oile de capre, şi va pune oile la dreapta sa, iar caprele la stânga sa. Atunci împăratul va spune celor de la dreapta sa: «Veniţi, binecuvântaţii Tatălui meu, primiţi ca moştenire împărăţia pregătită pentru voi de la întemeierea lumii; căci am fost flămând şi voi mi-aţi dat să mănânc; am fost însetat şi voi mi-aţi dat să beau; am fost străin şi voi m-aţi primit; am fost gol şi voi m-aţi îmbrăcat; am fost bolnav şi voi m-aţi vizitat; am fost în închisoare şi voi aţi venit la mine». Atunci cei drepţi vor răspunde: «Doamne, când te-am văzut noi flămând şi ţi-am dat să mănânci? Sau însetat şi ţi-am dat să bei? Sau când te-am văzut noi străin şi te-am primit? Sau gol şi te-am îmbrăcat? Sau când te-am văzut bolnav sau în închisoare şi am venit la tine?». Împăratul le va răspunde: «Vă spun adevărul: ori de câte ori aţi făcut acestea unuia dintre aceştia mici, care sunt fraţii mei, mie mi-aţi făcut». Apoi va spune celor din stânga: «Plecaţi de la mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, pregătit diavolului şi îngerilor săi! Căci am fost flămând şi voi nu mi-aţi dat să mănânc, am fost însetat şi voi nu mi-aţi dat să beau; am fost străin şi voi nu m-aţi primit; am fost gol şi voi nu m-aţi îmbrăcat; am fost bolnav şi în închisoare şi voi nu m-aţi vizitat». Atunci îi vor răspunde şi ei: «Doamne, când te-am văzut noi flămând, însetat, străin, gol, bolnav sau în închisoare şi nu ţi-am slujit?». El le va răspunde: «Vă spun adevărul: Ori de câte ori nu aţi făcut acestea unuia dintre aceştia mici, care sunt fraţii mei, mie nu mi-aţi făcut». Şi vor merge aceştia în osânda veşnică, iar drepţii în viaţa veşnică»". (Mt. 25,31-46) 

Sfântul Ioan Gură de Aur a spus : Să facem fapte bune, care şi pe noi ne mântuiesc, şi celorlalţi le sunt de folos. Iar una din cele mai importante fapte bune este milostenia, care ajută, întăreşte şi dă viaţă rugăciunii, postului şi oricărei altei virtuţi. La ce îţi foloseşte postul dacă eşti un om fără milă? La ce-ţi foloseşte rugăciunea, dacă nu iubeşti? La ce îţi foloseşte să ai trupul curat, dacă inima ta este de piatră? De aceea, nevoinţele noastre sunt primite de Dumnezeu atunci când sunt însoţite de milostenie.” (Din “Problemele vieţii”, Ed. Egumenita) 


Redau şi alte fragmente interesante din ceea ce a scris Sfântul Ioan Gură de Aur despre faptele de milostenie: “Porunca milosteniei nu a fost dată numai pentru cei bogaţi, ci şi pentru cei care au puţin, ba chiar şi pentru cei care abia reuşesc să-şi câştige pâinea cea de toate zilele. Pentru că nimeni nu este atât de sărac, încât să nu aibă cei doi bani ai văduvei din Evanghelie (Marcu 12, 42). Celui care dă ceva din puţinul pe care îl are, se poate să i se socotească mai mult decât celor care dau mult, din multele lor bogăţii. Valoarea milosteniei nu depinde de cât dăm, ci de gândul cu care dăm. De aceea, nu trebuie să ne uităm la văduvă, care a dat numai doi bani, ci la faptul că deşi nu i-a mai rămas nici un ban, nu i-a părut rău pentru jertfa ei. În felul acesta, ea şi-a dat toată averea.



Pentru a face milostenie, nu avem nevoie de bani, ci de bunăvoinţă. Atunci când avem bunăvoinţă, nu contează că suntem săraci. Iar când ne lipseşte bunăvoinţa, nu ne ajută cu nimic faptul că suntem bogaţi. Bogaţii nemilostivi vor primi o pedeapsă mai mare decât săracii nemilostivi, pentru că au bani mulţi şi cu toate acestea, nu îşi înmoaie inima. „Dar ei fac milostenii”, îmi spui tu. Să ştii că dacă mărimea milosteniei lor nu este după mărimea averii pe care o au, nu vor scăpa de iad. Cu cât sunt mai bogaţi, cu atât sunt mai datori să-i ajute pe cei săraci, fără să se teamă că averea lor se va împuţina.”
Accesând site-ul următor puteţi citi mai pe larg din cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur despre milostenie şi despre alte subiecte: 
http://www.ioanguradeaur.ro/736/milostenia/ 

Iar sfântul Francisc de Asissi spunea că din lumea aceasta nu vom lua nimic din ceea ce am primit, ci numai ceea ce am dat.
În Catehismul Bisericii Catolice găsim scris la nr. 1039: “În faţa lui Cristos, care este Adevărul, va fi descoperit în mod definitiv adevărul despre relaţia fiecărui om cu Dumnezeu. Judecata de pe urmă va revela până în ultimele consecinţe binele pe care fiecare l-a făcut sau a omis să-l facă în timpul vieţii pământeşti.” Pentru a se explica aceasta, în Catehism este citat, în continuare, un fragment din scrierile Sfântului Augustin: “Tot răul pe care-l fac cei răi este pus la socoteală - iar ei nu ştiu. În ziua în care "Dumnezeu nu va tăcea" (Ps 50, 3), El se va întoarce către cei răi şi le va spune: "Eu i-am pus pe pământ pe aceşti sărmani ai mei pentru voi. Eu, Capul lor, domneam în cer de-a dreapta Tatălui meu, dar pe pământ mădularele mele flămânzeau. Dacă voi aţi fi dăruit mădularelor mele, ceea ce le-aţi fi dat ar fi ajuns până la Capul lor. Când i-am pus pe pământ pe aceşti sărmani ai mei, am făcut din ei comisionarii voştri care să strângă faptele voastre bune în visteria mea: voi n-aţi pus nimic în mâinile lor, de aceea nu aveţi nimic la mine". (Sfântul Augustin, Serm. 18, 4, 4)
Cine doreşte, poate citi în întregime Catehismul Bisericii Catolice inclusiv pe internet, accesând linkul următor:
De asemenea puteţi citi şi un Compendiu (rezumat) al Catehismului Bisericii Catolice, accesând linkul următor:

Cu foarte puţine excepţii, dogmele explicate în Catehismul Bisericii Catolice sunt la fel cu dogmele din Biserica Ortodoxă.

Sfântul Vasile cel Mare spunea: Pâinea care vă prisoseşte, este pâinea săracului; costumele de prisos care atârnă în şifonierele voastre sunt ale celor goi; pantofii şi ghetele pe care voi nu le mai purtaţi sunt ale celor desculţi; banii pe care-i ţineţi ascunşi sunt banii săracilor; faptele de caritate pe care voi nu le săvârşiţi sunt tot atâtea nedreptăţi comise faţă de semenii voştri.
Este foarte important ca atunci când dăruim să dăruim cu iubire.

Este şi un text foarte interesant referitor la faptele de milostenie : se numeşte „Ce nu-ţi va cere Dumnezeu niciodată... ” „Dumnezeu nu-ţi va cere să spui ce suprafaţă a avut casa ta, dar îţi va cere cont de numărul celor pe care i-ai primit în casa ta. Nu-ţi va cere numărul hainelor din dulapul tău, dar iţi va cere cont de numărul celor pe care le-ai dăruit. Dumnezeu nu-ţi va cere să spui cel mai mare venit pe care l-ai realizat, dar te va întreba daca ţi-ai îndeplinit slujba după maxima ta capacitate. Dumnezeu nu te va întreba câţi prieteni ai avut, dar te va întreba câtor oameni le-ai fost prieten. Dumnezeu nu te va întreba despre vecinătatea în care ai trăit, dar te va întreba cum ţi-ai tratat vecinii.” Nu cunosc autorul acestui text, dar conţinutul său exprimă un adevăr.

Actorul Şi scriitorul Dan Puric a ţinut conferinţe şi a vorbit de câteva ori şi la emisiuni TV, criticând „creştinismul de formă, de spoială” şi subliniind necesitatea de a fi creştini autentici. Din orice Biserică am face parte, este foarte important să fim creştini adevăraţi, autentici, nu creştini doar de formă, de spoială.

Iată şi o pildă video despre fapte de milostenie şi iubire de semeni:

 



De asemenea, cu toţii avem preoţia universală primită prin botez, un alt tip de preoţie decât preoţia specială a preoţilor hirotoniţi. Această preoţie universală nu ne dă dreptul de slujire la altar ca ale preoţilor hirotoniţi, dar ne dă dreptul şi datoria de a fi mărturisitori ai Domnului Isus Cristos şi ai Sfintei Evanghelii, prin cuvânt şi exemplu, în familie şi în societate.

După deces are loc judecata particulară, după care sufletul merge în rai, în purgatoriu sau în iad. Iar la sfârşitul lumii, într-o clipă, printr-un miracol, va fi şi învierea morţilor (nu a trupurilor biologice, ci a persoanelor, cu trupuri duhovniceşti, pentru că Sfântul Apostol Pavel spune "Carnea şi sângele nu pot moşteni Împărăţia lui Dumnezeu” - 1 Corinteni 15:50). Atunci vom primi un trup duhovnicesc, care va avea proprietăţi supranaturale. Sfantul Apostol Pavel explică foarte bine acest lucru: “Aşa este şi învierea morţilor: Se seamănă (trupul) întru stricăciune, înviază întru nestricăciune; Se seamănă întru necinste, înviază întru slavă, se seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere; Se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc. Dacă este trup firesc, este şi trup duhovnicesc. Precum şi este scris: "Făcutu-s-a omul cel dintâi, Adam, cu suflet viu; iar Adam cel de pe urmă cu duh dătător de viaţă"; Dar nu este întâi cel duhovnicesc, ci cel firesc, apoi cel duhovnicesc. Omul cel dintâi este din pământ, pământesc; omul cel de-al doilea este din cer. Cum este cel pământesc, aşa sunt şi cei pământeşti; şi cum este cel ceresc, aşa sunt şi cei cereşti. Şi după cum am purtat chipul celui pământesc, să purtăm şi chipul celui ceresc. Aceasta însă zic, fraţilor: Carnea şi sângele nu pot să moştenească împărăţia lui Dumnezeu, nici stricăciunea nu moşteneşte nestricăciunea.” (1. Cor. 15, 42 - 50) Referitor la Judecată, Sfântul Apostol Pavel a mai scris: „Pentru că noi toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Cristos, ca să ia fiecare după cele ce a făcut prin trup, ori bine, ori rău. (2 Cor. 5, 10)


În clipa învierii, trupul duhovnicesc va fi unit cu sufletul, astfel că omul, în integralitatea sa (suflet şi trup duhovnicesc) va merge la judecata universală (când vor fi judecaţi toţi oamenii care au trăit pe pământ). După judecata universală omul în integralitatea sa (suflet şi trup duhovnicesc) va merge acolo unde sufletul este deja după judecata particulară: în rai, în purgatoriu sau în iad (iar purgatoriul, fiind locul de suferinţă temporară, va avea sfârşit iar sufletele din purgatoriu, după ce-şi vor termina timpul de ispăşire, vor trece în rai, astfel că, în final, vor rămâne numai două locuri : locul de fericire veşnică, adică raiul şi locul de suferinţă veşnică, adică iadul).


Iată o poezie foarte interesantă despre Judecata de apoi a lui Dumnezeu:

Iată-ncepe judecata.
Domnul judecă-n Sion.
Nourul de martori vine
Lângă strălucitul tron.
Stau în faţă acuzaţii :
Milioane, mici şi mari :
Se-nfioară împăraţii
Între hoţi şi cămătari.
Primul suflet vine-n faţă.
- Tu, de ce nu M-ai primit ?
- Eu ... aveam avere multă,
N-aveam vreme de gândit...
Şi-a chemat Judecătorul
Primul martor în proces.
- Avraam ! Ce-aveai în lume
Când din lume te-am ales ?
- Doamne, mii de robi şi roabe,
Turme greu de numărat,
Saci de aur şi podoabe
Şi veşminte de-mpărat.
- Şi-ai putut primi Cuvântul,
Tu, bogatule Avraam ?
- De-ar fi fost al meu pământul,
Tot pe Tine te primeam !
Se rosteşte scurt sentinţa.
Vine-al doilea-acuzat.
- Tu, de ce-ai respins credinţa ?
- Eu ... eram bolnav în pat.
Şi din nourul de martori
Vine unul din norod.
- Cum te-aflai tu, spune Domnul,
Când Mi-ai fost întâiul rod ?
- Împărate, niciodată
Ceasu-acela n-oi uita :
Mă aflam atunci pe cruce
Tocmai lângă crucea Ta.
Domnul judecă pe altul.
- Pentru ce-ai respins credinţa ?
- Doamne, pe la noi atunci
Doar doi, trei urmau credinţa...
La un semn apare-un martor
Cu păr alb, cu alb veşmânt.
- Spune tu, cu tine-alături
Câţi credeau pe-ntreg pământ ?
- Doamne, când vesteam potopul
Spune martorul cu greu,
Nimeni nu urma credinţa
Nimeni, Doamne, numai eu.
Şi-acum vine-o acuzată.
- Tu, de ce nu M-ai primit ?
- N-aveam timp. Aveam atâtea...
De cusut, de îngrijit...
- Tu, Tabita, pe câţi oare îngrijeai ?
– Parcă ... vreo doi ...
- Ba mai mulţi ! Spun zeci de glasuri.
- Şi pe noi ! – Ba şi pe noi !
Vine-o altă acuzată.
- Tu ? – O, Doamne Preaslăvite,
Tu ştii tot. Eram frumoasă
Şi învinsă de ispite.
- Spune ! strigă Salvatorul,
Tu, Maria din Magdal,
Cum erai ?
– Eram frumoasă
Şi, plutind pe-al lumii val,
Sufletu-mi de şapte lanţuri
Era prins şi ferecat.
Dar eu am venit la Tine,
Şi Tu toate le-ai sfărmat !
- Tu ? alt acuzat primeşte
Fiorelnica-ntrebare.
- Doamne, eu stăteam cu casa
Prea departe de-adunare.
Domnul face-un semn spre martori
- Juriul marelui examen -
Şi se vede-un car deodată,
Şi din car coboară-un famen.
- Tu, spre Templul Meu, de unde
Te porneai când te chemam ?
- Eu, din Africa, Stăpâne,
Din Etiopia veneam !...
Se rosteşte iar sentinţa.
Este-adus alt acuzat.
- Doamne ... Tu chemai... prostimea ...
Eu...eram un învăţat.
Domnu-alege-acum un martor.
( unul singur e de-ajuns.)
- Luca, ce-ai fost tu în lume ?
- Doctor ! martoru-a răspuns.
Domnul judecă-nainte.
Vine-un prinţ de mare neam.
- Tu ? De ce-ai respins credinţa ?
- Eram rege ! Nu puteam ...
Şi ca martor o femeie:
- Tu, Estera cea frumoasă,
Când riscai slujind credinţa
Ce erai ? – Împărăteasă !
Se rosteşte iar sentinţa.
Următorul la-ntrebare
E un avocat cu vază:
- Doamne, cer o amânare !
Incidentul se respinge.
Vine-un mare proprietar.
- Doamne, vreau să vin cu martori
Şi cu probe la dosar,
Vreau un avocat de seamă.
Dau oricât ! Să fie-adus !
- Prea târziu ! răspunde Domnul.
Pîn-acum să ţi-l fi pus !
Voi, copii, întreabă Domnul,
Avocat v-aţi pus sau nu ?
Cine v-a fost avocatul ?
Şi răspunde norul: - Tu !
Domnul judecă-nainte.
Vine-un tânăr acuzat.
- Doamne, eu eram prea tânăr,
Când din lume m-ai chemat.
- Ieremia, strigă Domnul,
- Eu ! răspunde el umil.
Cum erai când ţi-am spus : vino !
- Eram, Doamne, un copil ...
Şi, în rând cu Ieremia,
Vin din nourul cel sfânt:
Iosif cel frumos şi tânăr,
De ispită neînfrânt.
Samuel, ce din pruncie
Domnul l-a împrumutat.
Iosua şi Caleb ce-n ţara
Cea promisă au intrat.
Vine dârz Botezătorul,
Ce pe Domnul prevestea,
Vin copiii care-n templu
L-au primit cu Osana,
Vin cei tineri ca o rouă,
Cu podoabe sfinte-n zori,
Vin cântând cântare nouă
Şi cu glas şi din viori
...Acuzatul pleacă fruntea
Întristat şi lăcrimând.
Domnul judecă-nainte.
Suflete vin rând pe rând ...
*Şi-acum tu, ce azi în ceruri
Încă n-ai apărător,
Crezi tu că la judecată
Vei sta tot nepăsător ?
Nu uita, umblând în viaţă
Din păcat în alt păcat,
Că în ultima instanţă
Nu poţi primi avocat !